Decizia civilă nr. 7566/2013. Contencios. Obligația de a face
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ SECȚIA A II-A CIVILĂ,
DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr. _
DECIZIA CIVILĂ NR. 7566/2013
Ședința publică din data de 25 Iunie 2013 Instanța constituită din:
PREȘEDINTE M. H. JUDECĂTOR F. T. JUDECĂTOR D. M. GREFIER D. C.
Pe rol soluționarea recursului declarat de reclamanta SC I. S. PRIN LICHIDATOR J. R. M. S., împotriva sentinței civile nr. 3224 din data de_, pronunțată de Tribunalul Cluj, în dosarul nr._, în contradictoriu cu pârâta A. N. PENTRU O. F. DE M. PRIN AJOFM C., având ca obiect - obligația de a face.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă recurenta- reclamantă prin practician în insolvență d-l H. Hînganu, cu delegație de reprezentare la dosar și intimata-pârâtă prin consilier juridic.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează instanței următoarele:
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Nemaifiind excepții de invocat și cereri de formulat, instanța acordă cuvântul în dezbateri.
Reprezentantul recurentei solicită admiterea recursului astfel cum acesta a fost formulat și modificarea hotărârii atacate, pentru considerentele de netemeinicie și nelegalitate evocate în memoriul de recurs, cu luarea în considerare a erorii grave în care s-a aflat instanța de fond cât și intimata, care au considerat prevederile art. 2 din Legea nr. 200/2006 care reglementează modul de folosire a fondului de garantare a creanțelor salariale în procedura insolvenței, în mod limitativ. Atât instanța de fond cât și intimata au considerat că acest articol se referă exclusiv la societăți aflate în stare de insolvență. În speță societatea în acest moment este în faliment, însă prin sentința nr. 2294/2011 pronunțată de Tribunalul Specializat C. s-a dispus deschiderea procedurii insolvenței. Această debitoare având și dreptul de administrare ridicat, întrunește cumulativ cele două condiții prevăzute de art. 2 din legea privind fondul de garantare a plății creanțelor bugetare și în mod nejustificat
intimata a refuzat a nu achita drepturile salariale. Apreciază că sub acest aspect hotărârea primei instanțe este netemeinică și nelegală, motiv pentru care solicită admiterea recursului și desființarea hotărârii, fără acordarea cheltuielilor de judecată.
Reprezentantul intimatei solicită respingerea recursului și menținerea hotărârii pronunțată de Tribunalul Cluj ca temeinică și legală, decizia de respingere a solicitării reclamantei a fost dată ca urmare a neîndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 2 din Legea nr. 200/2006, respectiv aceea că solicitarea pentru creanțele salariale a fost depusă la trei luni după intrarea în faliment, iar nu de la intrarea în insolvență așa cum este cerința legală.
Totodată arată că susține apărările evocate în cuprinsul întâmpinării.
Curtea, având în vedere actele existente la dosar precum și poziția procesuală exprimată de părți, reține cauza în pronunțare.
CURTEA
Din examinarea actelor dosarului constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.3224 pronunțată la data de_ în dosar nr._ al Tribunalului C. a fost respinsă acțiunea formulată de S.C. Izopor S. prin lichidator judiciar R. M. S. în contradictoriu cu A. N. pentru O. F. de M. prin AJOFM C. .
Pentru a dispune astfel instanța a reținut că din actele dosarului reiese că lichidatorul a depus si înregistrat la A. C. sub nr.2760 solicitarea de stabilire a cuantumului si plata creanțelor salariale la data de_, data la care S.C I. S.R.L. era deja in faliment conform Sentinței Comerciale nr.2294 pronunțata de către Tribunalul Comercial Cluj Ia data de_ ,(f 12) în dosarul nr._, iar pentru acest fapt s-a emis dispoziția contestată.
Chiar dacă procedura falimentului așa cum este aceasta definita in conținutul art.3, pct. 23 din Legea nr.85/2006 privind procedura insolvenței, este o procedura de insolvență concursuală colectiva si egalitara care se aplica debitorului in vederea lichidării averii acestuia pentru acoperirea pasivului, fiind urmata de radierea debitorului din registrul in care este înmatriculat, între noțiunea de insolvență si cea de faliment există o distincție, fapt pentru care legiuitorul a făcut referire doar la acesta procedura de insolvență, in mod repetat, in conținutul Legii nr.200/2006, stabilind-o ca o condiție de raportare în vederea demarării procedurii de efectuare a plății creanțelor salariale .
Astfel, în raport de Legea 85/2006, cum insolvența este acea stare patrimoniala a debitorului caracterizata prin insuficiența fondurilor bănești disponibile pentru plata datoriilor exigibile, obligații ce au ca obiect o sumă de bani, și cum falimentul este o procedura de încetare a existenței unei societăți comerciale, încetare ce se aplica comercianților (debitorilor) care nu mai pot onora datoriile lor comerciale, cele două noțiuni nefiind identice cum încearcă să acrediteze reclamanta .
Împotriva soluției arătate a declarat recurs R. M. Insolvency Specialist S.
susținând că instanța interpretând greșit actul dedus judecății a schimbat natura și interesul vădit neîndoielnic al acestuia dând o hotărâre greșită. Astfel în dezvoltare se arată că instanța a fost chemată să se pronunțe în temeiul legii contenciosului asupra unei dispoziții emisă de intimată cu încălcarea prevederilor exprese ale Legii nr.200/2006. În acest context instanța nu a observat prevederile art.3 din Legea nr.85/2006 cu privire la definirea insolvenței și respectiv pct.23 referitor la faliment în condițiile în care falimentul reprezintă cea mai gravă stare de insolvență situație în care nu există nicio șansă de reorganizare a activității debitorilor. Legea nr.200/2006 la art.2 prevede clar că din fondul de garantare se asigură plata creanțelor salariale ce rezultă din contractele individuale de muncă și din contractele colective de muncă încheiate de salariați cu angajatorii împotriva cărora au fost pronunțate hotărâre judecătorești definitive de deschidere a procedurii insolvenței și față de care a fost dispusă măsura ridicării totale sau parțiale a dreptului de administrare, denumiți în continuare angajatori în insolvență. Aceasta era de altfel, singurul text legal și temei juridic la care trebuia să se raporteze instanța.
Faptul că, în întreg cuprinsul său Legea nr.200/2006 se referă la insolvență și nu la faliment este logic și Legea nr.85/2006 numindu-se "legea
privind procedura isnolvenței"; astfel că distincția pe care o face instanța este evident forțată și neavenită.
Interpretarea instanței de fond, precum și a intimatei AJOFM C. potrivit cărora hotărârea susmenționată nu ar îndeplini condițiile art.2 din Legea nr.200/2006 privind constituirea și utilizarea Fondului de garantare pentru plata creanțelor salariale este nu doar restrictivă și eronată dar mai grav de natură să lipsească de eficiență un act normativ, în speță Lege nr.200/2006. Mai mult o atare interpretare ar duce la situația în care drepturile salariale ocrotite prin Legea nr.200/2006 și prin Fondul de garantare a creanțelor salariale să nu fie achitate foștilor salariați ai acelor angajatori care din lipsa evidentă a resurselor financiare nu au posibilitatea achitării acestor drepturi salariale.
Răspunzând celor invocate intimata a solicitat respingerea cererii prin actul contestat s-a făcut în temeiul art.21 alin-3 din Legea nr.200/2006 și anume în cazul în care se constată că angajatorul nu îndeplinește condițiile prevăzute la art.2 cererea prevăzută la art.19 alin.1 se respinge.
Totodată în conformitate cu prevederile art.2 din Legea nr.200/2006 din Fondul de garantare se asigură plata creanțelor salariale ce rezultă din contractele individuale de muncă și din contractele colective de muncă încheiate de salariați cu angajatorii împotriva cărora au fost pronunțate hotărâri judecătorești definitive de deschidere a procedurii insolvenței și față de care a fost dispusă măsura ridicării totale sau parțiale a dreptului de administrate denumiți în continuare angajatori în stare de insolvență.
De altfel chiar și la art.3 lit.c din Legea nr.200/2006 se arată faptul că constituirea, gestionarea și utilizarea Fondului de garantare are la bază și principiul reparației pe baza căruia fondul realizat se redistribuie pentru plata drepturilor salariale datorate de angajatorii în stare de insolvență.
De asemenea, în conformitate cu prevederile art.14 din Legea nr.200/2006 suma totală a creanțelor salariale suportate din Fondul de garantare nu poate depăși cuantumul a 3 salarii medii brute pe economie pentru fiecare salariat, iar salariul avut în vedere la alin.1 este salariul mediu brut pe economie comunicat de Institutul Național de Statistică în luna în care s-a deschis procedura insolvenței.
Analizând recursul declarat Curtea reține următoarele:
Prin cererea introductivă de instanță s-a solicitat instanței anularea dispoziției nr.1 din_ emisă de intimată în considerarea în esență că întrunește criteriile cerute de lege în privința plății creanțelor salariale din fondul de garantare dat fiind că salariul pretins este aferent lunilor dinaintea declanșării falimentului prin sentința civilă nr.2294/_ .
Prin întâmpinarea formulată s-a susținut că motivul de respingere a cererii prin dispoziția atacată a fost întemeiat pe faptul că legea are în vedere procedura insolvenței, perioada de trei luni calendaristice cu privire la creanțele salariale instituită de art.15 nu precede sau succede data deschiderii procedurii insolvenței.
Actul normativ invocat de părți Legea nr.200/2006 prin dispozițiile art.2 prevede că "Din Fondul de garantare se asigură plata creanțelor salariale ce rezultă din contractele individuale de muncă și din contractele colective de muncă încheiate de salariați cu angajatorii împotriva cărora au fost pronunțate hotărâri judecătorești definitive de deschidere a procedurii insolvenței și față de care a fost dispusă măsura ridicării totale sau parțiale a dreptului de administrare, denumiți în continuare angajatori în stare de insolvență.";
Același act normativ prin art. 15 din același act normativ prevede:
(1) Creanțele salariale prevăzute la art. 13 alin. (1) lit. a), c), d) și e) se suportă pentru o perioadă de 3 luni calendaristice.
Perioada prevăzută la alin. (1) este perioada anterioară datei la care se solicită acordarea drepturilor și precedă sau succedă datei deschiderii procedurii insolvenței.
O altă solicitare privind plata creanțelor salariale poate fi făcută numai dacă perioada prevăzută la alin. (2) este mai mică de 3 luni.
Totodată, prin HG nr. 1850/2006 pentru aprobarea Normelor Metodologice de aplicare a legii menționate la art.7 se statuează că: (1) În situația în care creanțele salariaților angajatorului în stare de insolvență sunt anterioare lunii în care s-a deschis procedura insolvenței, perioada de 3 luni calendaristice prevăzută la art. 15 alin. (1) din lege precedă datei deschiderii procedurii.
(2) În situația în care creanțele salariaților angajatorului în stare de insolvență sunt ulterioare lunii în care s-a deschis procedura insolvenței, perioada prevăzută la art. 15 alin. (1) din lege succedă datei deschiderii procedurii.
Din normele enunțate reiese că se asigura din fondul de garantare plata creanțelor salariale in situatia in care angajatorul se afla in stare de insolventa, pentru o perioadă de trei luni calendaristice luându-se în considerare perioada anterioară datei la care se solicita acordarea drepturilor și precede sau succede datei deschiderii procedurii insolvenței.
Cu alte cuvinte angajatorul trebuie sa se gaseasca in stare de deschidere a procedurii insolvenței, perioada de trei luni calendaristice trebuie să preceadă sau să succeadă datei deschiderii procedurii de insolvență. Ca perioada de referință, data vizează deschiderea procedurii insolvenței și nu o altă data rezultă și din art.10 din HG nr.1850/2006 ce prevede că cererea trebuie să fie
însoțită de copia hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii insolvenței.
În speță actele relevă că situația creanțelor nu preced și nu succed deschiderii procedurii de insolventa ci se raportează la cu totul o alta situatie și anume data intrării în faliment .
Cum însă perioada nu se raportează la data deschiderii procedurii de insolvență așa cum prevăd normele de mai sus retinerile intimatei si instantei nu pot fi considerate greșite.
Se susține însă că prin art.2 din Legea nr.200/2006 s-au prevăzut două condiții: ca angajatorul să fie în stare de insolvență iar falimentul este cea mai grava stare de insolventa și față de acesta să fie dispusă măsura ridicării totale sau parțiale a dreptului de administrare iar o atare măsură a avut loc la data la care s-a dispus procedura falimentului. Norma invocată prevede cele două condiții dar are în vedere situația în care în această procedură generală - deschidere insolvență conform art.47 alin.3 din Legea nr.85/2006 se poate ordona ridicarea dreptului de administrare și nu vizează o altă situație sau alt moment de garantare/acoperire a creanțelor.
Dacă se avea în vedere data deschiderii procedurii falimentului legiuitorul prevedea expres aceasta. Ori legiuitorul a avut în vedere expres data deschiderii procedurii insolvenței. Prin urmare faptul că nu a fost dispusă ridicarea dreptului de administrare decât ulterior nu este în măsură să justifice nelegalitatea deciziei. Ca atare raportat la acte și la normele arătate susținerile recurentei se vădesc nefondate și vor fi respinse.
Așadar față de cele arătate în temeiul ar.312 C.pr.civ. Curtea va respinge recursul declarat.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamanta SC I. S. PRIN LICHIDATOR
J. R. M. S., împotriva sentinței civile nr. 3229 din_ pronunțată în dosarul nr._ al Tribunalului C. pe care o menține în întregime.
Decizia este irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din_ .
PREȘEDINTE | JUDECĂTORI | ||
M. H. | F. | T. | D. M. |
GREFIER
D. C.
Red.F.T./S.M.D.
2 ex./_ ’3
