Decizia civilă nr. 4371/2013. Contencios. Obligația de a face
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ SECȚIA A II-A CIVILĂ,
DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr. _
DECIZIA CIVILĂ Nr. 4371/2013
Ședința publică din data de 17 Aprilie 2013 Instanța constituită din: PREȘEDINTE F. T.
JUDECĂTOR M. H. JUDECĂTOR D. M. GREFIER D. C.
Pe rol soluționarea recursului declarat de reclamanta P. L. Z.
împotriva sentinței civile nr. 5787 din data de_ pronunțată de Tribunalul Sălaj, în dosarul nr._, în contradictoriu cu pârâtul C. A., având ca obiect - obligația de a face.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se constată lipsa părților de la dezbateri.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează instanței următoarele:
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul promovat este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
Prin Serviciul Registratură, la data de_ recurenta a depus la dosarul cauzei un înscris prin care se relevă că intimatul-pârât este încă angajatul unității recurenta.
Se constată că recurenta a solicitat judecarea cauzei în lipsă, în temeiul art. 242 pct.2 C.pr.civ.
Curtea, din oficiu, în temeiul art. 1591al. 4 C.pr.civ., raportat la art.21 din Constituție, art.10 al. 2 din Legea nr.554/2004, art. 3 pct. 3 C.pr.civ. și art.105, 106, 109 din Legea nr. 188/1999, constată că este competentă general, material și teritorial să judece pricina.
Apreciind că la dosar există suficiente probe pentru justa soluționare a cauzei, în temeiul dispozițiilor art. 150 C.pr.civ., Curtea declară închise dezbaterile și reține cauza în pronunțare pe baza actelor existente la dosar.
C U R T E A :
Prin sentința civilă nr. 5.782 din 22 noiembrie 2012, pronunțată în dosarul nr._ al Tribunalului Sălaj s-a admis excepția inadmisibilității acțiunii.
S-a respins ca inadmisibilă acțiunea formulată de P. L. Z., împotriva pârâtului C. A. .
Instanța de fond a ridicat din oficiu excepția inadmisibilității acțiunii, excepție asupra căreia deliberând, a reținut că raportat la prevederile art. 84 și art. 85 din Legea nr. 188/1999, care reglementează răspunderea civilă a funcționarului public, instanța observă că aceasta nu se stabilește pe cale
judecătorească, potrivit dreptului comun ci după o procedură specială, derogatorie de la dreptul comun și anume, fie prin asumarea unui angajament de plată, fie prin emiterea de către conducătorul autorității sau instituției publice a unui ordin sau a unei dispoziții de imputare.
Ordinul, respectiv dispoziția de impunere nu are natura juridică a unui act administrativ, în sensul definit de art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004, nefiind emis de o autoritate, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, pentru a da naștere, a modifica sau a stinge raporturi juridice de drept administrativ și ca atare nu este susceptibil de a fi atacat în justiție, pe calea contenciosului administrativ de drept comun, în condițiile prevăzute de art. 1 și art. 8 din Legea nr. 554/2004. De asemenea, nu este nici un act administrativ jurisdicțional, în sensul definit de art. 2 lit. d) și lit. e) din Legea nr. 554/2004, deoarece nu este emis de o autoritate administrativă învestită, prin lege organică, cu atribuții de jurisdicție administrativă specială care să aibă competența de soluționare a unui conflict privind un act administrativ.
În prezent, dispozițiile art. 84 și art. 85 din Legea nr. 188/1999 sus evocate, cu modificările și completările ulterioare, nu fac nici o referire la caracterul executoriu al actului de dispoziție prin care s-a dispus recuperarea unor sume nedatorate de la funcționarii publici și neatacat în instanță, însă potrivit art. 117, dispozițiile acestei legi se completează cu prevederile legislației muncii, precum și cu reglementările de drept comun civile, administrative sau penale, după caz.
Astfel, conform art. 34 și art. 82 din Legea nr. 76/2012, începând cu data intrării în vigoare a Legii nr. 134/2010, privind codul de procedură civilă (prevăzută inițial la 1 septembrie 2012), la articolul 85 din Legea nr. 188/1999, după alineatul (2) se introduce un nou alineat, alineatul (2^1), cu următorul cuprins: "(2^1) Ordinul sau dispoziția de imputare rămasă definitivă ca urmare a neintroducerii ori respingerii acțiunii la instanța de contencios administrativ constituie titlu executoriu";.
Reclamanta P. locală Z., adresându-se instanței de contencios administrativ, nu solicită anularea sau modificarea unui act administrativ, pe calea contenciosului de drept comun, respectiv cenzurarea unui act administrativ jurisdicțional sau a unui act administrativ special, supus controlului judecătoresc, acțiuni care să atragă competența unei astfel de instanțe, ci solicită obligarea funcționarului public, angajat al său, la recuperarea unei sume deja stabilită printr-un act administrativ cu caracter special și care în prezent are valoare de titlu executor; cererea reclamantului apare astfel ca fiind mai degrabă o cerere de executare silită.
Într-o atare situație, nimic nu împiedică instituția reclamantă să treacă la executare, în condițiile prevăzute de lege, așa încât, acțiunea promovată în instanță apare inadmisibilă, atâta vreme cât rezolvarea cererii de executare silită și executarea ca atare, nu sunt de competența instanțelor judecătorești.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta P. L. Z.,
solicitând casarea hotărârii atacate, cu trimitere la instanța de fond în vederea soluționării cauzei pe fond.
În motivarea recursului, reclamanta arată că în fapt, recurenta a formulat acțiunea introductivă în vederea recuperării unui prejudiciu stabilit în urma unui control efectuat de Curtea de Conturi, control ce s-a concretizat în deciziile 15/_ și 15bis/_ .
Curtea de Conturi a stabilit un prejudiciu global în deciziile sale, iar unitatea recurenta a emis deciziile nr. 132/_ și 156/_ cu anexe în care erau individualizate sumele pentru fiecare pârât în parte. O parte dintre pârâți nu mai lucrează la reclamantă, o altă parte au fost transferați la alte unități, prin urmare recurenta nu avea posibilitatea executării efective a sumelor.
Anterior promovării prezentei acțiuni recurenta susține că a încercat obținerea unor angajamente de plată cu semnătura pârâților dar demersul său a rămas fără succes întrucât nu a obținut un asemenea angajament. În altă ordine de idei respectivele decizii emise de recurenta cu tabele anexate le-a expediat pârâților, dar nu au semnătura de primire a deciziei. în acest context recurenta era în imposibilitatea investirii cu formulă executorie a acestor decizii și apoi a încuviințării executării silite cât timp nu proba comunicarea cu debitorul și epuizarea zilelor de contestare pentru fiecare debitor în parte.
În mod contrar celor reținute de instanță, recurenta susține că a solicitat modificarea unui act administrativ în sensul stabilirii sumei concrete datorate de fiecare pârât în parte, stabilire ce să se facă pe cale contencioasă și nu unilaterală, opozabilă pârâtului independent de prezența sau lipsa sa de la dezbateri.
Instanța de fond a soluționat cauza pe excepția inadmisibilității, motivându-și soluția raportat la OG 2/2001 (ce reglementează contravențiile) și la prevederile Noului cod de procedură civilă care va intra în vigoare în viitor, în ceea ce privește ordonanța 2/2001 apreciază recurenta că aplicarea acesteia este exclusa din moment ce art. 117 din legea 188/1999 menționează expres că prezenta e se completează cu dispozițiile din dreptul muncii, civile, administrative sau penale după caz.
În esență, recurenta arată că a solicitat a se reține analogia cu normele administrative, iar instanța a aplicat analogia cu normele contravenționale interpretare analogică exclusă de prev. art. 117 din legea 188/1999. Chiar dacă deciziile emise de recurenta nu îmbracă forma unui act administrativ comun, sub nici o formă nu pot fi asimilate unui proces-verbal de contravenție.
În ceea ce privește menționarea ca temei juridic al unei sentințe judecătorești a unui cod de procedură civilă care nu este în vigoare, arată recurenta că sub acest aspect sentința este nelegală, în contradicție cu Constituția, cu Codul civil și cu cel de procedură civilă în vigoare. Chiar dacă Noul cod de procedură civilă ar fi intrat în vigoare la 1 septembrie 2012, în conformitate cu prevederile art. 3 din legea 76/2012 art. 3 "dispozițiile codului de procedură civilă se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acestuia în vigoare." Toate acțiunile au fost depuse de reclamantă la instanță în primăvara și vara anului 2012 deci anterior datei de 1 septembrie 2012.
Mai menționează recurenta că aceeași instanță, Tribunalul Sălaj (alt complet de judecată) a admis alte 11 acțiuni identice promovate de recurenta, dosare care în prezent se află în recurs la Curtea de A. C. .
Analizând recursul formulat din perspectiva motivelor invocate, Curtea l-a apreciat ca fiind nefondat din următoarele considerente
:
Obiectul recursului constă în chestiunea dacă răspunderea funcționarilor publici pentru prejudiciul produs cu vinovăție instituțiilor la care aceștia sunt angajați poate fi atrasă nu doar în temeiul art. 84, 85 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, ci și pe calea procedurala a unei acțiuni judiciare.
În conformitate cu art. 84 din Legea nr. 188/1999, răspunderea civilă a funcționarului public se angajează: a) pentru pagubele produse cu vinovăție patrimoniului autorității sau instituției publice în care funcționează;b) pentru nerestituirea în termenul legal a sumelor ce i s-au acordat necuvenit;c) pentru daunele plătite de autoritatea sau instituția publică, în calitate de comitent, unor terțe persoane, în temeiul unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.
Art. 85 din același act normativ prevede ca repararea pagubelor aduse autorității sau instituției publice în situațiile prevăzute la art. 84 lit. a) și b) se dispune prin emiterea de către conducătorul autorității sau instituției publice a unui ordin sau a unei dispoziții de imputare, în termen de 30 de zile de la constatarea pagubei, sau, după caz, prin asumarea unui angajament de plată, iar în situația prevăzută la lit. c) a aceluiași articol, pe baza hotărârii judecătorești definitive și irevocabile. Împotriva ordinului sau dispoziției de imputare funcționarul public în cauză se poate adresa instanței de contencios administrativ. Dreptul conducătorului autorității sau instituției publice de a emite ordinul sau dispoziția de imputare se prescrie în termen de 3 ani de la data producerii pagubei.
Din cele ce preced rezultă că, prin Legea nr. 188/1999 privind Statutul
funcționarilor publici s-a reglementat cadrul juridic, condițiile și procedura angajării răspunderii acestei categorii speciale de personal pentru prejudiciile provocate cu vinovăție instituțiilor sau autorităților publice în care își desfășoară activitatea.
Fiind vorba de o lege specială, cu aplicabilitate numai în cazul răspunderii funcționarilor publici, nu există un drept de opțiune între incidența acestor norme și cele cu caracter general, aplicabile oricărei persoane, alta decât un funcționar public sau pentru care nu există alte norme legale speciale de angajare a răspunderii.
In speța s-a procedat la emiterea a doua decizii în temeiul art. 84, 85 din Legea 188/1999 în vederea recuperării sumei pretinse de la parată. Pârâtul continua sa își desfășoare activitatea în cadrul reclamantei astfel ca nu exista din aceasta perspectiva nici un impediment legal în punerea aplicare a acestor decizii fiind necesar ca în măsura în care aceste decizii nu au fost atacate conform art. 84, 85 din Legea 188/1999 si au devenit irevocabile la aplicarea lor sa se aibă în vedere si eventuala incidenta a Legii nr. 84/2012. Ca atare, o acțiune în justiție pentru recuperarea acestei sume apare ca inadmisibila întrucât încalcă dispozițiile legale speciale sus menționate.
Aspectul învederat de către reprezentanta reclamantei, în sensul ca sumele a căror recuperare se solicita au fost stabilite prin hotărâri judecătorești irevocabile este irelevant în speță. Astfel, așa cum rezulta din art. 85 din Legea 188/1999, aceste decizii pot fi atacate în instanță, iar în cadrul unei asemenea contestări pot fi verificate orice aspecte de legalitate inclusiv aspectul ca aceste sume au fost stabilite prin hotărâri judecătorești irevocabile. Ca atare pentru verificarea acestui aspect există o procedură legală si nu este necesară promovarea unei acțiuni de către emitentul acestor decizii.
În aceste condiții, în care există un text de lege special care reglementează modul în care se angajează răspunderea patrimoniala a funcționarului public, în care pârâtul este si în prezent funcționar public în cadrul reclamantei, o acțiune în instanța de obligare a paratului la plata acestei sume apare ca inadmisibila încălcând atât principiul "specialia generalibus derogant"; cât și prevederile art. 84,85 din Legea 188/1999.
Având în vedere aceste considerente, Curtea, în temeiul textelor de lege sus menționate, a art. 304 pct. 9 C.pr.civ., va respinge recursul formulat în cauza si va menține în întregime hotărârea atacată.
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E :
Respinge recursul declarat de reclamanta P. L. Z. împotriva sentinței civile nr. 5.782 din 22 noiembrie 2012, pronunțată în dosarul nr._ al Tribunalului Sălaj pe care o menține în întregime.
Decizia este irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 17 aprilie 2013.
PREȘEDINTE, F. T. | JUDECĂTOR, M. H. | JUDECĂTOR, D. M. |
GREFIER, D. C. |
Red.D.M./_ .
Dact.H.C./2 ex. Jud.fond: Ancuța P. .
