Sentința civilă nr. 1879/2013. Anulare act control taxe şi impozite
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
TRIBUNALUL B. -NĂSĂUD
SECȚIA A II-A CIVILĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr. _
SENTINȚA CIVILĂ Nr. 1879/2013
Ședința publică din data de 25 Octombrie 2013 Tribunalul format din:
PREȘEDINTE: A. P. M. GREFIER I. D. M.
Pe rol fiind judecarea acțiunii în contencios administrativ formulată de reclamantul U. L.
A.
împotriva pârâților M. B. - D. E. -V., P. M. B., având ca obiect anulare act de control taxe și impozite
.
Cauza s-a judecat în fond la data de 18 octombrie 2013, concluziile reprezentantului pârâtei fiind consemnate în scris prin încheierea de ședință de la acea dată, încheiere care face parte integrantă din prezenta hotărâre pronunțarea hotărârii fiind amânată, din lipsă de timp pentru deliberare, pentru data de azi 25 octombrie 2013.
Deliberând constată;
T R I B U N A L U L
Prin cererea înregistrată sub nr. de mai sus, reclamantul U. L. A. a chemat în judecată pârâții M. B. - D. E. -V. și P. M. B., solicitând anularea dispoziției
P. ui Mun. B. nr. 358/_ prin care s-a dispus respingerea contestației fiscale a reclamantului nr. 25394/_ împotriva deciziilor de impunere pe anul 2010 emise de pârâta M.
B. - D. E. V., nr. 18674/_ prin care s-a stabilit în sarcina reclamantului obligația de plată cu titlu de impozit clădiri străzile A. S., Decebal, Emil Gârleanu, Codrișor și Sălciilor,
P. Predescu și diferențe pe anii 2006 - 2009, în cuantum total de 14.707 lei; nr. 18676/_ prin care s-a stabilit în sarcina reclamantului obligația de plată cu titlu de impozit clădiri strada V. P. Predescu Ap. 10 - 63, Grădiniță și Dependințe, în cuantum total de 22.203 lei și în consecință se solicită anularea deciziilor de impunere atacate și exonerarea reclamantului de la plata tuturor acestor sume, ca fiind nelegal stabilite, cu cheltuieli de judecată.
În motivare, s-a arătat că la data de_, M. B. - D. E. - V. a emis titlurile de creanță - decizii de impunere nr. 18674 și 18676 prin care a stabilit în sarcina reclamantului impozit pe clădiri.
La data de_ a contestat aceste titluri de creanță, contestația fiind înregistrată sub nr.
25.394/_ .
Reclamantul a efectuat mai multe investiții în imobiliare și, potrivit normelor fiscale, a trebuit să aleagă între statutul de persoană fizică neplătitoare de TVA sau statutul de comerciant plătitor de TVA - persoană fizică autorizată, sens în care a ales a doua variantă.
In acest sens, reclamantul s-a comportat și a fost tratat de organele fiscale ca un comerciant care produce (în fapt edifică) construcții în scopul exclusiv al vânzării pentru producerea unui profit.
Cunoscându-se acest aspect, D. E. și V. a Primăriei M. B., l-a tratat la rândul ei ca pe un comerciant, reținând că apartamentele construite nu constituie a 2-a, a 3-a sau a n-a locuință, ci sunt bunuri comerciale destinate vânzării, astfel că i-au impus plata impozitului pe proprietate așa cum ar fi făcut-o pentru orice comerciant sau societate comercială, cu suma fixă legală, indiferent de numărul apartamentelor deținute în proprietate.
În urma unui control, Curtea de Conturi a dispus Primăriei să-și revizuiască atitudinea, pretinzând impunerea reclamantului progresiv pentru fiecare "locuință" deținută, sens în care Primăria s-a conformat, emițând decizii de impunere și titluri executorii. A contestat aceste acte la Primăria M. B. și la Tribunalul B. -Năsăud, care prin SC 2807/2012 a obligat organul fiscal să soluționeze contestația fiscală a reclamantului. Contestația fiscală a fost "respinsă" prin dispoziția P. ui nr. 121/2013, deși prin aceasta s-au anulat deciziile de impunere atacate de
reclamant și s-a "dispus" emiterea unor noi decizii de impunere. Aceste noi decizii de impunere au fost emise și sunt cele pe care le contestă prin prezenta acțiune.
Se apreciază că organul fiscal a procedat greșit atunci când a stabilit prin decizie de impunere plata retroactivă cu titlu de impozit pe proprietate asupra sumelor arătate, constând în impozit majorat progresiv față de cel plătit inițial, în considerarea interpretării necesității de a plăti impozit ca persoană fizică pentru fiecare "clădire" deținută în proprietate. Se consideră că organul fiscal a procedat corect inițial, atunci când a stabilit că reclamantul trebuie să plătească impozit pentru apartamente ca pentru bunuri deținute în proprietate de o persoană fizică autorizată în vederea comercializării, și nu ca pentru "clădiri" ale persoanei fizice.
In raporturile cu contribuabilii, organele fiscale trebuie să se comporte cu bună credință, fiind ilegal să-i fie atribuit un anume statut (contribuabil ce obține venituri din activități independente potrivit disp. art. 46 din codul fiscal, apartamentele fiind sursa acestui venit) când vine vorba de plata unor taxe și impozite (TVA, taxă națională) și a altui statut (persoană fizică proprietar de locuință individuală, pentru uz propriu, impozabil potrivit disp. art. 252 cod fiscal) când vine vorba de plata altor taxe și impozite (impozit pe proprietate, taxă națională colectată local). Nu este admisibil ca apartamentul să fie considerat simultan produsul activității independente supus impozitului pe venit și TVA dar totodată și locuință. Apoi, impozitul majorat se datorează pentru fiecare clădire și nici într-un caz pentru fiecare apartament. În această situație trebuia impozitată ca o singură clădire tot blocul edificat, nu fiecare apartament în parte.
Interpretarea s-a făcut de fiecare dată în așa fel încât să fie plătită taxa sau impozitul mai mare, în loc să fiu tratat unitar - fie ca persoană fizică și atunci să nu plătească TVA la vânzare, fie comerciant și atunci să nu plătească impozit pe proprietate progresiv.
Interpretarea normelor fiscale, potrivit Capitolului II al codului fiscal se bazează pe principiile fiscalității (art. 3 cod fiscal):
neutralitatea măsurilor fiscale în raport cu diferitele categorii de investitori și capitaluri, cu forma de proprietate, asigurând condiții egale investitorilor, capitalului român și străin;
certitudinea impunerii, prin elaborarea de norme juridice clare, care să nu conducă la interpretări arbitrare, iar termenele, modalitatea și sumele de plată să fie precis stabilite pentru fiecare plătitor, respectiv aceștia să poată urmări și înțelege sarcina fiscală ce le revine, precum și să poată determina influența deciziilor lor de management financiar asupra sarcinii lor fiscale;
echitatea fiscală la nivelul persoanelor fizice, prin impunerea diferită a veniturilor, în funcție de mărimea acestora;
eficiența impunerii prin asigurarea stabilității pe termen lung a prevederilor Codului fiscal, astfel încât aceste prevederi să nu conducă la efecte retroactive defavorabile pentru persoane fizice și juridice, în raport cu impozitarea în vigoare la data adoptării de către acestea a unor decizii investiționale majore.
La momentul adoptării deciziei investiționale majore de a edifica în scopul vânzării comerciale a unui număr foarte mare de locuințe, din punct de vedere legal a avut dreptul și a ales să fie tratat ca și comerciant - persoană ce exercită activitate independentă (art. 7 al. 1 pct. 1 și 4 cod fiscal), aducătoare de venit în sensul art. 12 al. 1 lit. h cod fiscal, s-a supus impozitului pe venit prev. de art. 46 cod fiscal. A ales la acel moment să fie tratat ca un comerciant, apartamentele fiind bunurile rezultate din activitatea sa independentă comercială, vânzarea lor fiind supusă TVA. Din punct de vedere fiscal, apartamentele în discuție nu reprezentau (și nu reprezintă nici în prezent) o locuință, ci un produs destinat exclusiv vânzării, prețul obținut din vânzarea acestuia constituind venitul supus impozitării. Pentru a se înțelege absurditatea tratamentului fiscal la care reclamantul a fost supus, se dă un exemplu: dacă reclamantul ar fi produs cu caracter de constanță, în scopul vânzării, cabane prefabricate din lemn, ar fi datorat impozit majorat pe clădire cât timp cabanele s- ar afla încă în proprietatea reclamantului? Art. 249 al. 5 Cod fiscal dă o definiție a clădirii în care cabana prefabricată din lemn s-ar încadra cu siguranță. Doar că, pur și simplu, este mai ușor de înțeles noțiunea de produs al muncii atunci când este aplicată la o cabană prefabricată din lemn decât la un bloc de locuințe, deși situația celor două este din punct de vedere fiscal identică.
În consecință, într-o interpretare sistematică a normelor fiscale, făcută în concordanță cu principiile fiscalității, reclamantul nu poate fi tratat ca persoană fizică proprietară de mai multe locuințe sau clădiri impozabile progresiv, astfel că solicită anularea deciziilor de impunere prin care i s-a stabilit plata impozitului majorat pentru a doua și următoarele clădiri în proprietate (și terenul
aferent acestora). Reclamantul a plătit la scadențele normale impozitul pentru proprietate calculat potrivit disp. art. 251 Cod proc. fisc, dar apreciază că este nelegal să fie obligat să plătească impozitul majorat potrivit disp. art. 252 Cod proc. fisc.
Apoi, deciziile de impunere nu cuprind suficiente elemente de identificare a modului în care s-au stabilit impozitele. Astfel, se contestă coeficienții utilizați la stabilirea impozitului (la nivelul anului 2010 apartamentele nu aveau instalații de încălzire și nu erau individual conectate la sistemul de alimentare cu curent electric), zonă în care sunt situate apartamentele (acestea nefiind situate în zona A de impozitare). Organul fiscal și-a încălcat astfel obligația impusă de disp. art. 65 al. 2 și de art. 43 al. 2 lit. e din codul de procedură fiscală.
Se mai invocă și prescripția dreptului de a stabili obligații fiscale pentru perioada 2006 - 2007 (art. 91 Cod proc. fisc), termen împlinit la data de_, astfel că stabilirea de diferențe pentru această perioadă s-a prescris.
Pârâții M. B. - D. E. -V. și P. M. B. au depus la dosar
întâmpinare,
prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
În motivare, s-a arătat că pârâta a soluționat contestațiile în procedura administrativa prevăzuta de către art.205 si următoarele din Codul de Procedura Fiscala, prin DISPOZIȚIA nr.121/_ (anexa 1-copie conforma cu originalul), expediata contestatorului in data de_, prin posta cu confirmare de primire.
Prin Dispoziția nr.121/_ pârâta a soluționat contestațiile reclamantului, in următorul
mod:
ART.1. - Se resping in întregime contestațiile nr.11590/_ si nr.12878/_, precizate
prin adresa nr. 15842/_ de către dl L. A. U. . ART.2. Se anulează deciziile de impunere nr.14148/_ si nr.14151/_ emise de către D. E. -V. din cadrul Primăriei municipiului B. pentru neîndeplinirea procedurilor privind emiterea si comunicarea actelor administrativ fiscale prevăzute de O.G. nr.92/2003 privind Codul de Procedura Fiscala, urmata de emiterea si comunicarea unei alte decizii de impunere in sarcina dl.U. L. -A., cu respectarea procedurilor legale, cu menținerea pe fond a obligației contribuabilului persoana fizica U. L. -
A. de a achita pentru clădirile deținute in proprietatea sa impozit progresiv calculat conform art.252 din Legea nr.573/2003 privind Codul fiscal cu modificările aduse prin OUG nr.59/2010.
Urmare a acestui fapt, Primăria municipiului B. -D. E. -V. a emis Deciziile de Impunere nr.18.674/0_ si 18676/0_ (obiect al prezentului dosar) având ca obiect obligațiile de plata a impozitului pe clădirile deținute in proprietate de către reclamant.
Împotriva acestora, reclamantul a formulat Contestația nr.25.394/_ si care a fost soluționata de pârâtă in cadrul procedurii prevăzute expres de art.205 si următoarele din Codul de Procedura Fiscala prin emiterea Dispoziției P. ui municipiului B. nr.358/0_ - obiect al prezentei acțiuni.
Deciziile de impunere atacate au ca obiect obligații de plata privind impozitul pe clădirile intrate in proprietatea reclamantului începând cu anul 2005. Însă recalcularea impozitului s-a făcut numai începând cu_, data intrării in vigoare a modificării adusă Codului fiscal prin OUG nr.59/2010, nicidecum din urmă.
Se precizează că reclamantul, în calitate de proprietar al mai multor clădiri, datorează potrivit art.252 Cod fiscal impozit majorat pentru clădirile utilizate ca locuință și care nu sunt închiriate altei persoane până la data de_ datorează impozit majorat pentru clădirile utilizate ca locuința, iar după_ (data intrării in vigoarea modificării adusa prin O.U.G. nr.59/2010) datorează impozit majorat pentru toate clădirile pe care le deține in proprietate, inclusiv pentru celelalte cu altă destinație decât cea de locuință.
Termenul de clădire, în sensul Codului fiscal, respectiv art. 249 alin.5, definește orice construcție situată deasupra solului, si/sau sub nivelul acestuia, indiferent de denumirea ori de folosința sa și care are una sau mai multe încăperi ce pot servi la adăpostirea de oameni, animale, obiecte, produse, materiale, instalații, echipamente si alte asemenea, iar încăperea reprezintă spațiul din interiorul unei clădiri; prin urmare clădire nu este egal bloc locuință (interpretarea reclamantului), clădire= orice construcție apartament, casa, hala producție, etc.
Este important de remarcat faptul că toate clădirile pentru care reclamantul contestă calculul impozitului pe clădiri se află în proprietatea comună a acestuia și a soției sale, U. M., așa cum rezultă din actele de parcelare, intabulare si vânzare către terți, prin urmare, in ipoteza în care se va
considera în lipsa unei prevederi exprese a Codului fiscal că U. L. A. trebuie tratat ca un comerciant persoană fizică care a realizat construcțiile în scopul vânzării lor și realizării de profit, trebuie avute in vedere prevederile art.249 alin.4 din Codul fiscal care prevede expres: in cazul in care o clădire se afla in proprietatea comuna a două sau mai multe persoane, fiecare din proprietarii comuni ai clădirii (adică U. L. si U. M. ) datorează impozitul pentru spatiile situate in partea de clădire aflată în proprietatea sa. În cazul în care nu se pot stabili părțile individuale ale proprietarilor comuni, fiecare proprietar în comun datorează o parte egală din impozitul pentru clădirea respectiva".Cu alte cuvinte, cel puțin jumătate din valoarea impozitului pe clădiri datorat trebuie achitat progresiv, întrucât U. M. nu este și dânsa comerciant persoană fizică.
Cu toate acestea, in considerarea prevederilor legale exprese ale pct.12 alin.2 din HG nr.44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Codului fiscal, se impune menținerea tratării in continuare a reclamantului L. -A. U. ca si contribuabil persoană fizică ce deține în proprietate mai multe clădiri și care trebuie impozitate progresiv potrivit art.252 Cod fiscal, întrucât reclamantul nu face parte din categoria de persoane fizice exceptate de la plata impozitului pe clădiri progresiv.
Referitor la susținerile reclamantului potrivit cărora pârâta, prin organele sale fiscale nu s-a comportat cu bună credință, atribuindu-i, chipurile, reclamantului un alt statut pentru a-l obliga la plata unor taxe și impozite mai mari, se susține că a acționat cu buna credința, in spiritul si litera legii, neavând nicio culpă în modificarea legislației fiscale de natură să schimbe tratamentul fiscal în ceea ce îl privește pe reclamant, pârâta prin organele de executare fiscala având doar obligația de a aplica întocmai prevederile legale expres prevăzute de legiuitor, iar împrejurarea că legiuitorul a prevăzut expres și limitativ la pct.12 alin.2 din HG nr.44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Codului fiscal categoriile de comercianți persoane fizice cărora nu li se aplica prevederile art.252 Cod fiscal releva clar intenția legiuitorului, aceea de a supune impozitării progresive contribuabilii persoane fizice care dețin în proprietate mai multe clădiri, altele decât cele prevăzute la pct.12 alin,.2 din HG nr.44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Codului fiscal, cu alte cuvinte si pe reclamantul U. L. A. .
Se precizează totodată că deciziile de impunere contestate cuprind toate elementele de identificare prevăzute de legiuitor, fiind modele ITL stabilite prin ordinul nr.2052/bis/_ privind aprobarea unor formulare tipizate pentru stabilirea, constatarea, controlul, încasarea și urmărirea impozitelor si taxelor locale, precum si a altor venituri la bugetele locale Anexa 1- model 2006 ITL 002.) iar coeficienții sunt cei prevăzuți la art.252 alin.1 lit.a, lit.b, si lit.c din Codul fiscal.
La baza recalculării impozitului majorat, retroactiv, datorat de către U. L. A. pentru clădirile avute in proprietate s-au avut in vedere declarațiile de impunere de impunere nr.48023/_
, nr.49.364/_ . nr.53.607/_, nr.56.691/_, nr.55.479/_, nr.55.471/_ ;
61.416/_ date de către U. L. A. ; Procesul-verbal de recepție nr.238/_ ; Act parcelare autentificat sub nr.4325/_ ; Act parcelare autentificat sub nr.4613/_ ;Act lotizare teren cu construcții si act de lotizare a unei clădiri cu teren in 18 apartamente, autentificat sub nr.2352/_, Act lotizare teren cu construcții si act de lotizare a unei clădiri cu teren in 25 apartamente, autentificat sub nr.3474/_, Act de dezmembrare autentificat sub nr.244/_, Decizia Curții de Conturi a României, Camera de Conturi a Județului B. -Năsăud nr.34/2010, raportat la prevederile art.251 si 252 a!in.1 si art.91 din Codul fiscal. Din documentele ce au stat la baza declarațiilor de impunere formulate de petent, rezulta fără echivoc ca imobilele declarate aveau la data declarării lor instalații sanitare, electrice, telefonie si gaz, iar împrejurarea că nu le-a folosit efectiv nu are relevanță, prin prisma legislației fiscale, la stabilirea impozitului pe clădiri.
Cu privire la invocarea intervenției prescripției dreptului de a stabili obligații fiscale pentru 2005-2006, se arată că recalcularea s-a făcut în 2011 începând cu_ la toate clădirile aflate în proprietatea reclamantului, adică cele declarate în_ ,_, prin urmare nu poate fi vorba de prescripție.
În drept, s-au invocat disp. art. 205 si urm.din Noul C.Pr.Civ art.205, art.249, art.252 din Legea nr. 571/2003, pct.12 alin,.2 din HG nr.44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Codului fiscal, art.131 si urm. din OG nr.92/2003 privind Codul de procedura fiscala cu modificările ulterioare.
Analizând actele și lucrările dosarului instanța reține următoarele:
Inițial, în sarcina reclamantului U. L. A. au fost emise de către D. E. V. a M. B. deciziile de impunere nr. 14.148/_ și 14.151/_ (depuse la f. 41 -44 dosar nr._ al Tribunalului B. -Năsăud), prin care s-a stabilit impozitul pe clădiri datorat de reclamant, în calitate de persoană fizică, în temeiul prevederilor art. 251 și 252 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, pentru anul 2010.
Astfel, în privința deciziei nr._, deși s-au utilizat două formulare tipizate din lipsa spațiului necesar pentru enumerarea clădirilor supuse impozitului, cele două formulare conțin un număr unic de înregistrare și menționează pozițiile de la nr. curent 1 - 10 (primul formular pe cele de la nr. crt. 1 la nr. crt. 5, iar cel de-al doilea de la nr. crt. 6 la nr. crt. 10), sumele stabilite cu titlu de impozit pentru clădirile enumerate în cuprinsul acestora totalizând 14.707 lei (clădiri situate pe străzile A. S., Decebal, Emil Gârleanu, Codrișor, Sălciilor, V.P.Predescu).
Cea de-a doua decizie de impunere aferentă aceluiași an 2010, respectiv decizia nr. 14.151/_ stabilește în sarcina aceluiași reclamant obligația achitării sumei de 22.203 lei cu titlu de impozit pentru alte clădire aflate tot în proprietatea acestuia, situate pe strada V.P.Predescu.
Reclamantul a contestat în procedura administrativă emiterea deciziilor sus menționate, contestație nesoluționată pe fond de către organele fiscale ale autorității administrației publice locale, astfel încât, fiind sesizată instanța de contencios fiscal în cadrul dosarului nr._, Tribunalul B. -Năsăud a admis contestația reclamantului și a dispus obligarea pârâților să soluționeze pe fond contestația formulată de reclamant în procedura prevăzută de art. 205 și urm. C.pr.fiscală (sentința civilă nr. 2807/2012).
Urmare a pronunțării hotărârii judecătorești sus menționate, prin Dispoziția nr. 121/_ emisă de P. municipiului B. (f. 96-99 dosar) s-a respins pe fond contestația formulată și precizată de reclamant împotriva deciziilor de impunere nr. 14148/_ și 14151/_ însă, având în vedere aspectul emiterii titlurilor executorii anterior emiterii actelor administrativ fiscale ce constituie titlu de creanță (aspecte constatate în cadrul soluționării dosarului nr._ ), s-a dispus prin aceeași dispoziție și măsura anulării deciziilor de impunere pentru viciile de formă constatate, corelativ cu măsura emiterii și comunicării către reclamant a unor noi decizii de impunere, însă cu menținerea acelorași obligații de plată ale impozitului pe clădiri stabilit prin deciziile anulate, reținându-se în considerentele dispoziției de soluționare a contestației caracterul întemeiat al calculării impozitului pe clădiri în sarcina reclamantului.
Ulterior, ca efect al punerii în aplicare a Dispoziției nr. 121/_, au fost emise deciziile de impunere nr. 18674/0_ pentru suma totală de 14.707 lei rezultată din însumarea impozitului stabilit pentru clădirile menționate în cele două formulare ale deciziei, de la nr. crt. 1 la nr. crt. 10 și respectiv nr. 18676/0_ pentru suma totală de 22.203 lei (f. 116-118).
Conținutul acestor decizii este identic, sub aspectul stabilirii obligațiilor de plată în sarcina reclamatului, cu cel al deciziilor de impunere emise inițial - nr. 14.148/_ și 14.151/_, context în care se impune sublinierea faptului că în mod eronat reclamantul a apreciat, în cadrul contestației administrative formulate și împotriva deciziilor de impunere ulterioare, că s-au emis trei decizii, pentru sumele de 14.707 lei, 1.867 lei și 22.203 lei. Aceasta întrucât, așa cum s-a relevat și cu ocazia analizării conținutului deciziei nr._, în cazul căreia s-au utilizat două formulare, suma de 1.867 lei este inclusă în cea totală de 14.707, acestea nefiind imputate, în mod distinct în sarcina reclamantului (cum eronat interpretează reclamantul în cuprinsul contestației administrative formulate și împotriva acestor din urmă decizii, apreciind că ar fi vorba de trei decizii în loc de două (f. 18).
Prin Dispoziția nr. 358/0_ emisă de P. municipiului B. (ce face obiectul cererii de anulare formulată în prezenta cauză), a fost respinsă contestația formulată de reclamant împotriva celor două decizii emise ulterior în aplicarea Dispoziției nr. 121/2013 (nr. 18674/0_ și nr. 18676/0_ ), reținându-se, în esență, că în calitatea sa de contribuabil persoană fizică care deține în proprietate mai multe clădiri pe raza municipiului B., reclamantul este supus prevederilor art. 252 din Codul fiscal, privind majorarea impozitului progresiv, în forma în vigoare ca urmare a modificării aduse prin OUG nr. 59/2010.
Din proba cu înscrisuri administrată în cauză, tribunalul reține că la emiterea deciziilor de impunere inițiale (14.148/_ și 14.151/_ ) și implicit a celor emise ulterior anulării celor dintâi (18674/0_ și 8676/0_ ) s-au avut în vedere concluziile și dispozițiile Curții de Conturi a României - Camera de Conturi B. -Năsăud în cadrul Deciziei nr. 34/2010 (f. 10 și
urm. dosar) emisă pe baza procesului-verbal de constatare încheiat ca urmare a derulării acțiunii de audit financiar asupra contului anula de execuție pe anul 2009 efectuat la Primăria municipiului B.
, la punctul 3 al deciziei menționate dispunându-se extinderea verificărilor și identificarea tuturor contribuabililor care dețin în proprietate mai multe clădiri în vederea stabilirii impozitului pe clădiri majorat conform art. 252 din Codul fiscal, înregistrarea în evidența fiscală și asigurarea măsurilor legale de încasare a veniturilor suplimentare.
În acest context și având în vedere că începând cu data de_, textul legal al art. 252 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal a suferit modificări prin adoptarea OUG nr. 59/2010, în temeiul prevederilor art. III din Ordonanță, s-a procedat la recalcularea impozitului datorat de reclamant pentru clădirile aflate în proprietatea acestuia, pe baza documentației anexate declarațiilor de impunere depuse de reclamant (f. 43 și urm.), cu mențiunea că acestea nu se nu se încadrează în categoriile exceptate de la plata impozitului, prev. de art. 250 C.fiscal.
Astfel, dacă forma în vigoare anterioară modificării la care s-a făcut trimitere în cele ce preced, prevedea impozitarea progresivă a clădirilor aflate în proprietatea persoanelor fizice condiționat de destinația acestora, respectiv de utilizarea lor ca locuință neînchiriată altor persoane, procentul de majorare al impozitului fiind stabilit în funcție de numărul clădirilor, în forma în vigoare după data de_, textul legal al art. 252 nu mai distinge după destinația clădirii, prevăzând următoarele:
"(1) Persoanele fizice care au în proprietate două sau mai multe clădiri datorează un impozit pe clădiri, majorat după cum urmează:
cu 65% pentru prima clădire în afara celei de la adresa de domiciliu;
cu 150% pentru a doua clădire în afara celei de la adresa de domiciliu;
cu 300% pentru a treia clădire și următoarele în afara celei de la adresa de domiciliu.
Nu intră sub incidența alin. (1) persoanele fizice care dețin în proprietate clădiri dobândite prin succesiune legală.
În cazul deținerii a două sau mai multe clădiri în afara celei de la adresa de domiciliu, impozitul majorat se determină în funcție de ordinea în care proprietățile au fost dobândite, așa cum rezultă din documentele ce atestă calitatea de proprietar.
Persoanele fizice prevăzute la alin. (1) au obligația să depună o declarație specială la compartimentele de specialitate ale autorităților administrației publice locale în raza cărora își au domiciliul, precum și la cele în raza cărora sunt situate celelalte clădiri ale acestora. Modelul declarației speciale va fi cel prevăzut prin norme metodologice aprobate prin hotărâre a Guvernului.";
Susține reclamantul că, având în vedere că a dobândit statutul de persoană fizică autorizată, plătitoare de TVA, nu îi sunt aplicabile prevederile legale referitoarea la stabilirea impozitului pe clădiri pentru persoanele fizice, ci cele incidente calculării aceluiași impozit pentru persoanele juridice.
În acest context, raportat la susținerile pârâtului în sensul că bunurile imobile - clădiri, se află în proprietatea comună a reclamantului și a soției sale, U. M., este corectă observația reclamantului că, în cazul acestei forme de proprietate comună relevante sun prevederile art. 7 pct. 21 din Codul fiscal care, definind termenul de persoane afiliate, statuează că o persoană este afiliată cu altă persoană dacă relația dintre ele este definită de cel puțin unul dintre cazurile enumerate la lit. a-c, în cuprinsul dispoziției de la lit. a menționându-se că "o persoană fizică este afiliată cu altă persoană fizică, dacă acestea sunt soț/soție sau rude până la gradul al III-lea inclusiv";, sens în care regimul impozitării clădirilor aflate în proprietatea persoanelor afiliate este unic.
Totodată, în Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal aprobate prin HG nr. 44/2004 (Partea a II-a) relevante cu privire la aplicarea Titilului IX din Codul fiscal, se prevăd următoarele:
"18. (1) Identificarea proprietăților atât în cazul clădirilor, cât și în cel al terenurilor cu sau fără construcții, situate în intravilanul localităților rurale și urbane, precum și identificarea domiciliului fiscal al contribuabililor se fac potrivit Ordonanței Guvern ului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările și completările ulterioare.
În cazul blocurilor de locuințe, precum și în cel al clădirilor alipite situate în cadrul aceleiași curți - lot de teren, care au un sistem constructiv și arhitectonic unitar și în care sunt
situate mai multe apartamente, datele despre domiciliu/reședință/sediu cuprind strada, numărul, blocul, scara, etajul, apartamentul.
46. (1) Pentru stabilirea impozitului pe clădiri majorat potrivit prevederilor art. 252 alin.(1) din Codul fiscal, ordinea în care proprietățile au fost dobândite se determină în funcție de anul dobândirii clădirii, indiferent sub ce formă, rezultat din documentele care atestă calitatea de proprietar.
În cazul în care în același bloc o persoană fizică deține în proprietate mai multe apartamente, pentru calculul impozitului pe clădiri majorat potrivit prevederilor art. 252 alin. (1) din Codul fiscal, fiecare apartament este asimilat unei clădiri.";
În privința normelor legale incidente cauzei, tribunalul mai reține că, reglementând impozitele și taxele locale în cadrul Titlului IX din Codul fiscal, legiuitorul a prevăzut în art. 248 lit. a impozitul pe clădiri.
Stabilind regulile generale cu privire la acest impozit, art. 249 din același cod, în cadrul dipozițiilor relevante în speță, prevede următoarele:
" (1) Orice persoană care are în proprietate o clădire situată în România datorează anual impozit pentru acea clădire, exceptând cazul în care în prezentul titlu se prevede diferit.
(2) Impozitul prevăzut la alin. (1), denumit în continuare impozit pe clădiri, precum și taxa pe clădiri prevăzută la alin. (3) se datorează către bugetul local al comunei, al orașului sau al municipiului în care este amplasată clădirea. În cazul municipiului București, impozitul și taxa pe clădiri se datorează către bugetul local al sectorului în care este amplasată clădirea.
În înțelesul prezentului titlu, clădire este orice construcție situată deasupra solului și/sau sub nivelul acestuia, indiferent de denumirea ori de folosința sa, și care are una sau mai multe încăperi ce pot servi la adăpostirea de oameni, animale, obiecte, produse, materiale, instalații, echipamente și altele asemenea, iar elementele structurale de bază ale acesteia sunt pereții și acoperișul, indiferent de materialele din care sunt construite. Încăperea reprezintă spațiul din interiorul unei clădiri";.
Aceleași Normele metodologice explicitează noțiunea de contribuabil plătitor al impozitului pe clădiri, prevederile relevante speței, în raport de susținerile părților, dispunând:
12. (1) Persoanele fizice și persoanele juridice prevăzute de titlul IX din Codul fiscal, precum și de prezentele norme metodologice, în calitatea lor de contribuabil, au obligația să contribuie prin impozitele și taxele locale stabilite de consiliile locale, de Consiliul General al M. București sau de consiliile județene, după caz, între limitele și în condițiile legii, la cheltuielile publice locale.
Contribuabilii, persoane fizice, care desfășoară activități economice pe baza liberei inițiative, precum și cei care exercită în mod autonom sau prin asociere orice profesie liberă sunt:
persoanele fizice care exercită activități independente în mod autonom sau asociate pe baza unui contract de asociere încheiat în vederea realizării de activități, cum sunt: asociațiile familiale, asociațiile agricole sau altele asemenea și care nu întrunesc elementele constitutive ale contribuabilului - persoană juridică;
persoanele fizice care exercită orice profesii, cum sunt cele: medicale, de avocatură, notariale, de expertiză contabilă, de expertiză tehnică, de consultanță fiscală, de contabil autorizat, de consultant de plasament în valori imobiliare, de arhitectură, de executare judecătorească, cele autorizate să execute lucrări de specialitate din domeniile cadastrului, geodeziei și cartografiei sau alte profesii asemănătoare desfășurate în mod autonom, în condițiile legii, și care nu întrunesc elementele constitutive ale contribuabilului - persoană juridică.
În categoria comercianților, contribuabili - persoane juridice, se cuprind: regiile autonome, societățile și companiile naționale, societățile bancare și orice alte societăți comerciale care se organizează și își desfășoară activitatea în oricare dintre domeniile specifice producției, prestărilor de servicii, desfacerii produselor sau altor activități economice, cooperativele meșteșugărești, cooperativele de consum, cooperativele de credit sau orice alte entități - persoane juridice care fac fapte de comerț, astfel cum sunt definite de Codul comercial";
(în prezent aceste entități sunt reglementate de Codul civil).
Așadar, contrar tezei susținute de reclamant, nu se poate reține că acesta ar fi dobândit statutul de persoană juridică în sensul normelor legale mai sus citate și că astfel ar fi supus prevederilor art. 253 privind calculul impozitului datorat de persoane juridice, acesta impunându-se
a fi tratat sub aspectul calculării impozitului pe clădire ca persoană fizică care desfășoară activități economice pe baza liberei inițiative, categorie la care textul normelor legale face trimitere expresă, fără a o asimila categoriei persoanelor juridice.
În acest sens, împrejurarea că reclamantul are calitatea de persoană impozabilă, fiind supusă reglementărilor privind taxa pe valoare adăugată conform art. 127 alin. 2 ind. 1 C.fiscal (alin. introdus prin OUG 109/2009 și potrivit cu care "situațiile în care persoanele fizice care efectuează livrări de bunuri imobile devin persoane impozabile sunt explicitate prin norme";), coroborat cu prevederile pct. 3 alin. 4. din Normele de aplicare ale acestui text legal, nu determină o schimbare a statului juridic al reclamantului, din persoană fizică ce desfășoară activitate economică în persoană juridică.
Or, prin prisma faptului că legiuitorul nu a distins, atunci când a reglementat calcularea impozitului pe clădiri între situația persoanei fizice care nu desfășoară activitate economică și respectiv a persoanei fizice care desfășoară o atare activitate, apare ca deplin aplicabil principiul de interpretare a normelor legale ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus (unde legea nu distinge, nici noi nu trebuie sa distingem), potrivit cu care prin interpretare nu se poate restrânge aplicația unui text care a fost formulat general, generalitatea formulării determinând generalitatea aplicării.
În ceea ce privește critica formulată de reclamant cu referire la pretinsa prescripție extinctivă a stabilirii obligației fiscale pentru perioada 2006-2007 (în decizia de impunere nr. 18674/0_ fiind menționată suma de 4.963 lei cu titlu de diferențe anul 2006-2009), întemeiate pe prevederile art. 91 C.pr.fiscală, tribunalul reține în primul rând că pentru perioada 2006-2009 s-a procedat la calcularea impozitului pe clădiri în conformitate cu prevederile art. 252 C
Fiscal în forma avută anterior modificării acestuia prin OUG nr. 59/2010, formă la care s-a făcut referire în considerentele ce precedă.
Totodată, este real că, cel puțin pentru obligațiile aferente anului 2006, termenul de prescripție de 5 ani, calculat în conformitate cu prevederile alin.2 al art. 91 din OG nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, se împlinea la data de_ însă, împrejurarea că aceste sume au fost stabilite inițial prin Decizia de impunere nr. 14148 emisă în data de_, pusă în executare silită (f. 42 dosar atașat), decizie ulterior anulată pe motive de nelegalitate formală, reprezintă un act începător de executare, determinând un efect întreruptiv al curgerii termenului de prescripție în conformitate cu prevederile art. 92 C.pr.fiscală raportat la art. 16 lit. c din Decretul nr. 167/1958, în vigoare la momentul întocmirii Deciziei de impunere 14148/2011 și a demarării executării silite a obligațiilor stabilite în conținutul acesteia.
În ce privește contestarea de către reclamant a coeficienților utilizați pentru stabilirea impozitului, tribunalul apreciază că acestea nu se fondează, existența utilităților fiind relevată de procesele verbale de recepție la terminarea lucrărilor și documentația anexată de reclamant declarațiilor de impunere, actele de parcelare și dezmembrare, acte la care se face trimitere expresă în conținutul Dispoziției nr. 358/2013 de soluționare a contestației administrative, neavând relevanță în cauză împrejurarea că acestea nu erau date în folosință, câtă vreme erau apte din punct de vedere tehnic și al criteriilor stabilite de art. 251 C.fiscal, de a fi calificate ca și "cădiri";.
Față de cele ce precedă, tribunalul, constatând legalitatea Dispoziției nr. 358/0_ emisă de primarul municipiului B. și implicit a Deciziilor de impunere contestate pe cale administrativă - 18674/0_ și 8676/0_ - urmează ca, în temeiul prevederilor art. 218 C.pr.fiscală raportat la art. 18 din Legea nr. 554/2004 să respingă, ca nefondată, acțiunea în contencios fiscal formulată de reclamant.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII HOTĂRĂȘTE
Respinge, ca nefondată, acțiunea în contencios fiscal formulată de reclamantul U. L. A.
,
domiciliat în B., str. A. S., nr.5, jud. B. -Năsăud, CNP 1., în contradictoriu cu pârâții M. B. și P. M. B.,
cu sediul în B., P. C., nr.6, jud. B. - Năsăud.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare. Cererea de recurs se depune la Tribunalul B. -Năsăud.
Pronunțată în condițiile art. 396 alin. 2 C.P.C prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței, azi,_ .
PREȘEDINTE, GREFIER,
M. A. P. I. D. M.
Red/dact: MAP/HVA
_ / 4 ex
