Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 1038/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1038/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 12-03-2013 în dosarul nr. 4592/108/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SECȚIA C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 1038
Ședința publică din 12 martie 2013
PREȘEDINTE: C. R.
JUDECĂTOR: M. L.
JUDECĂTOR: D. C.
GREFIER: L. P.
S-a luat în examinare recursul formulat de pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice A., în reprezentarea Administrației Finanțelor Publice L. împotriva sentinței civile nr. 3735/20.09.2012 pronunțată de Tribunalul A. în dosar nr._, în contradictoriu cu intimații T. C. F. și Administrația F. pentru Mediu București, având ca obiect contestație act administrativ fiscal.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, se prezintă av. T. C. în substituirea av. Komuves A. pentru reclamant, lipsă fiind celelalte părți.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care se constată că reclamantul a depus la dosar, prin serviciul registratură, la data de 6 martie 2013, concluzii scrise, împuternicire avocațială și chitanța nr. 272/05.02.2013, reprezentând onorariu de avocat, în copie.
Reprezentantul reclamantului depune la dosar delegație de substituire.
Nemaifiind alte cereri de formulat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentantul reclamantului solicită respingerea recursului, cu cheltuieli de judecată.
CURTEA
Deliberând, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul A. la data de 05.07.2012, reclamantul T. C. F. a cerut, în contradictoriu cu pârâta Administrația Finanțelor Publice L., reprezentată prin Direcția Generală a Finanțelor Publice A., obligarea pârâtei la restituirea taxei pe poluare pentru autovehicule în sumă de 2170 lei, plătită la Trezoreria L. cu chitanța . nr._/30.10.2008, actualizată cu dobânda fiscală începând cu a 45-a zi de la data înregistrării cererii de restituire și până la data plății efective, în baza art. 124 alin. 2 și art. 120 alin. 7 Cod procedură fiscală.
În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că a plătit taxa pe poluare a cărei restituire o solicită, stabilită în baza Deciziei de calcul a taxei pe poluare, pentru a putea înmatricula autoturismul second hand marca Audi, tip A.4, Categoria auto M1, norme poluare E2, fabricat în anul 1996, înmatriculat pentru prima dată la 25.09.1995. Considerând că a plătit o taxă nelegală și nedatorată, a formulat către pârâta Administrația Finanțelor Publice L. o cerere de restituire înregistrată sub nr. 9699/07.06.2012, respinsă prin Adresa nr._/18.06.2012 – f.11 dosar.
În aceste condiții, față de refuzul nejustificat și explicit de restituire a unei taxe prelevate cu încălcarea dreptului comunitar, a susținut că a îndeplinit procedura administrativă prealabilă, conform art. 7 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ. A susținut că taxa este prelevată cu încălcarea dreptului comunitar, respectiv a art. 90 din Tratatul CE, deoarece OUG nr. 50/2008, care stă la baza stabilirii taxei pe poluare, îndeplinește toate criteriile pentru a fi declarată incompatibilă cu textul de lege menționat, deoarece creează o discriminare între autoturismele second hand înmatriculate deja într-un stat membru al Uniunii Europene și care se înmatriculează în România după 01.07.2008 și autoturismele second hand înmatriculate deja în România.
În drept a invocat prevederile Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, art. 124 alin. 1 și 2 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, art. 25 și art. 90 din Tratatul CE, art. 148 alin. 2 din Constituția României.
Prin întâmpinare, pârâta Administrația Finanțelor Publice L. reprezentată prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului A., a cerut respingerea acțiunii, ca neîntemeiată, formulând o cerere de chemare în garanție a Administrației F. pentru Mediu, solicitând ca în cazul admiterii acțiunii reclamantului să fie admisă și cererea de chemare în garanție, cu consecința obligării chematei în garanție la suportarea despăgubirilor și a celorlalte cheltuieli, în locul pârâtei, deoarece taxa pe poluare a intrat în patrimoniul acesteia, în baza dispozițiilor speciale ale OUG nr. 50/2008.
Prin sentința civilă nr. 3735/20.09.2012 pronunțată în dosarul nr._, Tribunalul A. a admis acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamantul T. C. F. în contradictoriu cu pârâta Administrația Finanțelor Publice L., reprezentată prin Direcția Generală a Finanțelor Publice A. și, în consecință, a obligat pârâta Administrația Finanțelor Publice L. la restituirea taxei pe poluare pentru autovehicule în sumă de 2170 lei plătită la Trezoreria L. cu chitanța . nr._/30.10.2008 actualizată cu dobânda fiscală începând cu a 45-a zi de la data înregistrării cererii de restituire și până la data plății efective, în baza art. 124 alin. 2 și art. 120 alin. 7 Cod procedură fiscală, a admis cererea de chemare în garanție formulată de pârâta de ordinul I. în contradictoriu cu chemata în garanție Administrația F. pentru Mediu, pe care a obligat-o să suporte toate cheltuielile stabilite în sarcina pârâtei prin hotărâre; a obligat pârâta de ordinul I la plata sumei de 539,3 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că, reclamantul a achiziționat autoturismul second hand marca Audi, tip A.4, Categoria auto M1, norme poluare E2, fabricat în anul 1996, înmatriculat pentru prima dată la 25.09.1995, pentru care a plătit taxa pe poluare pentru autovehicule în sumă de 2170 lei.
Pe fond, prima instanță a reținut, în esență, că taxa de poluare prelevată în condițiile OUG nr. 50/2008 este discriminatorie pentru că prin ea se descurajează punerea în circulație în România a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie, având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională, punct de vedere exprimat și de Curtea Europeană de Justiție prin hotărârea sa dată în cauza C 402/09.
Tribunalul a constatat că instituirea taxei de poluare prin OUG. nr. 50/2008 (precum și prin toate versiunile modificatoare) s-a făcut cu încălcarea prevederilor art. 110 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene ( vechiul art. 90, modificat prin . Tratatului de la Lisabona), motiv pentru care prima instanță a considerat că acțiunea de față este admisibilă, în condițiile în care taxa de poluare achitată de acesta este în contradicție cu legislația europeană în materie.
De asemenea, Înalta Curte de Casație și Justiție, investită cu soluționarea recursurilor în interesul legii cu privire la aplicarea art. 4, art.7 și art. 10 din OUG nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011, raportat la prevederile art. 7 alin. 2 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, cu referire la posibilitatea obligării Instituției Prefectului la înmatricularea unui autovehicul, fără a exista o prealabilă constatare din partea autorității fiscale competente, în sensul că taxa pe poluare pentru autovehicule este sau nu datorată, precum și cu privire la admisibilitatea/inadmisibilitatea acțiunii de restituire a taxei pe poluare, în condițiile în care reclamantul nu a făcut dovada parcurgerii procedurii prealabile prevăzută la art. 7 din OUG nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011 a admis recursurile în interesul legii prin Decizia nr. 24/14.11.2011, obligatorie în baza prevederilor art. 3307 alin.4 Cod procedură civilă, începând cu data pronunțării ei.
În esență, a concluzionat că procedura de contestare prevăzută la art. 7 din OUG nr. 50/2008, raportat la prevederile art. 205 – 218 din Codul de procedură fiscală nu se aplică cererilor de restituire a taxei pe poluare întemeiată pe prevederile art. 117 alin. 1 lit. d din același cod.
Distinct de acest aspect, trebuie arătat și că prevederile art. 10 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011, precum și cele ale art. 7 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, nu au legătură cu problema de drept analizată.
Pe fond, s-a pronunțat asupra admisibilității unor asemenea acțiuni prin prisma jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, care recunoaște contribuabilului dreptul de a solicita rambursarea unei taxe plătite cu încălcarea dreptului european, independent de orice contestare a actului administrativ prin care această taxă a fost stabilită.
Față de considerentele prezentate, instanța a constatat că taxa pe poluare achitată are caracter discriminatoriu, motiv pentru care, în baza art. 18 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, art. 117 alin.1 lit. d și a art. 124 Cod procedură fiscală, a admis acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamantul T. C. F. așa cum s-a arătat anterior.
În baza art. 60 și urm. Cod procedură civilă, tribunalul a admis cererea de chemare în garanție formulată de pârâta de ordinul I. în contradictoriu cu chemata în garanție Administrația F. pentru Mediu, pe care a obligat-o să suporte în locul pârâtei plata taxei pe poluare actualizată și celelalte cheltuieli ocazionate, având în vedere că taxa a intrat în patrimoniul acesteia, profitându-i în exclusivitate.
În baza art. 274 Cod procedură civilă, a obligat pârâta de ordinul I. la 539,30 lei cheltuieli de judecată reprezentând onorariul avocatului, taxa judiciară de timbru și timbru judiciar.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs, în termenul prevăzut de lege, Direcția Generală a Finanțelor Publice A., în reprezentarea Administrației Finanțelor Publice a Orașului L., solicitând modificarea sentinței atacate, în sensul respingerii acțiunii.
În motivarea recursului, a arătat că, sentința pronunțată de Tribunalul A. este netemeinică, instanța de fond reținând doar trunchiat apărările invocate și pronunțând o soluție cu interpretarea greșită a legii.
Pe fond, arată că, din expunerea de motive a O.U.G. nr. 50/2008 rezultă că adoptarea O.U.G. nr. 50/2008 a avut, printre alte motivații și necesitatea respectării legislației europene. „în scopul asigurării protecției mediului prin realizarea unor programe și proiecte pentru îmbunătățirea calității aerului și pentru încadrarea în valorile limită prevăzute de legislația comunitară în acest domeniu, ținând cont de necesitatea adoptării de măsuri pentru a asigura respectarea normelor de drept comunitar aplicabile, inclusiv a jurisprudenței Curții de Justiție a Comunităților Europene, având în vedere faptul că aceste măsuri trebuie adoptate în regim de urgență, pentru evitarea oricăror consecințe juridice negative ale situației actuale, în considerarea faptului că aceste elemente vizează interesul public și constituie situații de urgență și extraordinare, a căror reglementare nu poate fi amânată, în temeiul art. 115 alin. (4) din Constituția României, republicată, Guvernul României adoptă prezenta ordonanță de urgență.(...)."
Anterior adoptării acestui act, au avut loc o . negocieri și analize între reprezentanții Guvernului României și Comisia Europeană, pe acest domeniu, fapt dictat de necesitatea adaptării legislației la cerințele comunitare, știut fiind faptul că România a fost supusă procedurii de infringement, tocmai din cauza cuantumului taxei speciale auto reglementată de art. 2141 C.fiscal.
România, prin aprobarea O.U.G. nr. 50/2008 privind taxa pe poluare, s-a aliniat tendinței internaționale de a fundamenta politica mediului pe principiul poluatorul plătește, principiu care constituie elementul cheie ce direcționează strategia de protecție a calității mediului si statuează obligația poluatorului de a suporta cheltuielile legate de prevenirea și controlul poluării, fiind responsabil pentru pagubele produse. Acest principiu este, de asemenea, în acord cu Protocolul de la Kyoto, al cărui semnatar este și România și care instituie obligativitatea respectării obiectivelor de protecție a mediului
Astfel, pentru respectarea principiilor comunitare de impozitare și pentru stoparea încălcării Protocolului de Aderare la UE de către România, au fost abrogate dispozițiile Codului fiscal care reglementau taxa specială pentru autoturisme și autovehicule și a fost adoptata O.U.G 50/2008 care are la baza principiile enunțate mai sus.
De altfel, criticile Comisiei Europene aduse României referitoare la încălcarea Protocolului de aderare la Uniunea Europeană prin perceperea taxei speciale pentru autoturisme nu au vizat decât cuantumul ridicat al acesteia. Tocmai pentru a se conforma sesizărilor primite de la Comisia Europeană, guvernul a adoptat O.U.G. nr. 50/2008 privind taxa pe poluare, al cărui cuantum este considerabil mai mic, astfel încât nu mai poate fi pusă problema protejării pieței interne față de cea comunitară. În urma acestor discuții și analize s-a ajuns la un acord între părți, acord concretizat tocmai în apariția O.U.G. nr. 50/2008.
Așadar, rezultă fără dubiu faptul că, așa cum este reglementată de O.U.G. nr. 50/2008, taxa de poluare este temeinică și legală, în conformitate cu normele de drept comunitar, această taxă nefiind contestată de Comisia Europeană sau alt organism comunitar.
A decide altfel, ar însemna ca tocmai prin hotărârea pronunțată instanța să încalce normele comunitare, această taxă existând în mod legal în alte 16 state comunitare (Germania, Italia, Franța, etc), chiar mai mult, ar însemna o îngrădire a politicii fiscale a statelor comunitare, potrivit art. 1 alin. 2 din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Întreaga practică jurisprudențială comunitară este în acest sens, tocmai existența taxei de poluare în alte state comunitare de tradiție ( în unele, în cuantum cel puțin dublu față de România) indicând fără dubiu, legalitatea și, mai ales, necesitatea existenței acesteia pentru un stat membru UE.
Dispozițiile O.U.G. nr. 50/2008 privind taxa pe poluare sunt în concordanță și cu soluțiile CEDO în Cauza nr. 112/84 Humbolt, Hotărârea din 09.05 1985M; Cauza nr. C-47/88 Comisia în Contradictoriu cu Danemarca, hotărârea din. 11.12. 1990; Cauza nr. C345/93 Nunes Tadeu hotărârea din 09.03.1995; cauza nr. C-375/95 Comisia în contradictoriu cu G., hotărârea nr. 23.10.1997; Cauza nr. C-393 Gomes Valențe, hotărârea nr. 22.02.2001; Cauza nr. C313/05 Berezinski, hotărârea din 18.01. 2007; Cauza nr. C-74/06 Comisia în contradictoriu cu G., hotărârea din 20.09.2007.
Infograma nr. 5893/26.06.2008 transmisă de Reprezentanța Permanentă a României pe lângă UE de la Bruxelles, se arată că expertul D.G. TAXUD a menționat că prevederile proiectului de Norme Metodologice privind taxa pe poluare pentru autovehicule, transmis Comisiei Europene la data de 25.06.2008 (formă care, de altfel, a și fost aprobată tocmai în acest mod de Guvernul României) sunt conforme cu criteriile europene. Totodată, în aceiași Infograma se menționează faptul că procedura de infrigement împotriva României va fi închisă doar după adoptarea de Parlamentul României a OUG nr. 50/2008.
Conform notificării apărută în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, referitoare la plângerile având ca obiect taxa de poluare, se arată că nu se poate vorbi de o armonizare a taxelor pe autovehicule la nivelul UE, că nimic nu împiedică statele membre să perceapă aceste taxe, putând decide singure nivelul și metodele de calcul ale taxei. Constatând că România s-a aliniat solicitării de aliniere la legislația comunitară, în ceea ce privește respectarea art. 110 din TFUE, prin abrogarea scutirilor acordate prin OG nr.218/2008, conchide că se vor clasa toate plângerile, întrucât taxa de poluare este conformă cu art. 110 din TFUE.
Hotărârea primei instanțe este netemeinică având în vedere că instituirea taxei de poluare pentru autovehicule, cu ocazia primei înmatriculări în România dispozițiile O.G. nr. 50/2008 nu contravine Tratatului UE (actual Tratatul de la Lisabona), având în vedere că spre deosebire de taxa specială pentru autovehicule, percepută anterior datei de 01.07.2008, conform disp. art. 214 ind. 1 C.pr.fiscală, scopul taxei este clar definit în expunerea de motive a ordonanței, încasarea ei se face în scopul realizării unor programe pentru îmbunătățirea calității aerului și protecției mediului, fiind determinată și de necesitatea adoptării măsurilor pentru asigurarea normelor de drept comunitar aplicabile în domeniu. Adoptarea ordonanței a fost rezultatul negocierilor și discuțiilor dintre Comisia Europeană și Guvernul Român, justificarea taxei rezultând și din existența ei în alte 16 tări comunitare.
În acest sens, Curtea a hotărât că taxa de înmatriculare plătită pentru un vehicul nou face parte din valoarea de piață a acestuia, statele membre având obligația de a tine seama de deprecierea reală a vehiculului atunci când calculează respectiva taxă (Cauzele CEJ Nunes Tadeu, C-345/93, Comisia/Danemarca, C-47/88 și Comisia/Republica Elenă, C-375/95).
Rezultă, dintr-o jurisprudență constantă, că art. 90 primul paragraf CE este încălcat doar atunci când impozitul aplicat produsului din import și cel aplicat produsului național similar sunt calculate diferit, după metode diferite, care conduc, fie chiar și în cazuri limitate, la un impozit mai mare aplicat produsului din import (Hotărârea Comisia/G., punctul 20, Hotărârea din 22 februarie 2001, Gomes Valențe, punctul 21, Hotărârea din 19 septembrie 2002, Tulliasiamies și Si iii n, punctul 53). Astfel, Curtea a considerat ca fiind contrară art. 90 din Tratatul CE perceperea de către un stat membru ai unei taxe pe vehiculele de ocazie provenite dintr-un alt stat membru atunci când valoarea acestei taxe, calculată fără luarea în calcul a deprecierii reale a vehiculului, depășește valoarea vehiculelor de ocazie similare deja înmatriculate pe teritoriul național (cauza nr, C-345/93 Nunes Tadeu., hotărârea din 09.03.1995; Hotărârea din 22 februarie 2001, Gomes Valențe).
Așadar, pentru aplicarea art. 90 CE și în special în vederea comparării regimului de impozitare a autovehiculelor de ocazie importate cu cel al autovehiculelor de ocazie cumpărate pe teritoriul național, care constituie produse similare sau concurente, este necesar să se ia în considerare nu numai valoarea impozitului intern care se aplică direct sau indirect produselor naționale și produselor importate, ci și baza de impozitare și modalitățile de percepere a impozitului în cauză (Hotărârea din 22 martie 1977, lannelli&Volpi, 74/76, R.. p. 557, punctul 21, Hotărârea din 11 decembrie 1990, Comisia/Danemarca, C-47/88, R., p. I-4509, punctul 18; Hotărârea Nunes Tadeu, punctul 12).
Deci, instanța de fond ar fi trebuit să aibă în vedere probe din care să rezulte indubitabil că taxele pe care le aplică statul român sunt superioare celor din statul din care reclamantul și-a achiziționat autoturismul, respectiv să se efectueze în concret o comparație cu impozitele din statele comunității europene, aspect ce nu a fost evidențiat.
În concluzia celor prezentate mai înainte, discriminarea pretinsa a exista între înmatricularea autoturismelor de pe piața internă și cele fabricate într-un alt stat membru UE, reținută prin sentință, este inexistentă din moment ce orice autoturism, indiferent că este fabricat în România sau în alt stat membru UE este supus acestei taxe de poluare.
Tot în susținerea acestui aspect, arătă faptul că, Curtea a considerat că luarea în calcul a deprecierii reale a vehiculelor nu trebuie în mod necesar să dea naștere la o evaluare sau expertiză a fiecăruia dintre acestea.
Tot Curtea a decis că, pentru un sistem de impozitare a vehiculelor de ocazie importate care ține seama de deprecierea reală a vehiculelor pe baza unor criterii generale să fie compatibil cu articolul 90 CE, trebuie ca acesta să fie organizat astfel încât să excludă orice efect discriminatoriu, ținând seama de aproximările rezonabile inerente oricărui sistem de acest tip (Hotărârea din 22 februarie 2001, Gomes Valențe, punctul 26; Comisia/G., punctul 29 și Hotărârea Breziriski).
Pe de altă parte, compatibilitatea cu articolul 90 CE a unui sistem de impozitare a vehiculelor de ocazie importate care ține seama de deprecierea reală a vehiculelor pe baza unor criterii generale, presupune ca proprietarul unui astfel de vehicul să aibă posibilitatea de a contesta aplicarea unui astfel de mod de calcul forfetar în cazul acestui vehicul cu scopul de a demonstra că aceasta are ca rezultat o impozitare superioară valorii taxei reziduale încorporate în valoarea vehiculelor de ocazie similare deja înmatriculate pe teritoriul național (Hotărârea Tulliasiamies și Siilin, punctul 88).
Prin urmare, câtă vreme reclamantul nu s-a prevalat în cauza dedusă judecății de nici un element care sa indice ca în cazul său valoarea taxei percepute ar depăși valoarea reziduala a acestuia, inclusă în valoarea de piață a unui vehicul similar de pe piața internă ori că formula de calcul aplicată nu ar permite determinarea nivelului său prin raportare la deprecierea reală a autovehiculului importat, în sensul că nu a făcut nici o proba si nici nu a solicitat - cu prilejul înmatriculării - Regiei Autonome „Registrul Auto-Român" conform art. 5 alin. 6 din Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 50/2008, efectuarea unei expertize tehnice in vederea dovedirii ca autovehiculul a cărui înmatriculare o solicită are un grad de depreciere mai mare decât cel indicat de grila fixa prevăzuta in anexa, nr. 4 la ordonata, hotărârea instanței de fond este nelegală.
Prin Comunicarea din 02.09.2010 a Parlamentului European - Comisia pentru petiții, urmare inițierii procedurii de încălcare a dreptului Uniunii împotriva Republicii România, la 25 iunie 2009, acesta a precizat următoarele: „în prezent normele României în materie de taxă pe poluare pentru autovehicule par să fie conforme dreptului UE".
Rezultă neechivoc compatibilitatea reglementărilor interne cu cerințele și practica comunitară, drept pentru care reținerile instanței de fond sunt neîntemeiate, iar recursul trebuie admis.
De asemenea, sentința este neîntemeiată și în privința obligării pârâtei la plata cheltuielilor de judecată deoarece prin admiterea cererii de chemare în garanție a Administrației F. Pentru Mediu, în condițiile art. 60 Cod procedură civilă, aceasta este partea care a căzut în pretenții și care trebuie să fie obligată implicit și la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată potrivit art. 274 alin. 1 din C.Proc.Civ..
Se mai arată că, raportat la complexitatea cauzei și la obiectul ei, onorariul de avocat acordat este nepotrivit de mare, impunându-se reducerea acestuia, potrivit art. 274 alin. 3 C.proc.civ.
În drept: O.G. nr. 50/2008; art. 304 pct. 9 C.pr.civ.; art. 304/1 C.pr.civ.
Prin concluziile scrise depuse la dosar, reclamantul T. C. F. a solicitat respingerea recursului formulat în cauză și menținerea sentinței recurate, ca legală și temeinică, cu cheltuieli de judecată, reiterând în esență cele arătate prin cererea de chemare în judecată.
Nu a fost indicat temeiul de drept al cererii.
Analizând sentința recurată, prin prisma motivelor invocate, în limitele trasate de art. 304 și art. 304 ind. 1 C.proc.civ, prin prisma probatoriului administrat, curtea constată că acesta este nefondat.
În ceea ce privește temeinicia cererii, curtea reține că, în speță, reclamantul nu pune în discuție în cauză o discriminare directă permisă de dispozițiile OUG nr. 50/2008, căci din punct de vedere formal, regimul de impozitare instituit prin OUG nr. 50/2008 nu face vreo deosebire nici între autovehicule în funcție de proveniența lor, nici între proprietarii acestor vehicule, în funcție de cetățenia sau naționalitatea lor. Fiind datorată independent de cetățenia sau naționalitatea proprietarului vehiculului menționat, de statul membru în care acest vehicul a fost produs și de împrejurarea dacă este vorba despre un vehicul cumpărat pe piața națională sau importat, taxa în discuție nu stabilește un tratament diferențiat pe baza criteriilor menționate, astfel încât nu poate fi considerată direct discriminatorie, după cum, de altfel, a constatat și Curtea de Justiție a Uniunii Europene prin hotărârea din 7.04.2011, dată în cauza C-402/09, T., publicată la 28.05.2011 în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, pct. 36.
Dimpotrivă, se constată că reclamantul se prevalează de caracterul indirect discriminatoriu al taxei instituie prin OUG nr. 50/2008, susținând că aceasta descurajează importul de autovehicule de ocazie din statele membre ale Uniunii Europene, sens în care ar fi relevantă, totuși, o comparație între autovehiculele similare, cu caracteristici identice, înmatriculate pe teritoriul României anterior intrării în vigoare a menționatului act normativ și cele importate ulterior.
În acest sens, prin hotărârea din 7.04.2011, dată în cauza C-402/09, T., deja citată, pct. 58-59, analizând neutralitatea taxei pe poluare instituite prin OUG nr. 50/2008, în varianta sa inițială, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că „reglementarea menționată are ca efect faptul că vehiculele de ocazie importate și caracterizate printr-o vechime și o uzură importante sunt supuse, în pofida aplicării unei reduceri ridicate a valorii taxei pentru a ține seama de deprecierea lor, unei taxe care se poate apropia de 30 % din valoarea lor de piață, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o astfel de sarcină fiscală”, că, „în aceste condiții, OUG nr. 50/2008 are ca efect descurajarea importării și punerii în circulație în România a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre”, respectiv, că „deși statele membre păstrează, în materie fiscală, competențe extinse care le permit să adopte o mare varietate de măsuri, acestea trebuie totuși să respecte interdicția prevăzută la articolul 110 TFUE”, iar la pct. 53 a precizat că „Astfel, articolul 110 TFUE ar fi golit de sensul și de obiectivul său dacă statelor membre le ar fi permis să instituie noi taxe care au ca obiect sau ca efect descurajarea vânzării de produse importate în favoarea vânzării de produse similare disponibile pe piața națională și introduse pe această piață înainte de . taxelor menționate. O astfel de situație ar permite statelor membre să eludeze, prin instituirea unor impozite interne al căror regim este stabilit astfel încât să aibă efectul descris mai sus, interdicțiile prevăzute la articolele 28 TFUE, 30 TFUE și 34 TFUE”.
În aceeași hotărâre, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reținut, analizând neutralitatea taxei instituite prin OUG nr. 50/2008, în varianta inițială, în privința vehiculelor de ocazie importate și a vehiculelor de ocazie similare înmatriculate pe teritoriul național anterior instituirii taxei menționate, că „articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulație, în statul membru menționat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională”.
Aceste considerente se impun și în ceea ce privește regimul de taxare prevăzut de OUG nr. 50/2008, astfel cum a fost modificată prin OUG nr. 208/2008, OUG nr. 218/2008, OUG nr. 7/2009 și, respectiv, OUG nr. 117/2009. Variantele ordonanței care o succed pe cea analizată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în hotărârea din 7.04.2011, dată în cauza C-402/09, T., mai sus citată, păstrează formula de calcul a taxei pe poluare și majorează cuantumul acesteia. Prin urmare, toate versiunile de modificare a OUG nr. 50/2008 mențin același regim de impozitare care descurajează înmatricularea în România a unor autovehicule de ocazie cumpărate din alte state membre și care se caracterizează printr-o uzură și o vechime importante, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o asemenea sarcină fiscală. În acest sens s-a concluzionat în cauza N., C-263/10, la pct. 27.
Față de cele expuse, având în vedere că reclamantul a achitat taxa pe poluare la data de 30.10.2008, în temeiul OUG nr. 50/2008 în versiunea sa modificată, se impune interpretarea dată legislației Uniunii Europene prin hotărârea, în cauza N., C-263/10, deja citată.
Așadar, sunt întemeiate susținerile reclamantului potrivit cărora, datorită efectelor concrete pe care le produce, taxa are caracter indirect discriminatoriu, fiind contrară dispozițiilor din fostul art. 90 TCE, actualul art. 110 TFUE.
Cu privire la invocarea articolului 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, Curtea precizează că, în prezenta cauză, reclamantul critică legalitatea unei taxe care i-a fost impusă, susținând incompatibilitatea acesteia cu dispozițiile art. 90 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană. Așadar, reclamantul nu a invocat încălcarea Convenției Europene a Drepturilor Omului, pentru ca pârâta să își justifice conduita prin invocarea articolului 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.
Așadar, obiectul acestui litigiu privește compatibilitatea taxei impuse reclamantului cu alte dispoziții decât cele din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, respectiv cu dispozițiile art. 90 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, fiind necontestat de către reclamant că articolul 1 din Primul Protocol adițional la Convenție permite aplicarea unei astfel de taxe.
În consecință, reținând că articolul 1 din Primul Protocol adițional la Convenție nu are legătură cu cauza, Curtea nu poate lua în considerare nici acest argument al recurentei.
În ceea ce privește jurisprudența Curții Europene de Justiție invocată de pârâtă, Curtea subliniază că referirile la hotărârile Curții Europene de Justiție din cauzele Nunes Tadeu, Gomes Valente, Nádasdi și Németh, Brzezinski nu pot fi luate în considerare fără a ține seama de modificările aduse în jurisprudența Curții Europene de Justiție prin hotărârile T. și N. – ultimele pronunțate în materia taxelor auto discriminatorii.
Astfel, în cauza T. Curtea Europeană de Justiție a procedat la o analiză a măsurii în doi pași, sau din două perspective: deprecierea vehiculului și valoarea taxei.
Într-o primă fază (pct. 38-47), Curtea aplică testul comparației cu valoarea reziduală a taxei încorporate în vehiculul național similar. Produsul național similar cu care se face comparația îl reprezintă vehiculele de ocazie importate anterior importului efectuat de dl. T., dar înmatriculate tot în perioada de aplicare a OUG 50/2008 versiunea inițială, adică 1.07-14.12.2008 și deci supuse aceluiași regim de taxare. Această analiză era cea previzibilă (abordată de altfel și de AG Sharpston), în considerarea jurisprudenței anterioare în materie. Rezultatul acestei analize este că, în sine, din punct de vedere al criteriilor pe care este bazat, menite să stabilească deprecierea, regimul de impozitare instituit prin OUG 50/2008 este legal din perspectiva art. 110 TFUE.
Curtea nu se oprește însă aici, ci trece la o a doua fază (pct. 48-61), în care produsul național similar cu care continuă comparația îl reprezintă vehiculele de ocazie importate anterior importului efectuat de domnul T. și înmatriculate înainte de aplicarea OUG 50/2008 versiunea inițială, adică înainte de 1.07.2008, deci nesupuse taxei instituite de aceasta.
Or, această analiză reprezintă o relativă noutate. În mod evident testul nu mai poate fi cel al comparației cu valoarea reziduală. Curtea a aplicat criteriul efectului descurajant al taxei asupra importurilor. Rezultatul acestei analize este că taxa aplicată reclamantului pentru tipul de vehicul din speță este indirect discriminatorie și deci nelegală din perspectiva art. 110 TFUE, și la fel este în cazul oricăror altor categorii de vehicule dacă prin valoarea sa descurajează importurile fără a descuraja și cumpărarea de vehicule naționale similare.
D. fiind acest nou criteriu de evaluare a caracterului discriminatoriu al reglementărilor în litigiu, Curtea constată că argumentele pârâtei vizează exclusiv analiza instanței europene referitoare la primul criteriu – testul comparației cu valoarea reziduală a taxei încorporate în vehiculul național similar. Așadar, noul criteriu reținut de Curtea Europeană de Justiție în hotărârile T. și N. își păstrează actualitatea, iar argumentele pârâtei nu pot fi luate în considerare în această privință, întrucât nu înlătură consecința caracterului discriminatoriu al taxei de poluare din perspectiva comparației cu regimul taxelor aplicate autovehiculelor second hand înmatriculate deja în România la momentul introducerii taxei în litigiu, autovehicule ce au fost scutite integral de la plata acestei taxe.
Referitor la aplicabilitatea în cauză a Hotărârilor Curții de Justiție din cauzele T. (C-402/09) și N. (C‑263/10), instanța de recurs reține că în paragrafele nr. 28 și 29 din hotărârea T., Curtea de Justiție a arătat că analiza sa a avut în vedere OUG nr. 50/2008, în versiunea sa inițială, iar nu versiunea modificată prin OUG nr. 208/2008.
De asemenea, Curtea constată că taxa de poluare instituită conform OUG nr. 50/2008 este impusă numai pentru autovehiculele care se înmatriculează pentru prima dată în România după . acestui act normativ – 1.07.2008 – cu excluderea de la plata acestei taxe pentru autovehiculele deja înmatriculate în România anterior acestei date. Această caracteristică esențială a taxei de poluare a rămas neschimbată până în prezent, indiferent de modificările aduse Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 50/2008.
În consecință, Curtea consideră că incompatibilitatea dintre art. 110 TFUE și taxa de poluare din prezentul litigiu se impune a fi analizată prin prisma hotărârilor Curții Europene de Justiție din cauzele T. și N., menționate anterior – hotărâri în care s-a reținut incompatibilitatea dintre art. 110 TFUE și reglementarea română a taxei de poluare conform OUG nr. 50/2008, în versiunea sa inițială, dar și în versiunile ulterioare.
Curtea constată că este neîntemeiată și susținerea recurentei D. A. în ceea ce privește obligarea chematei în garanție a Administrației F. pentru Mediu și la plata cheltuielilor de judecată la care a fost obligată pârâta prin sentința recurată, pentru următoarele considerente:
Chemarea în garanție este justificată pe existența unei obligații „în garanție sau în despăgubire” a Administrației F. pentru Mediu față de pârâta recurentă având în vedere că organele fiscale – Administrația Finanțelor Publice L. – au competențe limitate la calcularea, încasarea și soluționarea contestațiilor formulate de contribuabili împotriva acestor acte, iar competențele privind administrarea sumelor încasate cu titlul de taxă de poluare revin Administrației F. pentru Mediu, aceste sume fiind virate în contul său conform dispozițiilor art. 1 alin. 1 din Ordonanța de Urgență nr. 50/2008.
Dar având în vedere că actele administrative contestate nu au fost emise de AFM, iar declanșarea litigiului s-a datorat tocmai refuzului pârâtei Administrația Finanțelor Publice L. de a dispune restituirea sumelor solicitate de reclamant, iar nu faptului că pârâta a încasat inițial taxa în litigiu, Curtea reține că obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată este consecința legală, prevăzută de art. 274 Cod de Procedură Civilă, a faptului că a căzut în pretenții și că îi incumbă inclusiv plata tuturor cheltuielilor ocazionate de declanșarea procesului, raportul juridic existent între AFP L. și AFM neputând justifica obligarea acesteia din urmă și la plata cheltuielilor de judecată, culpa procesuală revenind exclusiv pârâtei care a refuzat restituirea către reclamant a sumelor achitate ca taxă de poluare.
Cu privire la solicitarea recurentei de a se reduce cheltuielile de judecată la care a fost obligată prin sentința recurată, Curtea constată că, având în vedere cuantumul onorariului de avocat, acesta nu poate fi apreciat a fi nejustificat de mare în raport de munca depusă de reprezentantul reclamantului.
Art. 274 alin. 3 C.pr.civ. prevede mai multe criterii alternative de apreciere a cuantumului cheltuielilor de judecată, printre care valoarea obiectului pricinii și complexitatea cererii reclamantului. Or, având în vedere că obiectul dosarului l-a constituit acțiunea în anularea actelor administrativ fiscale care a presupus și o procedură prealabilă, precum și valoarea pricinii, Curtea constată că nu se impune reducerea onorariului avocatului, cheltuielile efectuate de reclamant fiind reale, rezonabile și necesare.
Pentru considerentele expuse, în baza art. 312 alin.1 C.proc.civ., Curtea va respinge, ca nefondat, recursul formulat de Administrația Finanțelor Publice L., prin Direcția Generală a Finanțelor Publice A., împotriva sentinței primei instanțe și se vor menține dispozițiile sentinței atacate.
Având în vedere dispozițiile art. 274 alin. 1 Cod de Procedură Civilă, precum și soluția pronunțată în cauză, va obliga recurenta la plata către reclamant a sumei de 600 lei, cheltuieli de judecată, constând în onorariu avocațial, potrivit chitanței anexate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul formulat de pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice A., în reprezentarea Administrației Finanțelor Publice L. împotriva sentinței civile nr. 3735/20.09.2012 pronunțată de Tribunalul A. în dosar nr._, în contradictoriu cu intimații T. C. F. și Administrația F. pentru Mediu București.
Obligă recurenta la plata către intimatul T. C. F. a sumei de 600 lei, cheltuieli de judecată.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi, 12 martie 2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
C. R. M. L. D. C.
GREFIER,
L. P.
Red.C.R./13.03.2013
Tehnored L.P./03.04.2013/ Ex.2
Primă instanță: L.J. – Tribunalul A.
| ← Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 18/2013.... | Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 4778/2013.... → |
|---|
