ICCJ. Decizia nr. 153/2013. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 153/2013
Dosar nr. 8426/2/2011
Şedinţa publică de la 16 ianuarie 2013
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 7667 din 16 decembrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanta R.V., în contradictoriu cu pârâta C.C.S.D., obligând-o să soluţioneze cererea privind emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire. Prin aceeaşi sentinţă, instanţa de judecată a respins celelalte capete de cerere ale acţiunii formulate de reclamantă, referitoare la valoarea despăgubirilor şi la obligarea autorităţii pârâte la plata unor daune cominatorii şi morale şi a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Directorul Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 10/2001, Primarul Oraşului Babadag şi Prefectul Judeţului Tulcea, respingând ca atare acţiunea faţă de aceştia.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că apărările invocate de pârâta C.C.S.D. cu privire la lentoarea procesului de soluţionare a dosarelor de despăgubire nu sunt fondate şi, oricum, nu pot paraliza dreptul reclamantei de a i se stabili grabnic dreptul la despăgubirile cuvenite, drept pe care jurisprudenţa CEDO îl consideră ca fiind un bun, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
În ce priveşte celelalte capete de cerere ale acţiunii, formulate în contradictoriu cu pârâta C.C.S.D., s-a reţinut că sunt neîntemeiate întrucât, în contextul obiectiv al cauzei, care priveşte refuzul nejustificat de soluţionare a cererii administrative, instanţa nu poate antama chestiunea valorii despăgubirilor care va fi stabilită prin decizia ce urmează a fi emisă de către pârâtă, în privinţa acestui aspect reclamanta având la dispoziţie o cale de atac distinctă prevăzută de art. 19 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
De asemenea, s-a reţinut că cererea de obligare a pârâtei la emiterea actului administrativ sub sancţiunea unor daune cominatorii aplicabile pe fiecare zi de întârziere nu are fundament legal, art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004 făcând referire la aplicarea unor penalităţi, iar nu la acordarea unor daune cominatorii, soluţia stabilirii sancţiunii penalităţilor fiind lăsată la aprecierea judecătorului, care, în speţă, apreciază că aceasta nu se impune.
Cât priveşte cererea referitoare la acordarea de despăgubiri morale, s-a reţinut că reclamanta nu a dezvoltat motivele acestei cereri şi nici nu a făcut probe cu privire la îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale a pârâtei.
În ce-i priveşte pe ceilalţi pârâţi, s-a reţinut că aceştia nu au calitate procesuală pasivă în cauză, întrucât în litigiile de contencios administrativ, în raport cu dispoziţiile art. 8 alin. (1) şi art. 18 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 554/2004, cererea de despăgubiri pentru daunele morale cauzate este întotdeauna accesorie cererii principale, care vizează anularea actului administrativ sau obligarea autorităţii publice la emiterea actului administrativ sau la efectuarea unor operaţiuni administrative; or, în speţă, petitul principal priveşte emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire de către C.C.S.D., în calitatea sa de reprezentant al Statului Român, în procedura prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, ceilalţi pârâţi neavând atribuţii legale în acest sens.
Împotriva acestei sentinţe, considerând-o netemeinică şi nelegală, au declarat recurs reclamanta şi pârâta C.C.S.D..
În motivarea recursului, reclamanta arată, în esenţă, că instanţa de fond în mod greşit a considerat că Directorul Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 10/2001, Primarul Oraşului Babadag şi Prefectul Judeţului Tulcea nu au calitate procesuală pasivă şi a respins cererea de obligare a pârâţilor la daune pentru întârziere şi la despăgubiri morale; de asemenea, arată că în mod greşit a considerat prima instanţă că nu se poate pronunţa sub aspectul valorii despăgubirilor care urmează a fi stabilite prin decizia la a cărei emitere a fost obligată autoritatea pârâtă.
Pârâta, în motivarea recursului întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 din C. proc. civ., susţine, în esenţă, că în mod eronat prima instanţă a dispus obligarea sa la emiterea titlului de despăgubire, reţinând greşit că a fost nesocotit termenul rezonabil, de vreme ce nu poate fi reţinută vreo culpă în sarcina recurentei cu privire la tergiversarea procedurilor care se află în curs de desfăşurare şi care sunt foarte complexe.
Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurente, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041 din C. proc. civ., Curtea constată că recursurile sunt nefondate, după cum se va arăta în continuare.
I. În mod corect, în raport cu dispoziţiile art. 16 alin. (5) din Capitolul V din Titlul VII „Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv” din Legea specială nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare, instanţa de fond a obligat pârâta C.C.S.D. să finalizeze procedura administrativă şi să emită decizia reprezentând titlul de despăgubire pentru reclamantă.
Înalta Curte constată cu prioritate că pârâta nu formulează critici veritabile şi efective în ce priveşte legalitatea hotărârii primei instanţe, sugerând şi indicând, mai degrabă, executarea benevolă a obligaţiilor ce-i revin în legătură cu dosarul reclamantei, potrivit procedurii administrative prevăzută în Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
Analizând hotărârea atacată şi prin prisma dispoziţiilor art. 3041 din C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursul pârâtei nu este fondat, instanţa de fond analizând temeinic şi pertinent probele administrate în cauză, pe baza cărora a stabilit necesitatea obligării autorităţii recurente la soluţionarea dosarului de despăgubire al reclamantei şi la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire pentru imobilul solicitat de aceasta.
Şi referirile primei instanţe la jurisprudenţa CEDO, dezvoltată în aplicarea art. 6 cu privire la termenul rezonabil, apar ca fiind pe deplin justificate şi susţinătoare ale soluţiei adoptate.
În acest sens, Înalta Curte reafirmă, în acord cu cele statuate deja în practica sa consolidată în această materie, că stăruinţa persoanelor îndreptăţite în soluţionarea dosarelor înregistrate pe rolul autorităţii recurente, neurmată de soluţionarea efectivă pe intervale de timp îndelungate, în raport şi de data emiterii actelor de propunere a acordării de măsuri reparatorii, este de natură a afecta dreptul respectivelor persoane la soluţionarea într-un termen rezonabil a cererilor lor, în raport cu prevederile art. 1 din Legea nr. 554/2004.
În mod corect a reţinut, deci, prima instanţă temeinicia acţiunii reclamantei, în ce priveşte acest capăt de cerere, soluţia impunându-se pentru mobilizarea autorităţii pârâte la emiterea titlului de despăgubire, prin forţa de constrângere a justiţiei, tocmai pentru ca dreptul reclamantei să nu fie golit de conţinut; aceasta, cu atât mai mult cu cât prima instanţă nici nu a fixat termene precise de executare şi nici nu a prevăzut alte sancţiuni, reţinând că etapele transmiterii, înregistrării şi evaluării au fost, într-adevăr, parcurse în ceea ce priveşte dosarul privind acordarea de măsuri reparatorii în favoarea reclamantei.
II. Soluţia primei instanţe este temeinică şi legală şi din perspectiva criticilor formulate de reclamantă.
Astfel, în mod corect a apreciat instanţa de fond că Directorul Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 10/2001, Primarul Oraşului Babadag şi Prefectul Judeţului Tulcea nu au calitate procesuală pasivă în cauză şi a respins în consecinţă acţiunea faţă de aceştia, de vreme ce, într-o acţiune în contencios administrativ, calitatea de „pârât” o are emitentul actului administrativ contestat sau autoritatea competentă, care nu a răspuns în termenul legal cererii formulate; or, în cauză, obiectul principal al acţiunii îl constituie obţinerea titlului de despăgubire, iar competenţa emiterii acestui act revine, conform legii, C.C.S.D., ceilalţi pârâţi neavând atribuţii în acest sens.
De asemenea, în mod corect au fost respinse capetele de cerere privind acordarea daunelor pentru întârziere şi a despăgubirilor morale.
Astfel, în ce priveşte acordarea penalităţilor de întârziere, se reţine că această posibilitate este, într-adevăr, prevăzută de dispoziţiile art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, însă, în contextul particular al cauzei de faţă, instanţa de control judiciar, în acord cu prima instanţă, apreciază că nu se impune stabilirea în sarcina autorităţii pârâte a unui mijloc de constrângere suplimentar, cu atât mai mult cu cât recurenta-reclamantă are la dispoziţie prevederile imperative ale art. 24 alin. (2) din acelaşi act normativ, în caz de neexecutare la termen.
În ceea ce priveşte plata daunelor morale, se reţine, de asemenea, că prima instanţă a pronunţat, şi sub acest aspect, o hotărâre legală întrucât pentru acordarea de daune morale nu este suficientă stabilirea culpei autorităţii, ci trebuie dovedite daunele suferite.
Partea care solicită acordarea daunelor morale este, aşadar, obligată să dovedească producerea prejudiciului şi legătura de cauzalitate existentă între prejudiciu şi fapta pârâtului, elemente ale răspunderii civile delictuale care, însă, nu au fost dovedite în cauză.
În sfârşit, în mod corect a reţinut prima instanţă că, în această fază, nu se poate pronunţa cu privire la valoarea despăgubirilor care urmează a fi stabilite prin decizia pe care autoritatea pârâtă a fost obligată să o emită, întrucât acest aspect face obiectul unei alte etape, fiind reglementat în mod expres de dispoziţiile art. 19 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, care dau persoanelor interesate posibilitatea de a formula contestaţie în legătură cu acest aspect.
Faţă de considerentele arătate, apreciind că în cauză nu este incident nici unul din motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 din C. proc. civ. ca fiind de natură a atrage modificarea hotărârii primei instanţe, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) din acelaşi cod, va respinge recursurile ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursurile declarate de reclamanta R.V. şi de pârâta C.C.S.D. împotriva sentinţei nr. 7667 din 16 decembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 16 ianuarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 156/2013. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 152/2013. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
