ICCJ. Decizia nr. 4976/2010. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4976/2010
Dosar nr. 776/46/2010
Şedinţa publică de la 12 noiembrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Piteşti, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, reclamantul D.C. a chemat în judecată pe pârâta D.G.F.P. Vâlcea solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa în cauză să dispună suspendarea executării Deciziei nr. 82439 emisă de pârâtă la data de 12 februarie 2010 şi corectată la data de 3 martie 2010.
Pârâta a formulat întâmpinare în care a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii pentru neîndeplinirea procedurii administrative prealabile. Pe fond, pârâta a solicitat respingerea acţiunii, cu motivarea că, în speţă, pe de o parte, nu au fost dovedite împrejurări de fapt şi de drept de natură să creeze o îndoială puternică cu privire la legalitatea actului administrativ contestat, iar, pe de altă parte, că începerea executării silite nu constituie un abuz din partea sa, ci, dimpotrivă, o obligaţie legală.
Curtea de Apel Piteşti, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 178 din 19 august 2010, a respins acţiunea reclamantului.
Pentru a pronunţa o asemenea soluţie, prima instanţă a reţinut următoarele:
Excepţia inadmisibilităţii acţiunii este neîntemeiată, întrucât dispoziţiile art. 215 alin. (2) C. proc. fisc. nu condiţionează introducerea acţiunii în contencios administrativ de parcurgerea prealabilă a recursului administrativ.
Pe fondul cauzei, curtea de apel a apreciat că reclamantul nu a motivat condiţia cazului bine justificat prin cererea dedusă judecăţii iar, ulterior, prin apărător, a arătat faptul că această condiţie este îndeplinită prin apărările pe care le-a formulat în cadrul contestaţiei administrative, în care a susţinut, în esenţă, că încadrarea tranzacţiilor imobiliare pe care le-a derulat în sfera operaţiunilor impozabile, prevăzute de art. 126 C. proc. fisc., s-a făcut cu încălcarea legii.
Ca atare, pe această condiţie, prima instanţă a concluzionat că reclamantul nu a dovedit împrejurări legate de starea de fapt şi de drept de natură a exprima indicii temeinice de nelegalitate.
Pe de altă parte, judecătorul fondului a menţionat că reclamantul nu a suferit o pagubă iminentă, în condiţiile în care autoritatea fiscală are obligaţia legală de a aplica titlul executoriu.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul D.C., care a solicitat modificarea sa, în sensul admiterii acţiunii şi suspendării Deciziei nr. 82439/2010.
În motivarea căii de atac, încadrată în drept în dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ., recurentul a formulat următoarele critici de nelegalitate cu privire la sentinţa atacată:
Prin acţiunea dedusă judecăţii, au fost invocate suficiente argumente de fapt şi de drept care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ fiscal contestat.
La modul concret, recurentul a arătat că actul administrativ fiscal încalcă principiul rolului activ al organului fiscal, principiul bunei credinţe în aplicarea legii fiscale şi principiului certitudinii şi eficienţei impunerii.
În plus, recurentul a susţinut că, atâta vreme cât există o îndoială serioasă privind legalitatea actului, şi executarea sa poate crea, în viitor, o pagubă materială, previzibilă.
Intimata D.G.F.P. Vâlcea a formulat întâmpinare în care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, respingerea cererii de suspendare, în principal, ca fiind lipsită de interes iar, în subsidiar, ca neîntemeiată (fila 36).
Înalta Curte va respinge excepţia lipsei de interes ca neîntemeiată, întrucât recurentul justifică un folos practic, legitim şi actual.
Analizând sentinţa atacată, în raport cu criticile formulate, cât şi din oficiu, în baza art. 3041C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.
În prezenta cauză, se pune problema temeiniciei cererii de suspendare a Deciziei de impunere nr. 82439 emisă de intimata-pârâtă la data de 12 februarie 2010 şi corectată la data de 3 martie 2010 (a se vedea filele 5-13 dosar fond).
Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată, în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond.
Din lecturarea textului legal anterior arătat rezultă că o primă cerinţă pentru a interveni această măsură excepţională de întrerupere a efectelor unui act administrativ este aceea de a fi în prezenţa unui asemenea act.
Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, modificată, prin noţiunea de act administrativ se înţelege actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice.
În mod evident, decizia contestată în cauză întruneşte condiţiile legale pentru a fi considerată un act administrativ fiscal.
Pe de altă parte, trebuie amintit faptul că suspendarea executării actelor administrative este un instrument procedural eficient pus la dispoziţia autorităţii emitente sau a instanţei de judecată în vederea respectării principiului legalităţii: atâta timp cât autoritatea publică sau judecătorul se află într-un proces de evaluare, din punct de vedere legal, a actului contestat, este echitabil ca acesta din urmă să nu-şi producă efectele asupra celor vizaţi.
După cum se cunoaşte, suspendarea actelor juridice reprezintă operaţiunea de întrerupere vremelnică a efectelor acestora, ca şi cum actul dispare din circuitul juridic, deşi, formal-juridic, el există.
Actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate care, la rândul său, se bazează pe prezumţia de autenticitate (actul emană de la cine se afirmă că emană) şi pe prezumţia de veridicitate (actul exprimă ceea ce în mod real a decis autoritatea emitentă).
De aici rezultă principiul executării din oficiu, întrucât actul administrativ unilateral este el însuşi titlu executoriu.
Cu alte cuvinte, a nu executa actele administrative, care sunt emise în baza legii, echivalează cu a nu executa legea, ceea ce este de neconceput într-o bună ordine juridică, într-un stat de drept şi o democraţie constituţională.
Din acest motiv, suspendarea efectelor actelor administrative reprezintă o situaţie de excepţie, la care judecătorul de contencios administrativ poate să recurgă atunci când sunt îndeplinite condiţiile impuse de Legea nr. 554/2004.
Aşa cum am amintit mai sus, o condiţie impusă de legiuitor pentru a se dispune această măsură este aceea a existenţei unui caz bine justificat.
Conform art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, modificată, cazurile bine justificate presupun împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.
Prin urmare, condiţia existenţei unui caz bine justificat este îndeplinită în situaţia în care se regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu.
Altfel spus, pentru a interveni suspendarea judiciară a executării unui act administrativ trebuie să existe un indiciu temeinic de nelegalitate.
În speţa de faţă, Înalta Curte, în acord cu opinia primei instanţe, constată că recurentul-reclamant nu a prezentat în acţiunea dedusă judecăţii argumentele juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ contestat.
Prezentarea acestor motive de nelegalitate ale actului administrativ în cererea de recurs nu prezintă nicio relevanţă juridică, întrucât, în raport de dispoziţiile art. 294 alin. (1) şi art. 316 C. proc. civ., în calea extraordinară de atac nu se poate modifica sau completa acţiunea dedusă judecăţii.
Pe de altă parte, potrivit art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004, modificată, prin noţiunea de pagubă iminentă se înţelege prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public.
În concepţia instanţei de control judiciar, nu mai este relevantă întrunirea cerinţei pagubei iminente, întrucât art. 14 din Legea nr. 554/2004, modificată, impune, pentru a se dispune suspendarea executării unui act administrativ unilateral, întrunirea cumulativă a celor 2 condiţii: existenţa unui caz bine justificat şi prevenirea unei pagube iminente.
În consecinţă, în raport de cele anterior expuse, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., raportat la 20 şi art. 28 din Legea contenciosului administrativ, modificată, va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge excepţia lipsei de interes, ca neântemeiată.
Respinge recursul declarat de D.C. împotriva sentinţei civile nr. 178/ FC din 19 august 2010 a Curţii de Apel Piteşti, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4971/2010. Contencios. Alte cereri. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4977/2010. Contencios. Suspendare executare... → |
|---|
