Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 7199/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 7199/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 23-07-2013 în dosarul nr. 2508/115/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
Secția contencios administrativ și fiscal
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 7199
Ședința publică din 23 iulie 2013
PREȘEDINTE: E. N.
JUDECĂTOR: A. P.
JUDECĂTOR: Ș. L.
GREFIER: N. B.
S-a luat în examinare recursul formulat de pârâta Direcția G. a Finanțelor Publice C.-S., în nume propriu și în reprezentarea pârâtei Administrația Finanțelor Publice Oțelu R., împotriva sentinței civile nr. 1703/05.12.2012, pronunțată de Tribunalul C.-S. în dosarul nr._, în contradictoriu cu reclamantul intimat Jurăvăț D. M. și chemata în garanție intimată Administrația F. pentru Mediu, având ca obiect contestație act administrativ fiscal.
La apelul nominal făcut în ședință publică se constată lipsa părților.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, observând că părțile au solicitat judecarea în lipsă, Curtea constată încheiată cercetarea judecătorească și reține cauza în pronunțare.
CURTEA
În deliberare, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 1703/05.12.2012, Tribunalul C.-S. a admis excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtei Direcția G. a Finanțelor Publice C.-S.; a respins excepția lipsei procedurii prealabile invocate de Direcția G. a Finanțelor Publice C.-S.; a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul Jurăvăț D. M. în contradictoriu cu pârâta Administrația Finanțelor Publice Oțelu R.; a obligat pârâta Administrația Finanțelor Publice Oțelu R. la plata sumei de 3260 lei cu titlu de taxă de poluare; cu cheltuieli de judecată în sumă de 39,3 lei; a respins cererea de chemare în garanție a Administrația F. pentru Mediu București.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarele:
Pentru a pronunța această sentință tribunalul a reținut că pârâta Direcția G. a Finanțelor Publice C.-S. nu are calitatea procesuală pasivă în cauză, întrucât nu este emitenta deciziei de calcul a taxei de poluare și nici nu are calitatea de instituție ce a refuzat restituire acestei taxe, iar pe acest considerent a procedat și la respingerea excepției lipsei procedurii prealabile și a cererii de chemare în garanție, apreciind că au fost formulate de o parte fără calitate procesual pasivă.
Pe fondul cauzei, Tribunalul a constatat că instituirea taxei de poluare prin OUG nr. 50/2008 s-a făcut cu încălcarea prevederilor art. 110 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene (vechiul art. 90, modificat prin . Tratatului de la Lisabona), astfel încât Tribunalul a considerat că acțiunea reclamantului este admisibilă, în condițiile în care taxa de poluare achitată de acesta este în contradicție cu legislația europeană în materie.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs în termen legal pârâta Direcția G. a Finanțelor Publice C.-S., în nume propriu și în reprezentarea pârâtei Administrației Finanțelor Publice Oțelu R., solicitând respingerea excepției privind lipsa calității procesual pasive a Direcția G. a Finanțelor Publice C.-S., modificarea sentinței și respingerea cererii, în principal ca inadmisibilă, pentru lipsa plângerii prealabile, precum și pentru formularea cererii de restituire după expirarea termenului de 30 de zile de la comunicarea deciziei de calcul, reglementat de art. 7 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, iar în subsidiar ca neîntemeiată, învederându-se că taxa pe poluare a fost instituită prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 50/2008 cu respectarea legislației Uniunii Europene.
În ceea ce privește recursul declarat de Direcția G. a Finanțelor Publice C.-S. în nume propriu instanța constată că acesta este lipsit de interes în condițiile în care prin sentința recurată pârâta Direcția G. a Finanțelor Publice C.-S. nu a fost obligată la restituirea taxei de poluare solicitate și nici nu s-a dispus anularea vreunui act administrativ emis de această pârâtă.
Referitor la recursul declarat de Direcția G. a Finanțelor Publice C.-S. în reprezentarea Administrației Finanțelor Publice Oțelu R. se constată că acesta este neîntemeiat după cum urmează:
Curtea reține că în mod întemeiat a fost admisă excepția privind lipsa calității procesuale pasive a pârâtei Direcția G. a Finanțelor Publice C.-S.. Aceasta deoarece potrivit art. 5 alin. 1 din OUG nr. 50/2008, „taxa se calculează de autoritatea fiscală competentă”, definită de art. 2 lit. d, ca fiind „autoritatea fiscală teritorială în a cărei evidență este înregistrat contribuabilul ca plătitor de impozite și taxe”. Rezultă așadar că taxa pe poluare a fost încasată de către pârâta AFP Oțelu R., iar nu de către pârâta D. C.-S.. Astfel fiind, se constată că pârâta D. C.-S. nu are calitate procesuală pasivă în cauză, în privința capătului de cerere care vizează restituirea taxei, căci nu este subiect pasiv în raportul juridic dedus judecății prin această solicitare. Dimpotrivă, raportul de drept fiscal s-a născut între reclamant și unitatea teritorială care i-a încasat suma cu titlu de taxă pe poluare, anume, AFP Oțelu R., doar aceasta având calitate procesuală pasivă.
Față de cele reținute anterior, Curtea constată astfel că în mod corect prima instanță a procedat la respingerea cererii de chemare în garanție ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesual pasivă, cu atât mai mult cu cât cererea de chemare în garanție aflată la fila 22 dosar fond nu poartă semnătura și ștampila pârâtei Administrația Finanțelor Publice Oțelu R., parte direct obligată la plata taxei și implicit îndreptățită la formularea cererii de chemare în garanție.
Analizând problema admisibilității sau inadmisibilității acțiunii de restituire a taxei de poluare, invocată în motivele de recurs, în condițiile în care reclamantul nu a făcut dovada parcurgerii procedurii prealabile, prevăzută la art. 7 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat prin decizia nr. 24/14.11.2011, dată în soluționarea unui recurs în interesul legii, că „procedura de contestare prevăzută la art. 7 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011, raportat la art. 205 - 218 din Codul de procedură fiscală, nu se aplică în cazul cererilor de restituire a taxei de poluare întemeiate pe dispozițiile art. 117 alin. (1) lit. d) din același cod”.
Argumentând această soluție, Înalta Curte a reținut că „conform jurisprudenței consecvente a Curții de Justiție a Uniunii Europene, contribuabilii au dreptul la restituirea taxei prelevate de un stat membru cu încălcarea dreptului european și, corelativ, statul are obligația de a o restitui.
Conform principiului autonomiei procedurale, regulile care guvernează rambursarea sumelor în discuție sunt regulile naționale.
Principiul existenței unor remedii naționale adecvate și efective a fost dezvoltat și explicitat mai ales în hotărârea pronunțată asupra afacerilor reunite C-397/98 și C-410/98, Metallgesellshaft Ltd. și alții și Hoechst UK Ltd., în care Curtea de la Luxembourg a punctat în sensul că rambursarea taxelor prelevate nelegal nu poate fi condiționată de contestarea reglementării naționale ori a actelor fiscale la momentul plății.
În esență, Curtea a arătat că autoritățile fiscale naționale nu pot invoca o culpă a contribuabililor care nu au apelat la un remediu național ineficient, în condițiile în care ele însele sunt culpabile pentru aplicarea unor norme naționale incompatibile cu dreptul european.
Aceste reguli sau proceduri, la rândul lor, trebuie să respecte principiul echivalenței (neputând institui condiții mai puțin favorabile decât pentru cererile similare bazate pe încălcarea dreptului național) și principiul efectivității (procedura națională nu trebuie să facă excesiv de dificil sau chiar imposibil exercițiul drepturilor conferite de Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene).
Justițiabilii care au solicitat rambursarea taxei de poluare au apelat la procedura „restituirii de sume”, invocând preponderent, potrivit art. 117 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură fiscală, „aplicarea eronată a prevederilor legale”.
În sine, această reglementare respectă cele două principii enunțate anterior, al echivalenței și al efectivității; nu s-a susținut că art. 110 al Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene nu ar putea fi circumscris ipotezei vizate de norma națională, adică nu ar putea constitui o prevedere legală aplicată eronat.
Problema controversată vizează admisibilitatea utilizării directe a acestei căi ori, dimpotrivă, parcurgerea obligatorie, în prealabil, a procedurii reglementate de art. 7 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011, raportat la art. 205 - 218 din Codul de procedură fiscală”.
Înalta Curte a reținut că „acțiunea judiciară având ca obiect restituirea taxei de poluare nu poate fi condiționată de parcurgerea procedurii de contestare a deciziei de calcul al taxei de poluare, cele două proceduri fiind distinct reglementate de Codul de procedură fiscală.
Astfel, în primul rând, a susține că nu există acces la procedura restituirii, reglementată de art. 117 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură fiscală (și, implicit, Ordinul ministrului finanțelor publice nr. 1.899/2004 pentru aprobarea Procedurii de restituire și de rambursare a sumelor de la buget, precum și de acordare a dobânzilor cuvenite contribuabililor pentru sumele restituite sau rambursate cu depășirea termenului legal), decât după epuizarea procedurii reglementate de art. 7 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011, raportat la art. 205 - 218 din Codul de procedură fiscală înseamnă practic a înlătura din ordinea juridică prima dispoziție legală indicată.
Într-adevăr, existența art. 117 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură fiscală nu ar mai avea nicio justificare logică dacă restituirea sumelor nelegal plătite nu s-ar putea obține decât atacând direct decizia de calcul al taxei de poluare. Or, potrivit regulii de interpretare "actus interpretandus est potius ut valeat quam pereat", un text de lege trebuie interpretat în sensul în care ar produce efecte, iar nu în sensul în care n-ar produce niciunul.
Trimiterea la prevederile art. 117 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură fiscală, pe care procurorul general o realizează în cuprinsul memoriului de recurs în interesul legii, nu face decât să întărească argumentația expusă, câtă vreme acesta nu este decât un alt caz distinct (dintre cele 8 reglementate de legiuitor) în care se restituie sumele încasate.
În al doilea rând, nu trebuie ignorate obiectul și finalitatea celor două proceduri care vizează, pe de o parte, anularea deciziei de calcul al taxei de poluare, cu consecința înlăturării acesteia din realitatea juridică, iar, pe de altă parte, cenzurarea refuzului nejustificat de soluționare a cererii de restituire a taxei de poluare și obligarea la restituirea sumei încasate cu acest titlu.
Procedura prealabilă reglementată de dispozițiile legale amintite anterior este obligatorie numai în cazul primei categorii de acțiuni, în timp ce, pentru a doua, ea nu mai are un astfel de caracter în baza art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.
În al treilea rând, soluția admisibilității unor asemenea acțiuni se impune mai ales prin prisma jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, care recunoaște contribuabilului dreptul de a solicita rambursarea unei taxe plătite cu încălcarea dreptului european, independent de orice contestare a actului administrativ prin care această taxă a fost stabilită.
Relevantă în această privință este jurisprudența Metallgesellshaft și Hoechst, în care s-a conchis în sensul că „este contrar dreptului european ca o instanță națională să respingă sau să admită doar în parte o cerere ... pentru rambursarea sau repararea prejudiciului financiar suferit ca o consecință a plății impozitului pe profit ... pentru simplul motiv că acestea nu au solicitat autorității fiscale beneficiul regimului fiscal ... și că nu s-au folosit de remediile juridice aflate la dispoziția lor pentru a contesta refuzurile autorităților fiscale, prin invocarea priorității și efectului direct al dreptului comunitar, în condițiile în care legislația națională refuza ... beneficiul regimului fiscal”.
În fine, această soluție se impune și prin prisma Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, respectiv a art. 13, potrivit căruia statele trebuie să asigure un recurs efectiv, prin care o persoană să se poată plânge de încălcarea drepturilor sale.
Or, parcurgerea procedurii administrative de contestare a deciziei de calcul al taxei de poluare, cu consecința previzibilă a respingerii contestației, fie ca tardiv formulată, fie ca nefondată, nu poate constitui un remediu național efectiv în sensul Convenției, ci, dimpotrivă, reprezintă un obstacol în calea recuperării prejudiciului cauzat particularilor prin aplicarea unor norme naționale incompatibile cu dreptul european, obstacol interpus chiar de autoritățile fiscale naționale aflate în culpă”.
Instanța înțelege să își însușească aceste argumente, având în vedere caracterul obligatoriu al dezlegării date asupra acestei probleme de drept prin decizia Înaltei Curți, impus de art. 329 alin. 3 C.pr.civ. Prin urmare, instanța concluzionează că în mod corect Tribunalul C.-S. a respins excepția de inadmisibilitate a acțiunii, reținând că procedura prealabilă, de contestare pe cale administrativă a deciziilor de calcul al taxelor pe poluare nu are caracter obligatoriu.
Pe fond, acțiunea reclamantului se privește a fi întemeiată, față de următoarele considerente:
În speță, reclamantul nu pune în discuție în cauză o discriminare directă permisă de dispozițiile OUG nr. 50/2008, cum greșit susțin pârâții, căci din punct de vedere formal, regimul de impozitare instituit prin OUG nr. 50/2008 nu face vreo deosebire nici între autovehicule în funcție de proveniența lor, nici între proprietarii acestor vehicule, în funcție de cetățenia sau naționalitatea lor. Fiind datorată independent de cetățenia sau naționalitatea proprietarului vehiculului menționat, de statul membru în care acest vehicul a fost produs și de împrejurarea dacă este vorba despre un vehicul cumpărat pe piața națională sau importat, taxa în discuție nu stabilește un tratament diferențiat pe baza criteriilor menționate, astfel încât nu poate fi considerată direct discriminatorie, după cum, de altfel, a constatat și Curtea de Justiție a Uniunii Europene prin hotărârea din 7.04.2011, dată în cauza C-402/09, T., publicată la 28.05.2011 în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, pct. 36.
Prin urmare, se cuvine a fi înlăturate toate argumentele pârâților potrivit cărora taxa pe poluare instituită de OG nr. 50/2008 ar avea caracter nediscriminatoriu, deoarece o atare discriminare s-ar putea reține doar în măsura în care s-ar dovedi că valoarea reziduală cuprinsă în valoarea de piață a unui autovehicul de ocazie achiziționat pe piața națională ar fi superioară taxei pe poluare percepute pentru înmatricularea în România a unui autovehicul importat dintr-un stat membru UE. Aceste argumente nu sunt concludente în cauză.
Aceasta deoarece reclamantul se prevalează în speță de caracterul indirect discriminatoriu al taxei instituie prin OUG nr. 50/2008, susținând că aceasta descurajează importul de autovehicule de ocazie din statele membre ale Uniunii Europene, sens în care ar fi relevantă, totuși, o comparație între autovehiculele similare, cu caracteristici identice, înmatriculate pe teritoriul României anterior intrării în vigoare a menționatului act normativ și cele importate ulterior.
În acest sens, prin hotărârea din 7.04.2011, dată în cauza C-402/09, T., deja citată, pct. 58-59, analizând neutralitatea taxei pe poluare instituite prin OUG nr. 50/2008, în varianta sa inițială, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că „reglementarea menționată are ca efect faptul că vehiculele de ocazie importate și caracterizate printr-o vechime și o uzură importante sunt supuse, în pofida aplicării unei reduceri ridicate a valorii taxei pentru a ține seama de deprecierea lor, unei taxe care se poate apropia de 30% din valoarea lor de piață, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o astfel de sarcină fiscală”, că, „în aceste condiții, OUG nr. 50/2008 are ca efect descurajarea importării și punerii în circulație în România a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre”, respectiv, că „deși statele membre păstrează, în materie fiscală, competențe extinse care le permit să adopte o mare varietate de măsuri, acestea trebuie totuși să respecte interdicția prevăzută la articolul 110 TFUE”, iar la pct. 53 a precizat că „Astfel, articolul 110 TFUE ar fi golit de sensul și de obiectivul său dacă statelor membre le ar fi permis să instituie noi taxe care au ca obiect sau ca efect descurajarea vânzării de produse importate în favoarea vânzării de produse similare disponibile pe piața națională și introduse pe această piață înainte de . taxelor menționate. O astfel de situație ar permite statelor membre să eludeze, prin instituirea unor impozite interne al căror regim este stabilit astfel încât să aibă efectul descris mai sus, interdicțiile prevăzute la articolele 28 TFUE, 30 TFUE și 34 TFUE”.
În fine, în aceeași hotărâre, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reținut, analizând neutralitatea taxei instituite prin OUG nr. 50/2008, în varianta inițială, în privința vehiculelor de ocazie importate și a vehiculelor de ocazie similare înmatriculate pe teritoriul național anterior instituirii taxei menționate, că „articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulație, în statul membru menționat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională”.
Aceste considerente se impun și în ceea ce privește regimul de taxare prevăzut de OUG nr. 50/2008, astfel cum a fost modificată prin OUG nr. 208/2008, OUG nr. 218/2008, OUG nr. 7/2009 și, respectiv, OUG nr. 117/2009. Variantele ordonanței care o succed pe cea analizată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în hotărârea din 7.04.2011, dată în cauza C-402/09, T., mai sus citată, păstrează formula de calcul a taxei pe poluare și majorează cuantumul acesteia. Prin urmare, toate versiunile de modificare a OUG nr. 50/2008 mențin același regim de impozitare care descurajează înmatricularea în România a unor autovehicule de ocazie cumpărate din alte state membre și care se caracterizează printr-o uzură și o vechime importante, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o asemenea sarcină fiscală. În acest sens s-a concluzionat în cauza N., C-263/10, nepublicată în Repertoriu, la pct. 27.
Astfel fiind, trebuie concluzionat că și în speța pendinte, în care reclamanta a achitat taxele pe poluare în temeiul OUG nr. 50/2008 se impune interpretarea dată legislației Uniunii Europene prin hotărârea din 7.04.2011, dată în cauza C-402/09, T., deja citată.
Ca atare, se verifică în speță susținerile reclamantului potrivit cărora, datorită efectelor concrete pe care le produce, taxa are caracter indirect discriminatoriu, fiind contrară dispozițiilor din fostul art. 90 TCE, actualul art. 110 TFUE.
Consecința acestei constatări îl constituie faptul că „judecătorul național însărcinat să aplice, în cadrul competenței sale, dispozițiile dreptului comunitar, are obligația de a asigura realizarea efectului deplin al acestor norme, lăsând, la nevoie, pe proprie răspundere, neaplicată orice dispoziție contrară a legislației naționale, chiar ulterioară, fără a solicita sau a aștepta eliminarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional” (a se vedea hotărârea Curții de Justiție a Comunităților Europene din 9 martie 1978, dată în cauza Administrazione delle finanze delloStato/Simmenthal, nr. C 106/77)
Dată fiind această opinie explicită a Curții de Justiție a Comunităților Europene – a cărei jurisprudență este obligatorie pentru instanțele naționale în interpretarea dreptului comunitar – Curtea constată că este competentă să procedeze, în executarea obligației de a asigura realizarea efectului deplin al dreptului comunitar, la înlăturarea de la aplicare a oricărei dispoziții contrare a legislației naționale, chiar ulterioară, fără a solicita sau a aștepta eliminarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional.
În consecință, față de caracterul indirect discriminatoriu al reglementării taxei de poluare aplicabile reclamantului, această reglementare se impune a fi înlăturată ca fiind în contradicție cu dispozițiile art. 90 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, actualul art. 110 TFUE, după cum corect a procedat prima instanță.
Pentru considerentele de fapt și de drept anterior menționate Curtea apreciază că recursul declarat de pârâtă este nefondat urmând a fi respins în baza art. 312 alin. 1 teza a II-a Cod procedură civilă.
Văzând că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată în recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Respinge recursul promovat de pârâta recurentă Direcția G. a Finanțelor Publice C.-S. în nume propriu și în reprezentarea Administrației Finanțelor Publice Oțelul R. împotriva sentinței civile nr. 1703/05.12.2012, pronunțată de Tribunalul C.-S. în dosar nr._, în contradictoriu cu reclamantul intimat Jurăvăț D. M..
Fără cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 23.07.2013.
Președinte Judecător Judecător
E. N. A. P. Ș. L.
Grefier
N. B.
Red. A.P./26.07.2013
Tehnored. N.B/ 26.07.2013/ 2 ex.
Primă instanță:Tribunalul C.-S. – G. Ș.
| ← Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 2013/2013.... | Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 1194/2013.... → |
|---|
