Anulare act administrativ. Decizia nr. 49/2013. Curtea de Apel CRAIOVA

Curtea de Apel CRAIOVA - Sentințe și decizii de contencios administrativ și fiscal / 2013

Decizia nr. 49/2013 pronunțată de Curtea de Apel CRAIOVA la data de 14-01-2013 în dosarul nr. 19564/63/2011

Dosar nr._

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL CRAIOVA

SECȚIA C. ADMINISTRATIV SI FISCAL

DECIZIA Nr. 49/2013

Ședința publică de la 14 Ianuarie 2013

Completul compus din:

PREȘEDINTE: A. C.

Judecător: C. N. G.

Judecător: A. R.

Grefier: M. F.

Pe rol soluționarea recursurilor formulate de recurentele pârâte DIRECȚIA G. A FINANȚELOR PUBLICE D. și D.R.A.O.V C., în nume propriu, precum și în numele și pentru A. NAȚIONALĂ A VĂMILOR, împotriva sentinței nr.919 din 27 februarie 2012, pronunțată de Tribunalul D., în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata reclamantă ..

La apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns avocat A. B., pentru intimata reclamantă ., lipsă fiind recurentele pârâte DIRECȚIA G. A FINANȚELOR PUBLICE D. și D.R.A.O.V C. și A. NAȚIONALĂ A VĂMILOR

Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează concluziile scrise depuse de intimata reclamantă ., după care:

Nemaifiind cereri de formulat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra recursurilor.

Avocat A. B., pentru intimata reclamantă ., solicită respingerea recursurilor și menținerea sentinței primei instanțe ca fiind legală și temeinică.

Depune concluzii scrise. Solicită cheltuieli de judecată.

CURTEA

Asupra recursurilor de față, deliberând, constată următoarele:

Prin sentința nr.919/2012 din 27.02.2012 pronunțată în dosarul nr._ , Tribunalul D. a admis în parte contestația formulată de reclamanta ., în contradictoriu cu pârâtele DIRECȚIA G. A FINANȚELOR PUBLICE D. și D.R.A.O.V C. și A. NAȚIONALĂ A VĂMILOR.

A anulat în parte procesul verbal de control nr.03.06.2011, întocmit de ANV – D. C., decizia nr.5247/03.06.2011, decizia nr.179/01.08.2011, în sensul că a înlăturat aplicarea penalităților și majorărilor de întârziere aferente TVA, accize, comision vamal.

A obligat pârâtele la plata către reclamant a sumei de 300 lei, cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că, urmare a reverificării modului de determinare și declarare a valorii în vamă, precum și a modului de stabilire și achitare a drepturilor de import aferente operațiunilor vamale de import definitiv având ca obiect autovehicule, organul fiscal a întocmit procesul verbal de control nr. 5246/03.06.2011, în baza căruia a fost emisă decizia pentru Regularizarea Situației nr. 5247/03.06.2011.

S-au stabilit în sarcina reclamantei obligații fiscale suplimentare în cuantum de 48.970 lei, reprezentând diferență TVA și accize, majorări de întârziere și penalități.

Decizia de impunere a fost contestată la organul fiscal emitent, contestația fiind respinsă prin decizia nr.179/01.08.2011 emisă de DGFP D..

Reclamanta a contestat actele întocmite și suma stabilită, susținând că organul fiscal a interpretat în mod eronat dispozițiile legale.

În esență, reclamanta a susținut, pe de o parte, că valoarea în vamă se stabilește în conformitate cu prevederile OMFP 687/2001 și ale art. 109 alin. 6 din HG nr. 1114 din 9 noiembrie 2001; pe de altă parte, a invocat prescripția dreptului organului fiscal de a proceda la reverificarea declarațiilor vamale; a mai susținut că organul vamal avea obligația introducerii, în procedura de soluționare a contestației, a comisionarului vamal; că nu poate fi obligată la plata penalităților.

În ceea ce privește introducerea în cauză, în temeiul art.212 din OG 92/2003 a comisionarului vamal . a constatat că reclamanta nu a mai insistat în această cerere, motiv pentru care a apreciat că nu se impune introducerea în cauză a respectivei persoane juridice, aceasta cu atât mai mult cu cât, față de dispozițiile art.212 din OG 92/2003 impune obligația introducerii în cauză doar a persoanelor care participă la realizarea venitului în sensul art. 205 alin. (5), comisionarul vamal nefiind inclus în această categorie.

Pe fondul cauzei, instanța a apreciat că dispozițiile relevante privind stabilirea valorii în vamă sunt cuprinse în Legea 141/1997 privind codul vamal al României (forma aplicabilă în decembrie 2005), respectiv art. 76 și 77, Acordul privind aplicarea articolului VII al Acordului general pentru tarife și comerț 1994 (G.A.T.T.) ratificat prin legea 133/1994, dispozițiile acestora fiind clare în sensul că valoarea în vamă este dată de valoarea de tranzacție, adică prețul efectiv plătit.

Instanța a mai apreciat că reclamanta a invocat dispozițiile art.109 alin. 6 din HG nr. 1114 din 9 noiembrie 2001 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Codului vamal al României, potrivit cu care valoarea în vamă se stabilește prin ordin al ministrului finanțelor publice, invocând în acest sens OMFP 687/2001.

Din chiar alineatul 1 al acestui articol rezultă fără dubiu că sunt aplicabile regulile din Codul Vamal pentru mărfurile care fac obiectul unor tranzacții comerciale, adică dispozițiile art.1 din Acordul privind aplicarea articolului VII al Acordului general pentru tarife și comerț 1994 (G.A.T.T.) ratificat prin legea 133/1994; cum legea califică drept fapte de comerț tranzacțiile efectuate de un comerciant (indiferent dacă sunt încheiate sau nu cu alt comerciant) rezultă că achizițiile reclamantei, fiind tranzacții comerciale, erau supuse codului vamal în ceea ce privește stabilirea valorii în vamă.

Mai mult, în anexa 5 la instrucțiuni de completare se prevede că "formularul "Declarația pentru valoarea în vamă" se depune într-un singur exemplar, în forma și modelul prevăzute în prezenta anexă, împreună cu declarația vamală și cu celelalte documente necesare vămuirii"

Potrivit acestor dispoziții, dar și a celor instituite de art.78 Cod vamal, s-a apreciat că reclamanta avea obligația să depună o declarație de valoare în vamă.

Reclamanta s-a apărat arătând că a depus aceste declarații, în concret fiind cele prezentate de organul fiscal și care au fost avute în vedere la acordarea liberului în vamă.

Numai că, așa cum reiese din textul enunțat, se face distincție între declarația pentru valoarea în vamă (formularul fiind cel prevăzut în anexa 5) și declarația vamală, care într-adevăr a fost depusă de reclamantă, pentru fiecare autoturism importat.

Prin nedepunerea declarației pentru valoarea în vamă, nu a fost adusă la cunoștința organului fiscal modalitatea de stabilire a valorii în vamă.

Instanța a considerat astfel că dispozițiile alin.6 ale art.109, de care se prevalează reclamanta, sunt aplicabile doar pentru stabilirea valorii în vamă a autovehiculelor și vehiculelor noi și folosite, introduse în țară de persoane fizice necomercianți, ca bunuri a căror valoare nu poate fi probată prin întocmirea unei evidențe contabile, în sensul legii, concluzia fiind susținută de interpretarea logică și coroborată a dispozițiilor art.12 din anexa 6 la HG 1114/2001 și Ordinului nr.687 din 17 aprilie 2001 pentru aprobarea valorilor în vamă., invocat de reclamantă, se prevede: "Ministrul finanțelor publice, în temeiul Hotărârii

Concluzionând, instanța reținut că pentru bunurile importate de reclamantă, valoarea în vamă trebuia stabilită potrivit Codului vamal, fiind valoarea de tranzacție, adică prețul efectiv plătit, conform facturilor fiscale prezentate, la care se impunea a fi incluse și cheltuielile de transport.

Neprocedând în acest fel, și declarând ca valoare în vamă pe cea prevăzută în lista de valori aprobată prin Ordinul 687/2001 (aplicabil autoturismelor introduse în țară de persoane fizice necomercianți), s-a ajuns la diminuarea bazei impozabile și deci a cuantumului drepturilor vamale achitate în vamă, fapt ce îndreptățește organul vamal să procedeze la recalcularea valorii în vamă, stabilind diferențe suplimentare de plată reprezentând accize și TVA, la care s-au calculat majorări și penalități.

Instanța a mai reținut că s-a mai criticat stabilirea, în sarcina reclamantei, a obligațiilor de plată accesorii, susținând că nu se poate retine vreo culpă a reclamantei în neexecutarea obligației de plată. Reclamanta a arătat ca exigibilitatea dobânzii și a penalităților calculate se raportează la data stabilirii datoriei prin actele constatatoare întocmite, și nu la data importului definitiv, cum greșit au procedat organele vamale.

S-a apreciat întemeiată această apărare, având în vedere că s-a făcut dovada aplicării eronate de către organele vamale, la data efectuării operațiunii de import, precum și ulterior, a dispozițiilor art. 109 al. 6 din Regulamentul de aplicare a Codului Vamal, și în cazul operațiunilor de import de autovehicule folosite efectuate de persoane juridice.

S-a avut în vedere răspunsul dat în astfel de cauze de ANV, exprimat in cuprinsul adresei aflate la dosar, potrivit căruia în operațiunile de import de autovehicule folosite efectuate de persoane juridice taxele se calculează in funcție de valoarea in vama aprobata prin OMFP 687/2001.

Întrucât aplicarea acestor dispoziții, contrar Codului vamal în vigoare la data importului, s-a făcut în mod unitar, pe întreg teritoriul țării, cu respectarea de către direcțiile județene a recomandărilor ANV, nu se poate reține culpa societăților importatoare în ceea ce privește valoarea menționată în declarația vamală, astfel că stabilirea ulterioară a taxelor datorate pentru operațiunea de import, nu atrage obligația plății de accesorii în sarcina societății.

Împotriva acestei sentințe au formulat recursuri pârâtele DIRECȚIA G. A FINANȚELOR PUBLICE D. și D.R.A.O.V C., în nume propriu, precum și în numele și pentru A. NAȚIONALĂ A VĂMILOR

În motivarea recursului său, recurenta pârâtă DGFP D. a susținut că sentința ca fiind nelegala, astfel încât motivele de nelegalitate se circumscriu prevederilor art. 304 pct. 9 din Codul de procedura civila:

Instanța de fond a reținut faptul că la data de 06.06.2006, . calitate de titular a depus la Biroul Vamal C., prin comisionarul in vama . vamala de import definitiv nr. I_/06.06.2011 cu 1 buc. autoturism marca marca Mitsubishi Pajero, uzata, capacitate cilindrica 2477 cmc, an de fabricație 2003.

Autovehiculul importat in baza declarației vamale mentionata mai sus a fost achiziționat din Elveția de la furnizorul Schwengeler Verlag Hinterburgstrașse 8 CH - 9442 Berneck, in baza facturii externe nr._/02.06.2006 cu valoarea de_ CHF.

Autoturismul a fost încadrat la poziția tarifara 87.03.32.90.003 - Autoturisme si autovehicule proiectate in principal pentru transportul persoanelor (altele decât cele de la poziția 8702) inclusiv de tip "breack" si mașinile de curse cu o capacitate cilindrica peste 1500 cmc, dar de max 2500 cmc folosite, iar ca baza de impozitare pentru calculul drepturilor de import a fost înscrisă valoarea 9054 Euro.

La data efectuării importului, valoarea în vamă care reprezintă baza de impozitare a drepturilor vamale datorate a fost calculată la valoarea de 9054 euro în baza OMF 687/17.04.2001, pentru aprobarea valorilor în vamă, deși valoarea facturata (_ CHF) conform facturii externe, era superioara valorii prevăzute de OMFP 687/2001.

In urma reverificarii documentelor depuse la D.J.A.O.V. D. de către reclamanta, aferente operațiunii de import, organul de control a constatat urmatoarele aspecte: . a calculat baza de impozitare ca fiind in suma de 9054 euro in baza OMFP 687/2001 desi valoarea facturata era de_ CHF, conform facturii externe, superioara valorii prevăzute de OMFP 687/2001.

Astfel, în Rubrica 22 - "Moneda si valoarea totală facturată" - a fost înscrisă valoarea din factura externa, respectiv_ CHF, iar în rubrica 42 "Pret articol" a fost înscrisă valoarea de catalog, respectiv 9054 EUR, conform OMFP 687/2001 (mai mică decât valoarea facturată).

Organul fiscal a procedat la recalcularea valorii în vama conform valorii de tranzactie inscrisa in factura externa si s-au stabilit diferente suplimentare de plata, astfel: taxa vamala în sumă de 7303 lei; comision vamal în sumă de 122 lei; accize în sumă de 3494 lei; TVA în sumă de 6700 lei.

Recurenta a arătat că potrivit art. 100, alin. 1,2 si 3 din Legea 86/2006 privind Codul Vamal al României, autoritatea vamală are dreptul ca într-o perioadă de 5 ani de la acordarea liberului de vamă să modifice declarația vamală si să verifice orice documente, registre și evidențe referitoare la mărfurile vămuite sau la operațiunile comerciale ulterioare în legătură cu aceste mărfuri, fapt respectat de organul vamal întrucat declarația vamală de import definitiv reverificată are nr. I_/06.06.2006, iar controlul ulterior a avut loc în data de 03.06.2011.

De asemenea, potrivit art. 76, art. 77, alin. 1, 2 si 3 din Legea 141/1997 privind Codul Vamal al României - în vigoare la data efectuării operațiunii vamale de import in cauza -valoarea în vamă reprezintă acea valoare care constituie baza de calcul al taxelor vamale prevăzute în Tariful vamal de import al României, iar procedura de determinare a valorii în vamă este cea prevăzută în Acordul privind aplicarea articolului VII al Acordului general pentru tarife și comerț (G.A.T.T.), încheiat la Geneva la 1 noiembrie 1979, la care România este parte.

Conform Pârtii I - Reguli de evaluare in vama, art.1 din Acordul privind aplicarea art. VII al Acordului general pentru tarife si comerț (G.A.T.T.) ratificat prin Legea 133/1994, cu modificările si completările ulterioare, in vigoare la data efectuării operațiunii vamale de import in cauza: "Valoarea in vama a mărfurilor importate va fi valoarea de tranzactie, adica

prețul efectiv plătit sau de plătit pentru mărfuri cand acestea sunt vândute pentru export cu destinatia tarii de import [...]."

Potrivit prevederilor legale ale art.139, alin. 1 si 2 din Legea 571/2003 privind Codul fiscal și art. 109, alin. 1 si 6 din HG 1114/2001 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Codului vamal al României, in vigoare la data efectuării operațiunii vamale de import in cauza, valoarea in vama reprezintă acea valoare care constituie baza de calcul al taxelor vamale prevăzute în Tariful vamal de import al României si in cazul mărfurilor importate aceasta este valoarea de tranzactie, adica prețul efectiv plătit sau de plătit pentru mărfuri cand acestea sunt vândute pentru export cu destinatia tarii de import.

De asemenea pentru TVA, baza de impozitare pentru un import de bunuri este constituită din valoarea în vamă a bunurilor, stabilită conform legislației vamale în vigoare, la care se adaugă taxele vamale, comisionul vamal, accizele și alte taxe, exclusiv taxa pe valoarea adăugată, datorate pentru importul de bunuri.

S-a mai menționat că potrivit art. 141 alin. 1 si art. 148 din Legea 141/1997 privind Codul vamal al României in vigoare pana la 18.06.2006 în cazul mărfurilor importate pentru care legea prevede drepturi de import, precum și în cazul plasării mărfurilor într-un regim de admitere temporară cu exonerarea parțială de drepturi de import, datoria vamală ia naștere în momentul înregistrării declarației vamale.

Potrivit prevederilor legale mai sus mentionate, petenta, prin comisionarul vamal, a declarat în mod eronat valoarea în vamă (baza de impozitare) pentru calculul drepturilor vamale datorate pentru autoturismul importat ca fiind valoarea din lista de valori în vamă aprobată prin OMF 687/2001 și nu valoarea de tranzacție prin care a fost stabilit prețul acestuia, înscrisă în factura externă prezentată autorității vamale cu ocazia derulării importului. Acest fapt a avut drept consecință diminuarea cuantumului drepturilor vamale achitate în vamă, comparativ cu drepturile vamale datorate, prin faptul că nu au fost determinate drepturile de import la valoarea în vamă de_ CHF, drepturile vamale determinandu-se la o valoare inferioara, respectiv 9054 euro.

Rezultă, că în mod legal, organul vamal, a procedat la recalcularea valorii în vamă conform valorii de tranzacție înscrisă în factura externă și s-au stabilit diferente suplimentare de plată, astfel: taxa vamală în sumă de 7303 lei, comision vamal în sumă de 122 lei, accize în sumă de 3494 lei, TVA în sumă de 6700 lei.

Referitor la argumentul invocat de contestatoare privitor la " interpretarea si aplicarea greșită a legii și anume art.77 din Legea nr.141/1997 - codul vamal" recurenta a apreciat că aceasta nu poate fi luată in considerare deoarece acest articol se referă la procedura de determinare a valorii în vamă care este cea prevăzută în Acordul privind aplicarea articolului VII al Acordului general pentru tarife și comerț (G.A.T.T.), încheiat la Geneva la 1 noiembrie 1979, la care România este parte, prin care se specifică în mod clar că valoarea în vamă a mărfurilor importate va fi valoarea de tranzactie, adică prețul efectiv plătit sau de plătit pentru mărfuri cand acestea sunt vândute pentru export cu destinatia țării de import.

Cu privire la obligațiile accesorii, având în vedere faptul ca stabilirea de majorari de întârziere, dobânzi si penalități de întârziere aferente acestor taxe si impozite în sarcina contestatorului reprezintă măsura accesorie în raport cu debitele, iar în sarcina petentului au fost reținute debite de natura taxelor datorate bugetului de stat consolidat, aceasta datorează si sumele cu titlu de majorari de întârziere, dobânzi si penalități de întârziere reprezentând măsura accesorie, conform principiului de drept "accesorium sequitur principalem" si art. 120 si art.120¹ din OG 92/2003, privind Codul de procedura fiscala.

Astfel, majorările și penalitățile de întârziere individualizate în procesul verbal de control, au fost calculate prin aplicarea prevederilor legale cuprinse în actele normative aplicabile în perioadele de timp pentru care au fost calculate.

-în perioada 06.06._10, în conformitate cu prevederile art.116 din OG 92/2003, republicată în septembrie 2005 și art.120 din OG 92/2003, republicată în iulie 2007

-în perioada 01.07._10, în conformitate cu prevederile art.120 alin.7 și art.120¹A..2 lit.c din OG 92/2003,modofocată și completată prin OUG nr.39/2010 -începând cu data de 01.10.2010 până la data încheierii procesului verbal de control(03.06.2011) în conformitate cu prevederile art.120 alin.1 și 7 și art.120¹ alin.2 lit.c din OG 92/2003, modificată și completată prin OUG nr.39/2010 și OUG nr.88/2010. -nivelul majorărilor de întârziere a fost stability prin Legea 210/2005 privind aprobarea OG nr.20/2005 pentru modificarea și completarea OG 92/2003și OG nr.88/2010 privind modificarea și completarea OG nr.92/2003, iar majorările de întârziere se calculează începând cu ziua imediat următoare declarației vamale de import și alte taxe și impozite care sunt datorate în cadrul oprațiunilor vamale și până la data stingerii sumei datorate, inclusive.

Instanța de fond a reținut că pentru bunul importat de reclamantă valoarea în vamă trebuia stabilită potrivit Codului vamal, fiind valoarea de tranzacție, adică prețul efectiv plătit, conform facturii.

Instanța a reținut de asemenea că reclamanta nu a depus declarația pentru valoarea în vamă, împreună cu declarația vamală, declarând ca valoare în vamă pe cea prevăzută în lista de valori aprobată prin Ordinul 687/2001 (aplicabil autoturismelor introduce în țară de personae fizice necomercianți), fapt ce a dus la diminuarea bazei impozabile și deci a cuantumurilor drepturilor vamale achitate în vamă, fapt ce îndreptățește organul vamal să procedeze la recalcularea valorii în vamă,stabilind diferențe suplimentare de plată reprezentând accize și TVA.

Așadar controlul vamal a avut loc cu respectarea procedurii prevăzute de lege, scopul acestuia fiind acela de a îndrepta eventualele erori de stabilire și calcul a drepturilor vamale la data declarării importului, independent de culpa părților implicate.

În ceea de privește calculul accesoriilor reprezentând penalitățile și dobânzile de întârziere, instanța de fond prin hotărârea dată a apreciat că acestea sunt greșit stabilite. deoarece obligația vamală suplimentară este scadentă la data recalculării și comunicării deciziei de regularizare, având în vedere că la data importului, drepturile vamale s-au stabilit pe baza declarației vamale și a documentației solicitate în vamă, cu respectarea condițiilor formale fără a se putea reține o culpă în sarcina reclamantei-intimate și a dispus anularea în parte a Deciziei DGFP D.,în sensul că a înlăturat obligația de plată a penalităților și majorărilor de întârziere stabilite în sarcina reclamantei prin procesul verbal de control și prin Decizia pentru regularizarea situației privind obligațiile suplimentare Stabilite de controlul vamal.

Recurenta a aăreciat că soluția este criticabilă și în sensul că instanța de fond nu a apreciat,în mod corect, în fapt și în drept, argumentele inserate de către autoritatea vamală.

Astfel, a învederat instanței de recurs că, debitul stabilit de către autoritatea vamală în sarcina contestatoarei, reprezintă o datorie vamală scadentă la data efectuării operațiunii de import, recalcularea făcându-se ulterior, dar pentru aceeași operațiune de import, ocazie cu care s-a constatat încălcarea dispozițiilor legale (art.77 din Legea nr.141/1997), la data depunerii declarației vamale.

Culpa în neachitarea, în cuantumul legal a taxei vamale la import aparține contestatoarei, de vreme ce legea prevede în sarcina importatorului, obligația de declarare a valorii în vamă a bunului.(Art.78 - Valoarea în vamă se determină și se declară de către importator, care este obligat să depună la biroul vamal o declarație pentru valoarea în vamă, însoțită defacturi sau de alte documente de plată a mărfii și a cheltuielilor pe parcurs extern, aferente acesteia) valoare care, potrivit dispozițiilor legale amintite este valoarea de tranzactie.

Referitor la cheltuielile de judecată în cuantum de 300 lei, la care sunt obligate pârâtele, reprezentând cheltuieli de judecată, a susținut că este nelegală în condițiile în care acțiunea pe fond a reclamantei a fost admisă doar în parte, actele administrative fiind anulate doar în parte,această măsură încălcând dispozițiile art. 276, potrivit cărora când pretențiile fiecărei părți au fost încuviințate numai în parte, instanța va aprecia în ce măsură fiecare din ele poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, putând face compensarea lor.

A arătat că, deși instanța de fond a admis în parte acțiunea, a obligat pârâtele la plata cheltuielilor de judecată, în condițiile în care pretențiile formulate prin cererea de chemare în judecată,au fost admise numai în parte.

Cheltuielile de judecată reprezintă o sumă de bani în care se regăsesc toate cheltuielile pe care partea care a câștigat procesul le-a efectuat în cadrul litigiului soluționat prin hotrâre judecătorească.

În cazul de față, neîncuviințându-se toate pretențiile societaății reclamante, nu se poate concluziona că este câștigătoarea prezentei cauze și pe cale de consecință trebuia să fie obligată și aceasta la suportarea unei anumite părți din cuantumul cheltuielilor de judecată.

Așa cum a statuat pe acest aspect Curtea Europeană a Drepturilor Omului în bogata sa jurisprudență, se poate afirma că și în dreptul intern partea care a câtigat procesul nu va putea obine rambursarea unor cheltuieli (în temeiul art. 274 C.pr.civ.) decât în măsura în care se constat realitatea, necesitatea și caracterul lor rezonabil. Așadar, se poate spune că în cheltuielile de judecată se cuprind acele sume de bani care în mod real, necesar și rezonabil au fost plătite de partea care a câștigat procesul în legtur cu acel litigiu.

Culpa procesuală aparține pârâtului dacă s-a admis acțiunea reclamantului,ori, în cauza de față, așa cum se poate observa, acțiunea reclamantului a fost admisă doar în parte, prin urmare cheltuielile de judecată nu puteau să fie puse toate în sarcina noastră.

Pentru acordarea cheltuielilor de judecată este necesar și suficient a se reține culpa procesuală a părții care a pierdut procesul și a căzut astfel în pretenții.

O soluție interesantă în privința sumelor, reprezentând onorariu de avocat, solicitate cu titlu de cheltuieli de judecată a fost pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza S. și P. împotriva României. Curtea a considerat că suma totală solicitată de reclamanți cu titlu de cheltuieli pentru onorariile avocatei este excesivă limitând acest cuantum.

Mai mult decât atât, această dispoziție a instanței nu va putea fi pusă în executare întrucât nu se indică în mod clar cuantumul ce-i revine spre plată fiecăreia dintre cele două pârâte.

În concluzie recurenta DGFP D. a solicitat admiterea recursului și pe cale de consecință respingerea ca neîntemeiată și nelegală a contestației formulate de către . .

În drept, recurenta a invocat prevederile art. 304 pct.9, precum și art. 3041 C.pr.civ..

În motivarea recursului său, recurenta Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale C. în nume propriu, în numele și pentru Direcția Județeană pentru Accize și Operațiuni Vamale D. precum și în numele și pentru A. Națională a Vămilor a formulat recurs, susținând că hotărârea pronunțată de Tribunalul D. a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșita a legii. (art. 304 pct. 9 C.proc.civ.).

Analizând contestația dedusă judecății prin prisma înscrisurilor depuse la dosar, prin sentința civila nr. 919/27.02.2012 instanța a reținut că, la Direcția Județeană pentru Accize si Operațiuni Vamale D. a fost efectuat, pentru aplicarea unitară a legislației vamale, în baza art.78 din Regulamentul (CEE) nr.2913/92 al Consiliului din 12 octombrie 1992, de instituire a Codului vamal comunitar și art.100 din Codul vamal ai României aprobat prin Legea nr.86/2006, control ulterior, la operațiunea vamală derulată în baza declarației vamale cu regim import (actual regim de punere in libera circulație a mărfurilor), nr. I_/06.06.2006.

Totodată s-a reținut că, S.C. C. E. SRL a derulat prin Biroul Vamal C. in data de 06.06.2006, o operațiune vamala cu regim de import definitiv pentru un autoturism marca Mithubishi Pahero, pentru care reclamanta in calitate de titular al acestei operațiuni vamale, a declarat valoarea in vama care reprezintă baza de impozitare pentru calculul drepturilor vamaie datorate pentru autovehiculul importat ca fiind valoarea din Lista de valori in vama aprobata prin Ordinul Ministrului Finanțelor Publice nr.687/2001 si nu valoarea de tranzactie prin care a fost stabilit prețul acesteia, inscrisa in factura externa prezentata cu ocazia derulării importului, ceea ce a avut drept consecința diminuarea cuantumului drepturilor vamale achitate in vama, comparativ cu drepturile vamale datorate,

In rubrica 47 a declarației vamale mai sus precizate (calculul impozitărilor - baza de calcul a impozitelor) a fost înscrisă valoarea în lei a mărfurilor importate (_ lei), calculată pe baza listei de valori în vamă și nu pe baza valorii facturate care era mai mare decît valoarea din lista.

Reclamanta nu a depus la organele vamaie, cu ocazia derulării operațiunii de import, declarația pentru valoarea în vamă, așa cum ar fi fost obligată potrivii prevederilor art. 78 alin (1) din Legea nr. 141/1997, astfel încît nu a fost precizată modalitatea de stabilire a valorii în vamă pentru bunurile vămuite.

A învederat instantei de recurs că, titularul declarației vamale nr._/06.06.2006 este S.C. C. E. SRL iar, potrivit art. 40 din Regulamentul de aplicare a Codului vamal al României, aprobat prin H.G. nr. 1114/2001, act normativ în vigoare la data efectuării importului definitiv, depunerea la birou vamal a declarației vamale în detaliu semnată de către importator sau de reprezentantul acestuia are valoarea unei declarații pe proprie răspundere și atrage răspunderea importatorului în ceea ce privește exactitatea datelor înscrise în declarația vamală, corectitudinea informațiilor, autenticitatea documentelor anexate acesteia și respectarea legislației vamale, aceste aspecte urmînd să fie constatate ulterior de organele de control special abilitate în acest sens.

Prin sentinta civilă nr.919/27.02.2012 instanta de fond în mod corect a reținut că, în cauză, nu sunt incidente prevederile art.109, alin.6, din H.G nr.1114/2001 pentru aprobarea Regulamentului vamal, privind stabilirea valorii în vamă a autovehiculelor folosite în baza valorilor aprobate prin ordin al ministrului finanțelor publice, în funcție de vechimea si caracteristicile tehnice, întrucât valorile din Lista de valori în vamă aprobată prin Ordinul Ministerului Finanțele Publice nr.687/2001 au fost elaborate în aplicarea dispozițiilor art.109 alin.4 si 6, precum și în aplicarea pct.12 din Anexa nr.6 la Regulamentul vamal, care se referă la stabilirea valorilor în vamă pentru bunurile, autovehiculele și vehiculele folosite introduse în țară de persoane fizice, necomercianți, care au obligația legală de a evidenția în acte contabile valorile de tranzactie.

Așa cum prevăd dispozițiile art. 109 alin. (1) din H.G. nr. 1114/2001 pentr aprobarea Regulamentului de aplicarea a Codului vamal al României determinarea valorii în vamă a mărfurilor care fac obiectul unor tranzacții comerciale se efectuează potrivit regulilor cuprinse în Codul vamal al României aprobat prin Legea nr. 141/1997, la art. 77 și 78 și anume potrivit procedurii prevăzute în Acordul privind aplicarea articolului VII al Acordului general pentru tarife și comerț 1994 (G.A.T.T.), încheiat la Geneva la 1 noiembrie 1979, la care România este parte.

Potrivit art. 1 din Acord, prima regulă de evaluare în vamă este următoarea: „Valoarea în vamă a mărfurilor importate va fi valoarea de tranzacție, adică prețul efectiv plătit sau de plătit pentru mărfuri atunci cînd acestea sunt vîndute pentru export cu destinația țării de import."

Din analiza facturii externe nr._/02.06.2006 rezultă că, autoturismul marca marca Mitsubishi Pahero introdus în țară în baza declarației vamale de import nr. I_/06.06.2006 a făcut obiectul unei tranzacții comerciale, fiind achiziționat de la firma din Elveția, situație în care determinarea valorii în vamă pentru stabilirea drepturilor vamale de import constînd în TVA trebuia efectuată în conformitate cu dispozițiile art. 109 alin. (1) din H.G. nr. 1114/2001 pentru aprobarea Regulamentului vamal, și anume potrivit regulilor cuprinse în Codul vamal !a art. 77 și 78, care fac trimitere ia procedura prevăzută în Acordul privind aplicarea articolului VII al Acordului general pentru tarife și comerț (G.A.T.T.), la care România este parte, a cărei primă regulă este că valoarea în vamă a mărfurilor importate este valoarea de tranzacție, respectiv prețul efectiv plătit sau de plătit pentru mărfurile importate.

Prin urmare, s-a constatat faptul că . în mod eronat nu a achitat la Biroul vamal C. drepturile de import datorate, aplicate la valoarea în vamă de_ lei în cazul declarației vamale de import nr. I_/06.06.2006, adică la valorile de tranzacție de_ CHF reprezentând valoarea in vama pentru autoturism încălcînd astfel prevederile art. 77 alin. (1) din Codul vamal al României, aprobat prin Legea nr. 141/1997, dispoziții preluate, în același sens, la art, 57 alin. (1) din Codul vamal al României aprobat prin Legea nr. 86/2006, precum și prevederile arc. 28 din Regulamentul (CEE) nr. 2913/92 al Consiliului, de instituire a Codului Vamal Comunitar.

În raport de cele mai sus precizate, Direcția Județeană pentru Accize și Operațiuni Vamale D. a întocmit Procesului verbal de control nr.5246/03.06.2011, iar în baza temeiului de fapt și de drept individualizat în acesta, a dispus întocmirea Deciziei pentru regularizare a situatiei nr.5247/03.06.2011, în conformitate cu prevederile art. 78 alin. (1) din Normele metodologice privind realizarea supravegherii și controlului vamal ulterior, aprobate prin Ordinul nr. 7521/10.07.2006 al vicepreședintelui A.N.A.F, stabilindu- se obligații de plată suplimentare, reprezentînd taxe vamale, comision vamal, accize, TVA și accesorii în sarcina reclamantei.

Contestația formulată de reclamantă în procedura administrativă prealabilă, împotriva procesului verbal de control nr.5246/03.06.2011 și a deciziei pentru regularizarea situației privind obligațiile suplimentare stabilite la controlul vamal nr.5247/03.06.2011, a fost respinsă de Direcția G. a Finanțelor Publice D. prin Decizia nr.179/01.08.2011, organul fiscal reținând temeinicia și legalitatea actelor administrativ fiscale emise de autoritatea vamală.

Prin sentința civilă nr.919/27,02.2012 instanța de fond în mod corect a reținut că pentru bunul importat de reclamantă, valoarea în vamă trebuia stabilită potrivit Codului vamal- fiind valoarea de tranzacție, adică prețul efectiv plătit, conform facturilor fiscale prezentate, la care se impunea a fi incluse și cheltuielile de transport.

Neprocedând în acest fel, și declarând ca valoare în vamă pe cea prevăzută în lista de valori aprobată prin Ordinul 687/2GQ1 (aplicabil autoturismelor introduse în țară de persoane fizice necomercianți), s-a ajuns la diminuarea bazei impozabile și deci a cuantumului drepturilor vamale achitate în vamă, fapt ce îndreptățește organul vamal să procedeze la recalcularea valorii în vamă, stabilind diferențe suplimentare de plată reprezentând accize și TVA la care s-au calculat majorări și penalități.

Așadar controlul vamal ulterior a avut loc cu respectarea procedurii prevăzute de lege, scopul acestuia fiind tocmai acela de a îndrepta eventualele erori de stabilire și calcul a drepturilor vamale la data declarării importului, independent de culpa părților implicate .

În ceea ce privește calculul accesoriilor reprezentând penalitățile și dobânzile de întârziere, instanța de fond prin sentința civilă nr.919/27.02.2012 a apreciat că, stabilirea ulterioară a taxelor datorate pentru operațiunea de import, nu atrage obligația plății de accesorii în sarcina contestatorului, întrucât aplicarea acestor dispoziții, contrar Codului vamal în vigoare la data importului, s-a făcut în mod unitar, pe întreg teritoriul țării, cu respectarea de către direcțiile județene a recomandărilor ANV și a dispus anularea în parte a Deciziei nr.179/01.08.2011 emisă de către Direcția G. a Finanțelor Publice D. în sensul că a înlăturat obligația de plată a penalităților și majorărilor de întârziere stabilite în sarcina reclamantei prin procesul verbal de control nr.5246/03.06.2011 și a Deciziei pentru regularizarea situației privind obligațiile suplimentare stabilite de controlul vamal nr.5247/03.06.2011 dresate de către Direcția Județeană pentru Accize și Operațiuni Vamale D..

Soluția este criticabilă, întrucât instanța de fond nu a apreciat, în mod corect, în fapt și în drept, argumentele inserate de către autoritatea vamală.

Astfel, prin sentința civilă nr.479/31.01.2012 instanța de fond a reținut că apărarea reclamantei potrivit căreia exigibilitatea dobânzii și a penalităților de întârziere se raportează la data stabilirii datoriei prin actele constatatoare întocmite, și nu la data importului definitiv, cum greșit au procedat organele vamale este întemeiată, această apărare, având în vedere că s-a făcut dovada aplicării eronate de către organele vamale, la data efectuării operațiunii de import, precum și ulterior, a dispozițiilor art.109 al, 6 din Regulamentul de aplicare a Codului vamal, și în cazul operațiunilor de import de autovehicule folosite efectuate de persoane juridice.

S-a avut în vedere răspunsul dat în astfel de cauze de ANV, exprimat în cuprinsul adresei aflate la dosar, potrivit căruia în operațiunile de import de autovehicule folosite efectuate de persoane juridice taxele se calculează în funcție de valoarea în vamă aprobată prin OMFP 687/2001.

Recurenta a susținut însă că adresa nr._/TH la care face referire instanța de fond este emisă de către ANV în anul 2010, astfel că, în raport de operațiunea vamală, în cauză, nr.l_/06.06.2006 nu poate fi în nici un caz o recomandare a Autorității Naționale a Vămilor pentru aplicarea unitară a reglementărilor vamale de către direcțiile județene.

Totodată, a susținut că este o greșeală de judecată, aprecierea instanței de fond în sensul că organele vamale au aplicat eronat, la data înregistrării operațiunii vamaie de import, dispozițiile art.109 al.6 din Regulamentul de aplicare a Codului vamal și neputându-se reține culpa în sarcina societății importatoare. Culpa pentru declararea eronată a valorii în vamă a mărfurilor și implicit neachitarea, în cuantumul legal, a drepturilor vamale la import nu aparține autorității vamale, ci contestafoarei, întrucât legea prevede, în sarcina importatorului, obligația de declarare a valorii în vamă a bunulu, valoare care, potrivit dispozițiilor legale amintite, este valoarea de tranzacție. S.C. C. E. SRL are calitatea de declarant, iar in accepțiunea art.3 lit.t) din Legea nr.171/1997 privind Codul vamal al României declarantul reprezintă persoana care intocmeste si depune declarația vamala in nume propriu sau persoana in numele careia este întocmita declarația vamala de către mandatar sau comisionar.

Astfel, responsabilitatea asupra datelor înscrise în declarația vamală, corectitudinea declarării valorii în vamă și autenticitatea documentelor prezentate în vederea vămuirii, aparțin titularului S.C. C. E. SRL. De asemenea, art. 141 alin2) din același act normativ precizează că: „debitorul datoriei vamale este considerat titularul declarației vamale" ,iar art.158, alin.(2) menționează că “ In cazul unor diferențe ulterioare.,., debitorul vamal ia cunoștință despre acea noua datorie pe baza actului constatator întocmit de autoritatea vamală".

Totodată a învederat că debitul stabilit de autoritatea vamală în sarcina contestatoarei, reprezintă o datorie vamală scadentă la data efectuării operațiunii de import, recalcularea făcându-se ulterior, dar pentru aceeași operațiune de import, ocazie cu care s-a constatat încălcarea dispozițiilor legale (art.77 din Legea nr.141/1997), la data depunerii declarației vamale.

Datoria vamală se stabilește pe baza elementelor de taxare din momentul nașterii datoriei vamale, în conformitate cu prevederile art. 141 alin. (1) și alin. (2) și art. 148 alin. (1) din Codul vamal al României, aprobat prin Legea nr. 141/1997, dispoziții preluate ulterior de art. 223 alin. (1) lit. a) și alin. (2), coroborate cu prevederile art. 237 alin. (1) din Codul vamal al României, aprobat prin Legea nr. 86/2006, și ale art. 201 alin. (1) lit. a), alin. (2) și alin. (3) din Regulamentul (CEE) nr. 2913/92 al Consiliului, de instituire a Codului Vamal Comunitar.

În conformitate cu prevederile art. 100 alin. (6) din Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal ai României, diferențele în plus sau în minus privind alte taxe și impozite care sunt datorate în cadrul operațiunilor vamala se soluționează potrivit normelor care reglementează aceste drepturi. În cazul unui import de bunuri, taxa pe valoarea adăugată devine exigibilă la data cînd se generează drepturi de import pentru bunurile respective, conform reglementărilor vamale în vigoare.

În conformitate cu prevederile art. 119, alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările si completările ulterioare aduse de O.U.G. nr. 39/2010: „(1) Pentru neachitarea ia termenul de scadenta de către debitor a obligațiilor de plata, se datarea za dupa acest termen dobânzi si penalitati de intarziere".

De asemenea în temeiul art, 120. alin. (1) din O.G. nr, 92/2003, privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările si completările ulterioare aduse de O.U.G. nr. 33/2010: „(1) Dobânzile se calculează pentru fiecare zi de intarziere, începând cu ziua imediat următoare termenului de scadenta si până la data stingerii sumei datorate, inclusiv",iar alin. (7) al aceluiași art. 120 din Codul de Procedura Fiscala, republicată, cu modificările si completările ulterioare aduse de O.U.G. nr. 88/2010 prevede ca: "(7) nivelul dobânzii de intarziere este de 0,04 % pentru fiecare zi de intarziere si poate fi modificat prin legile bugetare anuale".

Majorările de întîrziere (dobînzile} și penalitățile de întârziere, individualizate în procesul-verba! de control și detaliate în Anexa nr 1, au fost calculate prin aplicarea prevederilor legale cuprinse în actele normative specificate mai jos, care s-au succedat astfel:

- în perioada 06.06._10, în conformitate cu prevederile art. 116 din O.G. nr. 92/2003, republicată în septembrie 2005 și ari. 120 din O.G. nr. 92/2003, republicată în iulie 2007, privind Codul de procedură fiscală;

- în perioada 01.07,_10, în conformitate cu prevederile art. 120 alin. (7) și art. 1201 alin. (2) lit. c) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, modificată și completată prin O.U.G. nr. 39/2010;

- începînd cu data de 01.10.2010 pînă la data încheierii procesului-verbal de control (03.06.2011), în conformitate cu prevederile art 120 alin. (1) și (7) și art. 1201 alin. (2) lit. c) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, modificată și completată prin O.U.G. nr. 39/2010 și O.U.G. nr. 88/2010;

-nivelul majorărilor de întîrziere (dobânzilor) a fost stabilit prin Legea nr. 210/2005 privind aprobarea O.G. nr. 20/2005 pentru modificarea și completarea O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, O.U.G. nr. 39/2010 privind modificarea și completarea O.G. nr. 92/2003 și O.U.G. nr. 88/2010 privind modificarea și completarea O.G. nr. 92/2003, iar majorările de întîrziere(dobânzile) se calculează începînd cu ziua imediat următoare declarației vamale de import definitiv al mărfurilor pentru care s-au stabilit drepturi de import și alte taxe și impozite care sunt datorate în cadrul operațiunilor vamale și pînă la data stingerii sumei datorate, inclusiv.

Având în vedere atât textele normative invocate, cât și faptul că stabilirea majorărilor de întîrziere (dobânzilor) și penalităților de întîrziere în sarcina contestatoarei reprezintă măsură accesorie în raport cu debitul, considerăm că acestea au fost stabilite în mod legal, conform principiului de drept „accesorium sequitur principale".

Concluzionând, în raport de cele mai sus precizate, stabilirea ulterioară a drepturilor vamale datorate pentru operațiunea de import atrage obligația plății de accesorii în sarcina ., calculate de la nașterea datoriei vamale, respectiv, 06 06 2006 data înregistrării declarației vamale.

In ceea ce privește obligarea la plata sumei de 300 lei cu titlu de cheltuieli de judecata, recurenta a solicitat respingerea acestora, întrucât nu sunt îndeplinite conditiiile prevăzute de art.247 alin 1 C. proc. civ.. Conform acestor prevederi, partea care a pierdut procesul poate fi obligata sa suporte cheltuielile ocazionate de proces, însă prin aceasta trebuie ca partea care a pierdut procesul sa se afle in culpa procesuala sau, prin atitudinea sa in cursul derulării procesului sa fi determinat aceste cheltuieli.

In plus nu pot fi retinute in sarcina paratelor nici aspecte privind reaua credința, comportarea neglijenta sau exercitarea abuziva a drepturilor procesuale, actele contestate apreciindu-le ca fiind temeinice si legale.

În concluzie, s-a solicitat admiterea recursului și modificarea sentinței în sensul respingerii în tot a contestației formulate de . și menținerea actelor ocntestate și în ceea ce privește obligația de plată a dobânzilor și penalizătților de întârziere.

În conformitate cu dispozuițiile art. 242 alin.2 C.pr.civ., s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă.

Analizând legalitatea și temeinicia sentinței recurate, prin prisma motivelor de recurs formulate și având în vedere dispozițiile art. 304 și 3041 C.pr.civ.,

Criticile recurentelor D.G.F.P. Gorj si D.R.A.O.V. C., în nume propriu si pentru D.J.A.O.V. D. și A.N.V., ce vizează soluția tribunalului privind nelegalitatea debitului principal, reprezentând recalcularea drepturilor vamale cuvenite bugetului de stat prin rectificarea bazei de impozitare, aferente importului unui autoturism second-hand, sunt lipsite de interes, în condițiile în care prin sentința recurată actele de control au fost în parte desființate doar în ceea ce privește majorările de întârziere și penalitățile reținute.

Astfel, în literatura juridică interesul este definit ca fiind folosul urmărit de cel care a pus în mișcare acțiunea civilă, folos care poate fi material și moral. Din punct de vedere al doctrinei juridice, interesul trebuie să fie legitim, juridic, să fie născut și actual, să fie personal și direct.

În condițiile în care, în ceea ce privește debitul principal, soluția recurată le este favorabilă, recurentele nu justifică un interes în formularea unor critici vizând maniera în care au fost stabilite obligații fiscale suplimentare în sarcina reclamantei intimate.

In ceea ce privește accesoriile rezultând din recalcularea retroactivă a drepturilor vamale, Curtea retine ca nefondate criticile recurentelor.

Astfel, în mod corect prima instanță a constatat că greșit au fost calculate accesorii reprezentând majorări si penalități pentru plata cu întârziere, apreciind că obligația de plata a devenit scadenta la data importului.

Obligația vamală suplimentară este scadentă la data recalculării și comunicării deciziei de regularizare, având în vedere că la data importului, drepturile vamale s-au stabilit pe baza declarației vamale îi a documentației solicitate in vamă, cu respectarea condițiilor formale și fără a se putea reține o culpă în sarcina reclamantei.

Sub acest aspect, nefiind îndeplinite cumulativ prevederile art. 998, 999 C.civ, în vigoare la momentul nașterii dreptului litigios și, nefiind vorba în speța de o obligație scadentă, certă la data importului, în mod nelegal s-au calculat accesoriile.

Concluzia este confirmată și prin jurisprudența CJUE – cauza C-546/09 Aurubis Balgaria c./ Nachalnik na Mitnitsa Stolichna, din 31 03 2011, prin care s–a interpretat art. 232 alin.1 lit. b din Regulamentul CEE nr. 2913/92 al Consiliului din 12 octombrie 1992 de instituire a Codului vamal comunitar, astfel cum a fost modificat, in sensul ca dobânzile pentru întârziere, aferente cuantumului taxelor vamale de recuperat nu pot fi percepute, în temeiul acestei dispoziții, decât pentru perioada ulterioară expirării termenului de plată a cuantumului respectiv.

De asemenea, prin decizia nr.1667/21.03.2007, Î.C.C.J. a statuat că, în baza art. 158 alin.2 din legea nr.141/2007, în cazul în care în urma controlului ulterior se stabilesc diferențe de plată, debitorul vamal ia cunoștință despre acea noua datorie pe baza actului constatator întocmit de autoritatea vamală. În aceste condiții, momentul de la care vor curge majorările de întârziere este determinat de expirarea celor 7 zile de la comunicarea noii datorii.

În concluzie, fără suport legal s-au perceput accesorii in temeiul dispozițiilor art. 119 și art. 120 din C.pr.fisc., dispoziții ce nu-și găsesc aplicabilitate în speță. Situația de fapt și de drept nu este similară cu ipoteza stabilirii unor obligații fiscale suplimentare prin decizia de impunere, ipoteză în care, din culpa contribuabilului, cu încălcarea dispozițiilor legale, se stabilesc și se plătesc necorespunzător taxele fiscale prevăzute de lege.

Referitor la critica privind acordarea cheltuielilor de judecată, instanța de recurs reține că la baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală. Partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile făcute, justificat, de partea câștigătoare. Culpa procesuală este legată de declanșarea unui proces, iar a cădea în pretenții în sensul art. 274 alin. 1 C.proc.civ., înseamnă a pierde procesul.

Din prevederile art. 274 alin. 1 C.proc.civ., rezultă că fundamentul răspunderii pentru plata cheltuielilor de judecată îl constituie culpa procesuală a părții care a pierdut procesul.

În speță, instanța de fond a realizat o corectă aplicare atât a dispozițiilor art. 274 C.pr.civ., cât și pe cele ale art. 276 C.pr.civ., acordând doar parțial reclamantei cheltuielile de judecate efectiv suportate, în raport cu admiterea în parte a cererii sale, și apreciind, la individualizarea cuantumului acestor cheltuieli asupra criteriilor menționate prin dispozițiile legale sus-menționate.

Sunt, prin urmare, nefondate criticile recurentelor referitoare la acest aspect, în mod corect instanța de fond le-a obligat la plata cheltuielilor de judecată către reclamant, această obligație fiind stabilită în sarcina lor în mod solidar.

Pentru aceste motive, în temeiul dispozițiilor art.304¹ si art. 312 alin.3 C.pr.civ., Curtea va respinge recursurile formulate, acestea fiind nefondate.

În baza art. 274 C.pr. civ., va obliga recurentele, în solidar, la plata cătree intimată a sumei de 350 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, sumă reprezentând onorariu avocat conform chitanței nr.1/09.01.2013 emisă de C.. Av. A. B..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursurile formulate de recurentele pârâte DIRECȚIA G. A FINANȚELOR PUBLICE D. și D.R.A.O.V C., în nume propriu, precum și în numele și pentru A. NAȚIONALĂ A VĂMILOR, împotriva sentinței nr.919 din 27 februarie 2012, pronunțată de Tribunalul D., în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata reclamantă ..

Obligă recurentele pârâte la plata către intimata reclamantă a sumei de 350 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică de la 14 Ianuarie 2013.

Președinte,

A. C.

Judecător,

C. N. G.

Judecător,

A. R.

Grefier,

M. F.

M.F. 16 Ianuarie 2013

← Pretentii. Decizia nr. 2013/2013. Curtea de Apel CRAIOVA		Pretentii. Decizia nr. 5445/2013. Curtea de Apel CRAIOVA →

Anulare act administrativ. Decizia nr. 49/2013. Curtea de Apel CRAIOVA

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Anulare act administrativ. Decizia nr. 49/2013. Curtea de Apel CRAIOVA