Pretentii. Decizia nr. 2013/2013. Curtea de Apel CRAIOVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2013/2013 pronunțată de Curtea de Apel CRAIOVA la data de 27-11-2013 în dosarul nr. 638/104/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA C. ADMINISTRATIV SI FISCAL
DECIZIE Nr._/2013
ȘEDINȚA PUBLICĂ DE LA 27 NOIEMBRIE 2013
COMPLETUL COMPUS DIN:
PREȘEDINTE- C. P.
JUDECĂTOR -L. C. M. Z.
JUDECĂTOR- L. B.
GREFIER- T. A.
x.x.x
S-a luat în examinare recursul formulat de pârâta DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE C. ÎN NUMELE ȘI PENTRU A.J.F.P. O., împotriva sentinței nr.1150 din 27 martie 2013, pronunțată de Tribunalul O. – Secția a II-a Civilă, de C. Administrativ și Fiscal, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata reclamanăt V. T. MXC SRL și intimata pârâtă AFM București.
La apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns avocat M.Obrogea pentru intimata reclamantă V. T. MXC SRL, lipsind celelalte părți .
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează că recursul este motivat și declarat în termenul legal; de asemenea arată că recurenta pârâtă a solicitat judecarea cauzei în lipsă potrivit dispozițiilor art. 242 alin. 1 pct. 2 Codul de procedură civilă.
Reprezentantul părții prezente arată că nu mai are alte cereri de formulat și probe de administrat, împrejurare față de care instanța declară închisă faza probatorie, apreciindu-se îndeplinite dispozițiile art. 150 Codul de procedură civilă, reține cauza spre soluționare și acordă cuvântul părții prezente pentru a pune concluzii asupra recursului de față ;
Avocat M.Obrogea pentru intimata reclamantă V. T. MXC SRL, solicită respingerea recursului și menținerea sentinței recurate ca fiind legală și temeinică, cu cheltuieli de judecată.
CURTEA
Asupra recursului constată următoarele:
Prin sentința nr. 1150 din 27 martie 2013, pronunțată de Tribunalul O. – Secția a II-a Civilă, de C. Administrativ și Fiscal, în dosarul nr._, a admis acțiunea formulată de reclamanta V. T. MXC SRL cu sediul în Slatina, ..16, ., ., în contradictoriu cu pârâtele Administrația Finanțelor Publice Slatina, ., județul O. și Administrația F. Pentru Mediu cu sediul în București, Splaiul Independenței, Corp A, nr.294, sector 6 și obligă pârâtele să restituie taxa pe poluare în valoare de 2.755 lei, către reclamantă.
A obligat pârâtele la 539,3 lei cheltuieli de judecată, către reclamantă.
Împotriva sentinței a declarat recurs DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE C. ÎN NUMELE ȘI PENTRU A.J.F.P. O., criticând-o ca nelegală și netemeinică.
Recurenta a arătat că instanța de fond a interpretat greșit actul juridic dedus judecății și a schimbat natura și înțelesul vădit și neîndoielnic al acestuia, ceea ce a dus la o aplicare greșită a legii.
La pronunțarea hotărârii, instanța a reținut că art.6 din OUG 50/2008 apare ca ilegal, indiferent de modalitatea de determinare a taxei, constituind o discriminare de regim fiscal cu privire la înmatricularea unui autoturism în România.
În opinia recurentei pârâte, instanța de fond nu are competența de a se pronunța cu privire la legalitatea sau ilegalitatea unui text de lege, aceasta competență revenind exclusiv Curții Constituționale, conform art. 146 din Constituție, care hotărăște asupra excepțiilor de neconstituționalitate privind legile și ordonanțele, ridicate în fața instanțelor de judecată.
Referitor la aplicabilitatea prevederilor constituționale ale art.148, recurenta a arătat că, potrivit art.1-33 din Legea 157/2005 pentru ratificarea Tratatului dintre Regatul Belgiei, Republica Cehă, Regatul Danemarcei, Republica Federală Germania, Republica Estonia, Republica Elenă, Regatul Spaniei, Republica Franceză, Irlanda, Republica Italiană, Republica Cipru, Republica Letonia, Republica Lituania, M. Ducat al Luxemburgului, Republica Ungară, Republica Malta, regatul Țărilor de Jos, Republica Austria, Republica Polonă, Republica Portugheză, Republica Slovenia, Republica Slovacă, Republica Finlanda, regatul Suediei, Regatul Unit al marii Britanii și Irlandei de Nord și Republica Bulgaria și România privind aderarea ultimelor două la Uniunea Europeană, legea cadru europeană este un act care obligă orice stat membru destinatar în ceea ce privește rezultatul care trebuie obținut, lăsând, în același timp, autorităților naționale competența în ceea ce privește alegerea formei și mijloacelor.
În mod eronat s-a considerat că taxa de poluare contravine dispozițiilor art.90 din Tratatul CE. Art. 148 din Constituție obligă la aplicarea tratatelor internaționale atunci când legislația internă este contrară, însă legile cadru obligă statele membre doar în privința rezultatului, mijloacele legale fiind stabilite de acestea.
Potrivit art.4 din OUG 50/2008, obligația de plată intervine cu ocazia înmatriculării unui autovehicul în România, iar reclamantul a achitat voluntar taxa, conformându-se dispozițiilor legale în materie.
Principiul „poluatorul plătește” este un principiu general acceptat la nivelul Uniunii Europene.
Recurenta pârâtă a considerat că soluția dată de instanță privind restituirea taxei auto este total neîntemeiată. A susținut că aprecierea instanței că ilegalitatea taxei se concretizează prin raportare la art. 148 alin. 2 din Constituția României, la art. 90 alin. 1 din Tratatul CE, nu poate fi reținută, dispozițiile legale interne ce reglementează această taxă sunt în vigoare, împotriva României nu s-a deschis la Curtea Europeană de Justiție niciun proces cu acest obiect și nici nu există o hotărâre judecătorească prin care să fie desființate prevederile interne referitoare la taxa auto, iar Statul Român să fie obligat să restituie aceasta taxă.
Dispozițiile art. 90 din tratat urmăresc eliminarea restricțiilor asupra liberei circulații a mărfurilor, discriminarea fiscală între produsele de import și cele de pe piața internă, fără să afecteze suveranitatea fiscală.
Taxa de mediu reglementată de OUG 50/2008, intervine cu ocazia primei înmatriculări a unui autovehicul în România, indiferent de proveniența acestuia, iar taxa se calculează similar, așa încât nu se realizează nicio discriminare.
Taxa se aplică tuturor autovehiculelor care nu au mai fost înmatriculate în România, fie românești sau străine, fiind stabilite în limitele suveranității fiscale, actul normativ fiind declarat constituțional.
Recurenta a criticat și obligarea la plata cheltuielilor de judecată, deoarece nu se poate reține culpa procesuală a instituției și se impunea obligarea AFM la plata acestora, ca beneficiară a taxei.
Recurenta pârâtă a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinței, în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată.
În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 și 3041 C.proc.civ.
Recurenta pârâtă a solicitat judecarea cauzei în lipsă potrivit art. 242 alin. 2 C.proc.civ..
Intimatul reclamant a formulat concluzii scrise, solicitând respingerea recursului ca nefondat, menținerea sentinței ca legală și temeinică.
Analizând criticile formulate de recurenta pârâtă, în raport de dispozițiile legale incidente, Curtea reține următoarele:
Reclamantul a cumpărat un autoturism second-hand, înmatriculat pentru prima dată într-un stat membru al UE, iar pentru înmatricularea acestuia în România a achitat o taxă de poluare, înmatricularea autoturismului făcându-se doar în condițiile achitării acestei obligații.
Reclamantul a solicitat restituirea integrală a taxei, pârâta comunicându-i refuzul cu motivarea că taxa este prevăzută de legea internă.
Cererea reclamantului vizează incompatibilitatea dispozițiilor Lg nr.9/2012 cu cele ale Tratatului CE, cu consecința nelegalității taxei pe poluare.
În ce privește primul motiv de recurs întemeiat de recurentă pe dispozițiile art. 304 pct. 4 Cod procedură civilă, Curtea apreciază că prin obligarea paratelor la restituirea taxei de poluare achitate de reclamanta, instanța nu a trecut în domeniul altei puteri constituite în stat, rămânând în limitele atribuțiilor puterii judecătorești astfel cum sunt stabilite de dispozițiile constituționale și ale legii de organizare.
Astfel, prin sintagma „depășirea atribuțiilor puterii judecătorești” se înțelege incursiunea autorității judecătorești în sfera activității legislative sau executive, așa cum a fost consacrată prin Constituție sau de o lege organică, instanța judecătorească săvârșind acte care au atributele unor acte aparținând altei autorități constituite de stat.
Nu poate fi interpretată însă o încălcare a principiului separației puterilor în stat și o imixtiune a puterii judecătorești în atribuțiile puterii legislative sau executive, examinarea de către judecător a priorității reglementărilor europene și a compatibilității normelor interne cu acestea, judecătorul național având în lumina art. 20 alin. 2 și art. 148 alin. 2 din Constituția României, nu doar dreptul, dar și obligația asigurării preeminenței aplicării reglementărilor și jurisprudenței europene în raport cu cele interne.
Instanța de recurs constată că instanța de fond a dat o justă aplicare prevederilor art. 148 din Constituția României, în sensul că autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării, așa încât judecătorul național trebuie să aplice, în caz de conflict între norma națională și norma comunitară, dreptul comunitar.
si constatand incompatibilitatea normelor legale nationale cu cele ale dreptului UE, a respectat
In consecinta, Curtea constată că prima instanță și-a exercitat atribuțiile în limitele puterii judecătorești, critica recurentei nefiind fondată.
Pe fond, se constata ca instanța de fond a analizat corect compatibilitatea Lg nr.9/2012 cu prevederile comunitare incidente, criticile recurentei pe aceste aspecte fiind nefondate.
Conform jurisprudenței Curții de Justiție a Comunităților Europene, noțiunea de taxă cu echivalent constă în orice taxă pecuniară impusă unilateral asupra mărfurilor în temeiul faptului că trec frontiera, oricare ar fi denumirea și modul de aplicare al acesteia, iar un sistem de taxare care să fie considerat compatibil cu art. 110 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene trebuie să excludă orice posibilitate ca produsele importate să fie supuse unor taxe mai mari decât produsele similare, naționale și să nu producă în nici un caz efecte discriminatorii.
Textul art. 110 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene se referă la produsele provenind din alte state membre și supuse unor impozite interne, de orice natură, superioare celor care se aplică direct sau indirect produselor naționale similare, or statul român nu percepe taxa de poluare produselor naționale similare, respectiv pentru autovehiculele deja înmatriculate în România (second-hand) cu ocazia vânzărilor ulterioare.
La data de 7 aprilie 2011, Curtea de Justiție a Comunităților Europene a pronunțat o hotărâre preliminară în cauza I. T. c. Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, Direcția Generală a Finanțelor Publice Sibiu, Administrația Finanțelor Publice Sibiu, Administrația F. pentru Mediu și Ministerul Mediului, afacerea C-402/09, ca urmare a cererii de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulate de Tribunalul Sibiu la 18 iunie 2009.
Instanța europeană a înțeles să interpreteze întrebarea Tribunalului Sibiu în sensul că aceasta viza conformitatea O.U.G. nr. 50/2008 în forma inițială cu fostul art. 90 CE, actualul art. 110 TFUE, ținând cont de faptul că în litigiul principal domnul T. achitase taxa de poluare la data de 27 octombrie 2008. Interpretarea instanței europene privește compatibilitatea cu art. 110 TFUE a taxei de poluare percepute în temeiul O.U.G. nr. 50/2008 în forma sa inițială, aplicabilă în perioada 1 iulie 2008 - 14 decembrie 2008.
Curtea de Justiție a Comunităților Europene în cauza C-402/09 T. contra României, a decis că „articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulație, în statul membru menționat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională”.
La data de 07 iulie 2011, Curtea de Justiție a Comunităților Europene s-a pronunțat în Cauza C-263/10, cauza N., asupra interpretării art. 110 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene (TFUE) pornind de la mai multe întrebări adresate Curții de Tribunalul Gorj sesizat cu o cerere de restituire a taxei pe poluare în care reclamantul a invocat că taxa în cauză este incompatibilă cu articolul 110 TFUE.
Prin această hotărâre, Curtea a reluat considerentele expuse în hotărârea în cauza C-402/09 T., considerând că modificările succesive aduse O.U.G. nr. 50/2008 prin O.U.G. nr. 208/2008, O.U.G. nr. 218/2008, O.U.G. nr. 7/2009 și O.U.G. nr. 117/2009 mențin un regim de impozitare care descurajează înmatricularea în România a unor autovehicule de ocazie cumpărate din alte state membre și care se caracterizează printr-o uzură și o vechime importante, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o astfel de sarcină fiscală, condiții în care reglementarea menționată are ca efect descurajarea importării și punerii în circulație în România a unor autovehicule de ocazie cumpărate din alte state membre.
În opinia Curții, competența statelor membre de a stabili noi taxe nu este nelimitată, interdicția de a aplica impozite mai mari produselor provenind din alte state membre în raport cu taxele aplicate produselor naționale, prevăzută de art. 110 TFUE, trebuie să se aplice de fiecare dată când taxa respectivă este de natură să descurajeze importul de bunuri provenite din alte state membre, favorizând producția națională.
Curtea a apreciat că toate versiunile de modificare a O.U.G. 50/2008 mențin un regim de impozitare care descurajează înmatricularea în România a unor autovehicule de ocazie cumpărate din alte state membre, similare cu cele puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie.
Curtea a reamintit că obiectivul protecției mediului ar putea fi realizat, fără favorizarea produselor naționale, prin stabilirea unei taxe anuale, aplicabilă oricărui vehicul pus în circulație în România.
Astfel, Curtea a decis că art. 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că impunerea unei taxe fiscale (taxa de poluare) doar autovehiculelor înmatriculate pentru prima dată în România după . O.U.G. nr. 50/2008, deși nediscriminatorie, creează un efect protecționist pe piață, descurajând importul de mașini de ocazie fără a descuraja în egală măsură și cumpărarea de mașini de ocazie existente pe piața națională anterior O.U.G. nr. 50/2008.
Dispozițiile din dreptul comunitar au prioritate față de dreptul național, potrivit art. 148 alin. 2 din Constituția României, care statuează că prevederile tratatelor constituționale ale U.E. au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, iar alin. 4 al aceluiași articol prevede că între alte instituții, autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din alin. 2, prin Legea nr. 157/2005 de ratificare a Tratatului de aderare a României și Bulgariei la U.E., statul nostru asumându-și obligația de a respecta dispozițiile din tratatele originare ale Comunității Europene dinainte de aderare.
Cum dispozițiile din legea internă sunt contrare dispozițiilor din legislația comunitară, în mod corect prima instanță, prin sentința recurată, a dispus restituirea către reclamant a taxei de poluare.
Instanța de fond a dat o corectă și justă aplicare prevederilor art. 148 din Constituția României, în sensul că autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării, așa încât judecătorul național trebuie să aplice, în caz de conflict între norma națională și norma comunitară, dreptul comunitar.
Pentru a respecta efectele deciziei pronunțate de C.J.C.E., prevederile Lg nr.9/2012 fiind contrare dreptului U.E. și fiind întrunite condițiile art. 117 lit. d din O.G. nr. 92/2003, Curtea apreciază că sunt neîntemeiate criticile referitoare la netemeinicia acțiunii și la conformitatea taxei cu dreptul comunitar.
Nu este întemeiată nici critica referitoare la nelegalitatea modului în care au fost acordate cheltuielile de judecată, recurenta solicitând și diminuarea onorariului de avocat invocând în drept dispozițiile art. 274 alin. 3 C.proc.civ., întrucât prin reducerea onorariului plătit avocatului, reclamantul ar fi în imposibilitate de a-și recupera integral cheltuielile de judecată, deși nu se află în culpă procesuală și nici în culpa de a fi convenit cu avocatul un onorariu apreciat ca exagerat de către pârâtă, Curtea constatând că tribunalul a ținut cont de criteriile prevăzute de art. 274 C.proc.civ.
La baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală. Partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile făcute, justificat, de partea câștigătoare. Culpa procesuală este legată de declanșarea unui proces, iar a cădea în pretenții în sensul art. 274 alin. 1 C.proc.civ., înseamnă a pierde procesul.
În speță, reclamantul a solicitat plata cheltuielilor de judecată prin acțiune, aspect menționat și în practicaua sentinței, astfel că instanța de fond nu a acordat mai mult decât s-a cerut. Reclamantului i-a fost admisă acțiunea, astfel că ambele pârâte se află culpă procesuală și în mod corect instanța de fond a obligat pârâtele A.F.P. și A.F.M. la plata cheltuielilor de judecată către reclamant.
Pentru aceste considerente, criticile formulate de recurenta pârâtă sunt nefondate, astfel că în temeiul art. 312 alin. 1 C.proc.civ., recursul declarat va fi respins ca nefondat.
În baza art. 274 alin.3 cod procedură civilă, recurenta va fi obligată să plătească intimatului reclamant suma de 550 lei, cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat și cheltuieli de transport ; în soluționarea acestei cereri, Curtea urmează să aibă în vedere faptul că intimata reclamantă prezintă ca documente justificative, chitanța de plată a onorariului apărător ales . nr. 0044 din 26.11.2013, precum și bon fiscal nr. 91/27.11.2013 emis de OMV, în justificarea cheltuielilor de deplasare, pentru suma de 99,96 lei, reprezentând contravaloare combustibil .
Fără a pune în discuție onorariul apărătorului ales, Curtea constată că intimata reclamantă a solicitat contravaloarea cheltuielilor de combustibil, aferente deplasării pe distanța Slatina – C. și retur, la termenul de judecată din 27.11.2013, justificând necesitatea acordării acestora în limita acestei distanțe ; astfel, urmează a diminua cuantumul cheltuielilor de transport, la suma de 50 lei, cu aplicarea, prin analogie, a crteriilor de calcul a contravalorii combustibilului reglementate de art. 16 di nAnexa HG 1860/2006 .
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul formulat de pârâta DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE C. ÎN NUMELE ȘI PENTRU A.J.F.P. O., împotriva sentinței nr.1150 din 27 martie 2013, pronunțată de Tribunalul O. – Secția a II-a Civilă, de C. Administrativ și Fiscal, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul reclamant V. T. MXC SRL și intimata pârâtă AFM București, ca nefondat.
Admite, în parte cererea de acordare a cheltuielilor de judecată și obligă recurenta la 550 lei cheltuieli de judecată către intimata reclamantă, reprezentând onorariu apărător ales 500 lei și cheltuieli de transport, contravaloare combustibil 50 lei.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 27 Noiembrie 2013
Președinte, C. P. | Judecător, L. C. M. Z. | Judecător, L. B. |
Grefier, T. A. |
Red.Jud.LMZ
T.A. 17 Decembrie 2013
| ← Pretentii. Decizia nr. 2013/2013. Curtea de Apel CRAIOVA | Pretentii. Decizia nr. 2013/2013. Curtea de Apel CRAIOVA → |
|---|
