Anulare act administrativ. Sentința nr. 1947/2013. Curtea de Apel IAŞI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 1947/2013 pronunțată de Curtea de Apel IAŞI la data de 11-11-2013 în dosarul nr. 5434/99/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL IAȘI
SECȚIA C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA Nr. 4316/2013
Ședința publică de la 11 Noiembrie 2013
Completul compus din:
Președinte - T. D. M.
Judecător - G. A.
Judecător - C. M.
Grefier - F. O.
S-a luat în examinare recursul promovat de G. M., împotriva sentinței civile nr. 1947/ CA/ 07.05.2013 a Tribunalului Iași, pronunțată în dosarul nr._, având ca obiect anulare act administrativ.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă avocat G. E. pentru recurenta G. M., lipsă fiind intimata Casa de Asigurări de Sănătate Iași.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, din care rezultă aspectele de mai sus cu privire la prezența părților și modul de îndeplinire a procedurii de citare, stadiul procesual al dosarului, care este la al doilea termen de judecată, și faptul că se solicită judecarea cauzei și în lipsă în conformitate cu dispozițiile art. 242 alin. 2 Cod procedură civilă, după care instanța, constatând pricina în stare de judecata, a dat cuvântul reprezentantului recurentei, care susține că prima instanță, respingând acțiunea reclamantei ca fiind inadmisibilă, a reținut doar că aceasta era obligată să se adreseze emitentului actului contestat, fără însă a arăta în mod concret pe care anume prevedere legală se întemeiază această concluzie, în condițiile în care art.205 din OG nr.92/2003 prevede că cel ce se consideră vătămat poate să se adreseze cu contestație organului fiscal ce a emis actul de autoritate, prevedere ce are prin urmare un caracter de recomandare și nu un caracter imperativ. În condițiile în care pârâta-intimată nu contestă că plângerea a fost făcută în termenul legal și că nu s-a emis legala decizie de soluționare a contestației, rezumându-se la a da un răspuns scris, a cărui copie se află la dosar, se apreciază, că nefinalizarea procedurii administrative este rezultatul culpei exclusive a C.A.S. Iași, astfel încât consideră că nu se putea reține vreo culpă în sarcina reclamantei pentru modul în care s-a făcut sesizarea instanței. Se solicită ca, în temeiul art.312 Cod procedură civilă, să se admite recursul reclamantei, să se caseze hotărârea atacată și să se trimită dosarul aceleiași instanțe, în vederea soluționării pe fond a acțiunii.
Constatând dezbaterile încheiate, după deliberare;
CURTEA DE APEL,
Asupra recursului de față;
Prin sentința nr.1947/CA/ din 7 mai 2013, Tribunalul Iași a respins, ca inadmisibilă, acțiunea formulată de reclamanta G. M., în contradictoriu cu pârâta Casa de Asigurări de Sănătate Iași.
Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut că reclamanta a solicitat anularea deciziilor de impunere emise de pârâtă, în sarcina sa, la data de 30 iunie 2011, și că, la termenul din 29.01. 2013, instanța a ridicat din oficiu, excepția inadmisibilității acțiunii, ca urmare a constatării faptului că reclamanta nu a făcut dovada parcurgerii procedurii prealabile, prevăzută de art. 205-218 din OG nr.92/2003.
Raportându-se la cadrul de reglementare evocat, precum și la jurisprudența Curții Constituționale, prima instanță, coroborând prevederile art.7 alin. l din Legea nr. 554/2004 cu dispozițiile art.109 alin.2 din Codul de procedură civilă, a considerat că reclamantei îi revenea obligația de a se adresa cu contestație la autoritatea fiscală superioară celei care a emis decizia de impunere, având în vedere prevederile art.218 din OG nr.92/2003, care implică, sesizarea instanței doar după finalizarea procedurii prealabile, motive pentru care a admis excepția ce s-a ridicat și s-a respins acțiunea pe acest temei.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta G. M., care critică hotărârea primei instanțe pe motiv că: „În mod greșit instanța de fond a respins cererea prin care am cerut anularea deciziilor de impunere emise de C.AS. Iași, ca inadmisibilă, pe considerentul că nu am făcut dovada parcurgerii procedurii prealabile, prevăzută de art.205-210 din O.G. 92/2003”, din moment ce: „după ce am primit deciziile de impunere, la data de 30.06.2011, am făcut o plângere simplă, prin care am contestat actul administrativ, subsemnata sunt o persoană în vârstă, fără instrucție școlară”.
Recurenta mai susține că: „instanța de fond a fost lipsită de rol activ, neobservând că, prin întâmpinare, la pagina 2 aliniat penultim, Casa de A. de Sănătate Iași învederează faptul că s-a formulat o contestație împotriva actului administrativ fiscal”, ce a fost înregistrată sub nr._/26.07.2011, la care nu s-a primit nici un răspuns, motive pentru care se solicită admiterea recursului, casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.
Intimata, prin întâmpinare, a solicitat respingerea recursului.
Din examinarea actelor și lucrurilor dosarului, prin prisma motivelor de recurs și a dispozițiilor legale aplicabile, Curtea constată că, la data de 30 iunie 2011, Casa de Asigurări de Sănătate Iași a emis, în temeiul art.257 alin.2 din Legea nr . 95/2006, a art.85 și a art.91 din OG nr.92/2003, un număr de trei decizii de impunere, prin care a stabilit în sarcina reclamantei obligații de plată, reprezentând contribuția datorată F.N.U.A.S.S.. pentru anii 2005, 2006 și 2007, contribuție ce a fost calculată la veniturile obținute de cea în cauză din cedarea folosinței bunurilor, că, sub nr._ din 26.07.2011, s-a înregistrat la pârâtă contestația formulată de contribuabil împotriva actelor administrativ-fiscale menționate, și că la această petiție s-a dat un răspuns, a cărui copie se află la fila 7 dosar fond, adresă prin care petentei i se aduce la cunoștință faptul că: „Întrucât nu v-ați îndeplinit obligațiile de declarare și de plată a contribuției de asigurări sociale de sănătate, CAS Iași a emis decizii de impunere anuale; baza de calcul o constituie veniturile nete pentru perioada 2005-2006 și veniturile nete pentru perioada 2007 – 2010”; pârâta susținând, prin întâmpinare, că: „această contestației administrativă a fost depusă la sediul instituției noastre, fără a avea vreun alt document justificativ atașat, în conținutul plângerii nefiind indicat vreun temei și nefiind dovedit vreun aspect de nelegalitate cât privește calculul efectuat”, și că: „o reanalizare a acelorași circumstanțe care au condus la emiterea deciziei de impunere... nu ar putea conduce la modificarea situației constatate inițial prin actul emis”.
În raport de această situație de fapt, Curtea consideră că, și în cazul în care hotărârea primei instanțe nu ar asigura o prezentare exhaustivă a motivelor de fapt și de drept ce au fost avute în vedere la pronunțarea hotărârii atacate sau s-a omis a se observa și a se face vorbire de existența și semnificația vreunuia dintre înscrisurile depuse la dosarul cauzei, acest fapt tot nu ar fi de natură sa conducă la reformarea sentinței pronunțate în prezenta cauză, din moment ce este necontestat faptul că sesizarea instanței de contencios administrativ s-a făcut în alte condiții decât cele prevăzute de art.218 alin.2 din OG nr.92/2003.
În acest sens, Curtea constată că raportul juridic născut din faptul emiterii celor trei decizii de impunere atacate este un raport juridic fiscal, că drepturile și obligațiile părților din acest raport nu pot fi altele decât cele prevăzute de OG nr.92/2003, și că Codul de procedură fiscală reprezintă procedura de drept comun pentru administrarea taxelor și impozitelor, categorie de obligații din care fac parte și contribuțiile datorate Fondului național unic de asigurări sociale de sănătate, reclamanta-recurentă având statut de asigurat, prin efectul Legii nr. 95/2006.
Ca parte a raportului juridic fiscal, reclamanta-recurenta era obligată, pentru a obține anularea deciziilor de impunere emise în sarcina sa, să formuleze contestație împotriva actelor administrativ fiscale considerate nelegale, în cauză neinteresând la acest moment, dacă respectiva contestație s-a formulat în termenul legal și nici dacă ea respectă sau nu cerințele de formă și de conținut impuse de art.206 din OG nr.92/2003; „posibilitatea de a contesta” neconfundându-se cu regulile de urmat în vederea sesizării instanței de contencios administrativ, reguli care devin obligatorii de îndată ce contribuabilul a înțeles să uzeze de calea de atac administrativă pe care legiuitorul i-a pus-o la dispoziție, în vederea realizării pretinsului drept.
Odată inițiată calea administrativă de atac, pârâta era obligată, indiferent de punctul de vedere pe care aceasta și l-a format în legătură cu aspectele ridicate de contestatoare, prin petiția ce i-a fost adresată, să se pronunțe asupra acestei cereri în forma și în condițiile prevăzute de art.210 și art.211 din OG nr.92/2003, întrucât doar prin finalizarea, în acest mod, a procedurii administrative - definită de legiuitor la art.205 ca fiind o „cale administrativă de atac” - se deschidea, pentru reclamantă, călea acțiunii în justiție, prevederile art.218 alin.2 din Codul de procedura fiscală impunând, ca și condiție de investire a instanței, ca doar decizia emisă în soluționarea contestației să poată face obiectul acțiunii în anulare.
De aceea, Curtea consideră ca fiind evident că punctul de vedere al pârâtei, care apreciază că obligația de a emite întotdeauna o decizie de soluționare a contestației nu este imperativă și că îi este permis să răspundă la plângerile ce i-au fost adresate și într-o altă formă decât cea prescrisă de art.210 și art. 211 din OG nr.92/2003, este lipsit de o bază legală și de neacceptat, culpa pârâtei nu este însă de natură să o elibereze pe reclamantă de obligația de a sesiza instanța în alte condiții decât cele stabilite de legiuitor prin art. 218 alin. 2 din O.G. nr. 92/2003, existând suficiente mijloace procedurale pentru a constrânge C.A.S. Iași să își îndeplinească, corect și în termen, obligațiile ce-i revin, conform prevederilor menționatului cod.
Ca atare, constatând că finalizarea căii administrative de atac în forma și în condițiile impuse de art.210-211 din OG nr.92/2003, precum și posibilitatea de a se ataca în contencios administrativ doar a deciziei emise în soluționarea contestației, se constituie în condiții obligatorii de investire a instanței de contencios administrativ, că neîndeplinirea acestor condiții, indiferent din a cui culpă, se constituie într-un fine de neprimire a acțiunii, și că eventualele omisiuni sau inadvertențe strecurate în motivarea hotărârii atacate nu sunt de natură, în prezenta cauză, să infirme legalitatea și temeinicia soluției de respingere a acțiunii reclamantei, ca fiind inadmisibilă, prin raportare la cadrul normativ evocat, Curtea, în temeiul art.312 Cod procedură civilă, va respinge recursul declarat de către reclamantă, ca fiind ne fondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
D E C I D I:
Respinge recursul declarat de reclamanta G. M. împotriva sentinței nr. 1947/7.05.2013, pronunțată de Tribunalul Iași sentință pe care o menține.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 11 noiembrie 2013.
Președinte Judecător Judecător
T. D. M. G. A. C. M.
Grefier
F. O.
Red.T.D.M.
Tehnored.F.O.
2 ex./15.11.2013
Tribunalul Iași –jud. Mițică A.
| ← Obligaţia de a face. Decizia nr. 2432/2013. Curtea de Apel IAŞI | Obligaţia de a face. Decizia nr. 2191/2013. Curtea de Apel IAŞI → |
|---|
