Actiune in anulare act administrativ. Sentința 2264/2009. Curtea de Apel Bucuresti

Jurisprudenţă şi speţe de contencios administrativ (Jurindex)

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A VIII-A contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL

Dosar nr-

SENTINȚA CIVILĂ NR. 2264

Ședința publică din data de 27 mai 2009

Curtea constituită din:

JUDECĂTOR 1: Nemenționat

GREFIER:

Pe rol fiind pronunțarea asupra acțiunii în contencios administrativ formulată de reclamantele S SRL și REALE în contradictoriu cu pârâtul CONSILIUL CONCURENȚEI.

Dezbaterile asupra fondului cauzei au avut loc în ședința publică din data de 6 mai 2009, susținerile părților fiind consemnate în încheierea ședinței publice de la acea dată, încheiere care face parte integrantă din prezenta hotărâre, dată la care Curtea a amânat pronunțarea cauzei la 13 mai 2009, 20 mai 2009 și apoi pentru astăzi 27 mai 2009, având nevoie de timp pentru deliberare și pentru a da posibilitate părților să depună concluzii scrise.

CURTEA

Prin cererea înregistrată la data de 13 ianuarie 2006 și completată ulterior, reclamantele SC S SRL și SC REALE SRL au solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâtul CONSILIUL CONCURENȚEI, în principal anularea deciziei nr. 224/19.12.2005 și absolvirea lor de plata amenzilor aplicate prin aceasta, iar în subsidiar diminuarea amenzilor aplicate, urmare a aplicării corecte a mecanismului legal de individualizare a sancțiunii.

1. În motivarea acțiunii lor, reclamantele au invocat mai întâi prescripția dreptului de aplicare a sancțiunii amenzii.

Astfel, fapta acesteia, pretins anticoncurențială, sancționată de Consiliul Concurenței a fost o faptă continuă, care a încetat la data de 13 februarie 2002, iar de la această dată în mod cert SC România - Produse SRL nu a mai făcut nicio recomandare distribuitorilor, nici sub aspectul discount-urilor aplicabile, nici sub aspectul alocării teritoriilor și clienților, ceea ce presupune, în mod corelativ, că nici distribuitorii (din rândul cărora fac parte reclamantele) nu au participat la vreo înțelegere verticală cu Romania.

Termenul de prescripție aplicabil, având în vedere că la data încetării faptei Legea nr. 21/1996 a concurenței, nu prevedea nici un termen special de prescripție în materia răspunderii contravenționale urmare a încălcării dispozițiilor acestui act normativ, este cel reglementat de OG nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor. Or, în raport de termenul statuat în acest din urmă act normativ, recte de 6 luni, aplicarea sancțiunii amenzii în privința ambelor reclamante apare ca nelegală.

Reclamantele contestă aplicabilitatea în cauză a reglementărilor privind prescripția cuprinse în Decretul nr. 167/1958, care se aplică raporturilor juridice civile, de drept privat. Or, dreptul contravențional face parte din sfera dreptului public, instituția prescripției fiind reglementată în materie contravențională de o lege cadru, OG nr. 2/2001.

De asemenea, arată reclamantele, nu pot fi aplicate în speță nici reglementările speciale privind prescripția, cuprinse în legea concurenței, întrucât acestea au fost introduse prin OUG nr. 121/2003 după momentul epuizării faptelor imputate celor două reclamante.

Potrivit disp. art. 13 alin. 1 și 2 din OG nr. 2/2001, "(1) Aplicarea sancțiunii amenzii contravenționale se prescrie în termen de 6 luni de la data săvârșirii faptei.

(2) În cazul contravențiilor continue termenul prevăzut la alin. (1) curge de la data constatării faptei. Contravenția este continuă în situația în care încălcarea obligației legale durează în timp".

În interpretarea acestui text, reclamantele arată că, în cazul contravențiilor continue, termenul de prescripție începe să curgă de la data constatării faptei numai dacă aceasta nu fusese epuizată; dacă fapta fusese epuizată anterior constatării, termenul de prescripție începe să curgă de la momentul la care contravenientul încetează să mai săvârșească presupusa contravenție.

2. În ceea ce privește fondul problemei, reclamantele contestă caracterul anticoncurențial al faptelor reținute de pârât în sarcina lor.

Pârâtul nu a putut constata că există o convenție de fixare a prețurilor de vânzare, ci - prin raționamentul său - a construit, pe baza unor declarații citate trunchiat și a unor înscrisuri nesemnate și neînsușite, fapte din care a extras prezumția existenței unei înțelegeri anticoncurențiale, care ar fi cu atât mai grave cu cât poziția pe gumei de mestecat este foarte importantă.

Față de o atare abordare, arată reclamantele, pe de o parte se impune precizarea că fapta sancționată nu a fost înțelegerea în sine, ci modul de interpretare de către părți a clauzelor contractuale, cu alte cuvinte nu suntem în fața unei fapte anticoncurențiale per se. Prin urmare, pârâtul trebuia să facă dovada caracterului anticoncurențial al faptelor prin efectul lor asupra pieței și consumatorului, ceea ce nu s-a făcut în speță. Pe de altă parte, în contextul pieței produselor, prețurile practicate de distribuitori demonstrează că aceștia au acționat în mod autonom, potrivit propriilor interese economice de afaceri, fără să existe vreo voință comună între România și distribuitori pentru fixarea și/sau practicarea acelorași prețuri.

Fapta România de a stabili cu distribuitorii, inclusiv cu reclamantele, prin contractele de distribuție, limita maximă a prețurilor de revânzare, nu este o faptă anticoncurențială. Astfel, din interpretarea prevederii contractuale din art. 3 al contractelor de distribuție rezultă că acesta stabilește niște prețuri de vânzare recomandate de furnizor ( România) pentru fiecare produs în parte; sintagma "se încadrează în limitele de prețuri" se referă în mod indubitabil la nivelul maxim la care produsele pot fi revândute de către distribuitori. Cu alte cuvinte, distribuitorii, în funcție de cerere și ofertă, precum, și în funcție de propriile lor interese economice erau îndreptățiți să stabilească prețurile de revânzare către clienții en detail, cu recomandarea ca aceste prețuri să nu depășească cuantumul maxim acceptat de furnizor.

Susținerea Consiliului Concurenței în sensul că distribuitorii au declarat că au aplicat prețurile de listă convenite cu și către clienți, la care au aplicat sau nu discounturi, este eronată.

Concluzia expertului în acest sens, arată reclamantele în concluziile scrise, este neechivocă în sensul că "variația semnificativă de la o perioadă la alta și de la un distribuitor la altul în ce privește cota de piață a volumului desfacerilor produselor pe cele cinci canale de desfacere subliniază faptul că nu putem vorbi de existența unei politici unitare, atât la nivelul celor doi distribuitori reclamanți, cât și la nivelul tuturor distribuitorilor România și că fiecare distribuitor a aplicat propria politică comercială, în funcție de factorii conjuncturali".

Fapta de a fixa nivelul discounturilor acordate în piață în baza înțelegerilor avute de aceasta cu anumiți clienți importanți nu este o faptă anticoncurențială cel puțin din perspectiva distribuitorilor, printre care și reclamantele. Astfel, reglementările legale europene privind concurența nu interzic furnizorului să aibă contact directe sau să încheie un acord cu clienții distribuitorilor, iar nici Comisia Europeană și nici Curtea Europeană de Justiție nu au condamnat vreodată o astfel de situație. Mai mult acordurile dintre Romania și retaileri au avut în mod exclusiv numai efecte benefice pe piață.

În concluzie, arată reclamantele, nu există nicio dovadă a existenței unor efecte anticoncurențiale ale presupusei alocări a teritoriilor și clienților, ceea ce demonstrează inexistența unei faptei anticoncurențiale săvârșite de Romania, iar dacă, prin absurd, s-ar aprecia că există o alocare teritorială și a clienților, există argumente justificate referitoare la beneficiile obținute de consumatorii finali.

3. În ceea ce privește individualizarea sancțiunii aplicate, reclamantele invocă greșita realizare a acestei operațiuni.

Astfel, sancțiunea aplicată nu putea fi mai mare decât maximul general prevăzut de OG nr. 2/2001, respectiv 100.000 lei.

După cum rezultă din art. 57 din Legea nr. 21/1996 în forma în vigoare la momentul de referință, "individualizarea sancțiunii în cazul săvârșirii vreuneia dintre contravențiile prevăzute la art. 55 și 56 se face ținând seama de gravitatea faptei și a consecințelor sale asupra concurenței, după criteriile cifrei de afaceri a contravenientului și ale cotei de piață deținute de acesta, gradate pe tranșe prin norme adoptate de Consiliul Concurenței", individualizarea făcută de legiuitor nu respectă principiul individualizării sancțiunii, întrucât:

- încalcă principiul legalității care impune stabilirea unui plafon, care nu ar trebui să fie excesiv de ridicat pentru că altfel amenda ar dobândi un caracter penal;

- încalcă principiul legalității care impune stabilirea faptelor prin care se încalcă art. 5 și 6 din Legea nr. 21/1996 care pot face obiectul unei amenzi; încalcă principiul legalității pentru că nu conține limita valorică, în cifre. În realitate, în lipsa unui maxim legal, suma amenzii va fi determinată exclusiv de Consiliul Concurenței într-o manieră imprevizibilă și imposibil de verificat.

- încalcă principiul legalității pentru că nu există criterii legale pentru stabilirea amenzii, gravitatea și consecințele fiind în realitate doar elemente nedeterminabile, Consiliul Concurenței urmând să le aprecieze în mod unilateral.

Baza de calcul a amenzii a fost stabilită greșit în raport cu cota de piață și cu cifra de afaceri; ambele reclamante aveau o cotă de piață redusă, motiv pentru care gravitatea faptei este mică, iar cifra de afaceri avută în vedere de pârât este incorectă, întrucât, pe de o parte, trebuia avută în vedere cota de afaceri aferentă anului 2001, an anterior încetării faptei continue, iar pe de altă parte, să fie avută în vedere cifra de afaceri obținută ca urmare a comercializării produselor, iar nu cifra de afaceri totală a celor două reclamante.

De asemenea, baza de calcul a amenzii a fost stabilită greșit, întrucât pârâtul a aplicat în mod greșit și discreționar elementele legale de individualizare a sancțiunii amenzii, neținând seama de gravitatea faptei și de consecințele concrete ale acesteia și nici de o serie de circumstanțe atenuante hotărâtoare pentru diminuarea sancțiunii aplicate.

Printre aceste din urmă, se numără următoarele:

- pe relevantă a gumei de mestecat nu s-a mai luat nicio măsură sancționatorie de către Consiliul Concurenței;

- existența unei îndoieli rezonabile din partea agentului economic cu privire la caracterul contravențional al comportamentului restrictiv;

- reclamantele nu au mai fost niciodată sancționate de Consiliul Concurenței;

- reclamantele au avut un comportament concurențial, întrucât au încălcat în repetate rânduri Politica de, acționând în mod autonom, în vederea satisfacerii propriului interes comercial, ceea ce a condus, fără nici un fel de îndoială, la creșterea gradului de competitivitate intra marcă;

- reclamantele au încetat faptele înainte de investigația începută de pârât;

- amenda aplicată reclamantelor are un impact foarte serios asupra acestora, cuantumul deosebit de ridicat conducând la imposibilitatea continuării activității.

Prin întâmpinarea formulată în cauză în data de 14 februarie 2006 ( 66 vol. I) și poziția procesuală exprimată cu prilejul dezbaterii pe fond a cauzei, pârâtul CONSILIUL CONCURENȚEI s-a opus admiterii prezentei acțiuni, apreciind-o ca neîntemeiată.

În susținerea poziției sale procesuale, acesta a învederat instanței că investigația a fost declanșată urmarea plângeriiSC Marketing & Distribution SRL B, care sesiza posibila încălcare de către SC Romania Produse SRL a prevederilor art. 6 din legea concurenței, respectiva cereriiRomania și a 15 dintre distribuitorii săi, printre care și reclamanta SC S SRL, pentru exceptarea individuală a contractelor lor de distribuție de la prevederile art. 5 alin. 1 din lege, înregistrată ulterior la Consiliul Concurenței.

1. Relativ la motivul de nelegalitate a deciziei de sancționare privind prescripția dreptului de a aplica sancțiunea, pârâtul a arătat că reclamantele susțin o teză juridică greșită, potrivit căreia termenul de 6 luni prevăzut de OG nr. 2/2001 este incident în materia prescripției aplicării sancțiunilor pentru contravențiile prevăzute de art. 51 lit. a-c din Legea nr. 21/1996.

Potrivit art. 61 din Legea nr. 21/1996, în forma în vigoare la momentul de referință, "Contravențiilor prevăzute la art. 55 lit. b) - e) și la art. 56 alin. (1) lit. d) li se aplică prevederile Ordonanței Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările ulterioare, cu excepția art. 28 și 29".

Interpretarea per a contrario a acestui text duce la concluzia că doar contravențiilor expres nominalizate în cuprinsul său le este aplicabil regimul juridic stabilit de OG nr. 2/2001, iar față de celelalte nu sunt incidente dispozițiile acestei ordonanțe, prin urmare nici reglementările acesteia privind prescripția dreptului de a aplica sancțiunea.

Una din funcțiile prescripției, arată pârâtul, este de a sancționa pasivitatea deținătorului dreptului împotriva căruia curge termenul de prescripție și, în consecință, stabilirea termenelor de prescripție trebuie corelată cu dreptul și faptele pe care le vizează. Deci termenele trebuie să fie suficiente pentru îndeplinirea acelor acțiuni care, dacă nu ar fi efectuate în interiorul termenului, ar conduce la prescrierea respectivului drept, fără a omite însă esențialul, anume că deținătorul dreptului supus prescripției trebuie să aibă posibilitatea reală de a proceda la valorificarea lui în cadrul termenului.

Pentru aceste considerente, în repetate rânduri, instanța supremă a decis că termenele de prescripție de 3 și respectiv 6 luni, prevăzute de Legea nr. 32/1968, respectiv OG nr. 2/2001, nu sunt aplicabile contravențiilor exceptate de art. 61 din Legea nr. 21/1996, singurul termen posibil a fi aplicat fiind cel de trei ani, cuprins în Decretul nr. 167/1958.

Referitor la reclamanta SC Reale SRL, aceasta a fost sancționată pentru perioada în care s-a derulat contractul de distribuție cu, adică 01.04.2001 - 01.03.2002, de la momentul expirării termenului contractual începând să curgă termenul de prescripție de 3 ani. În momentul emiterii ordinului de investigație, în 25.10.2004, a operat întreruperea oricărui termen de prescripție a sancționării contravenției.

În privința reclamantei SC S SRL, arată că perioada de derulare a contractului cuprinzând clauza anticoncurențială de la art. 3, dublată de Politica de vânzări elaborată de la propunerea distribuitorilor, a fost 01.03.2000 - 31.12.2005, astfel că emiterea ordinului de investigație a avut loc chiar în timpul desfășurării activității contravenționale.

2. În ceea ce privește calificarea faptelor imputate reclamantelor ca anticoncurențiale, pârâtul arată că speța trebuie analizatăatâtdin perspectiva art. 3 din contractele de distribuție, cât și prin raportare la modalitatea în care distribuitorii au perceput și aplicat respectiva clauză "îndrumați" dePolitica de vânzăria, urmând a fi avute în vedere acordurile încheiate de cu marile magazine, precum și intenția acestuia de a conferi legalitate contractelor sale de distribuție, în anul 2004 încercând să obțină de la Consiliul Concurenței dispensă pentru ele.

Încălcarea prevederilor art. 5 alin. 1 lit. a din legea concurenței s-a realizat printr-o înțelegere anticoncurențială pe verticală între furnizorul și reclamantele distribuitori, înțelegere constând în stabilirea, în mod direct și indirect, prin discounturi, a prețului de revânzare al produselor.

Prin urmare, fapta reclamantelor a avutobiectanticoncurențial, constituind o încălcareper sea normelor de concurență, fiind interzisă prin art. 5 alin. 1 lit. a din lege.

Reclamantele susțin în mod eronat că sintagma "se încadrează în limitele de prețuri" se referă la nivelul maxim la care produsele pot fi revândute de distribuitori. Or, logica textului arată fără echivoc că, de fapt, sunt stabilite limitele prețurilor, deci inclusiv prețurile minime. În fapt, distribuitorii au perceput aceste "limite de prețuri" ca fiind un preț fix, lipsind în acest mod indirect consumatorul de posibilitatea reală de a opta între prețuri diferite pentru produsele marca, prețuri care ar fi trebuit să se formeze ca rezultat al concurenței dintre distribuitori.

Trimiterea reclamantelor la Directoare ale Comisiei Europene privind restricțiile verticale ("punerea la dispoziția cumpărătorului a unei liste cu prețuri recomandate sau prețuri maxime nu se consideră că ar conduce la menținerea prețului de revânzare") omite faptul că aceste prevederi comunitare fac referire la "punerea la dispoziție" a unor liste cu prețuri recomandate sau maxime, care implică facultatea cumpărătorului de a le respecta sau nu, iar nu la o obligație asumată printr-un contract, de a revinde la acel preț "recomandat", întrucât în acest caz se ajunge tocmai la acea menținere sau fixare a prețului de revânzare, iar prețul recomandat se transformă în preț fix.

Înțelegerea a constat în fixarea prețului la care distribuitorii revindeau produsele, în mod direct prin clauza de preț (art. 3 din contract), dar și indirect prin "Politica de vânzări", implementată de aceștia, începând din martie 2000, prin acest ultim înscris stabilindu-se:

- discounturile aplicate de către distribuitori pe tipuri de clienți, respectiv pentru clienții en-detail, clienții de tip rețele, din centrele en-gross, supermaketuri importante, precum și clienții en-gross importanți;

- alocarea clienților către distribuitori

- sancțiuni pentru nerespectarea acestei politici.

Această "Politică de vânzare" reprezintă un acord între furnizorul și distribuitorii săi, între care și reclamantele, având la bază cerințele exprimate de aceștia din urmă, completează cadrul contractual derivat din contractele de distribuție, iar nerespectarea sa era sancționată prin reducerea cantității de marfă livrată sau suspendarea calității de distribuitor, fiind valabilă nu doar până la începutul anului 2000, cum susțin reclamantele, ci, așa cum se arată în chiar preambulul său, pe toată durata de derulare a relației comerciale dintre furnizor și fiecare dintre distribuitorii săi.

În telefaxul din 13.02.2002, transmis de tuturor distribuitorilor săi, pe care reclamantele îl invocă ca fiind ultimul document de natură să demonstreze aplicarea "Politicii de vânzări", se menționează "continuitatea" Politicii de și "îmbunătățirea acesteia în funcție de experiența acumulată".

De asemenea, intitulatulDocument 18probează faptul că Politica de vânzări a fost aplicată de către și distribuitorii săi în mod continuu până în anul 2004, deci și după anul 2002. Acest document prezintă liste cu distribuitori, clienți alocați și discounturi care respectă principiile Politicii de, fiind întocmit, potrivit chiar susținerilor, în anul 2004.

Desigur, nu este exclusă posibilitatea furnizorului de a recomanda un preț de vânzare însă numai cu condiția ca acest preț să nu reprezinte un preț fix sau minim de vânzare la care s-ar ajunge ca urmare a presiunilor exercitate sau stimulentelor oferite de oricare din părți.

3. În ceea ce privește individualizarea sancțiunii, afirmația reclamantelor potrivit căreia Consiliul Concurentei a aplicat o amendă mai mare decât maximul legal al pedepsei amenzii, prevăzut la art. 8 alin. 2 din OG nr. 2/2001, își are originea în interpretarea eronată a prevederilor legii concurenței, care a prevăzut expres contravențiile cărora li se aplică regimul juridic general în materie contravențională, excluzând de la aplicarea OG nr. 2/2001 contravențiile de la art. 51 alin. 1 lit. a-c din lege.

Pârâtul învederează, de asemenea, instanței că tocmai pentru a se renunța la subiectivismul ce caracterizează în general aplicarea de amenzi agenților economici pe baza unor reglementări ce prevăd cuantumuri și nu procente, în legislația secundară din materia concurenței s-au adoptat principiile comunitare în domeniu, introducându-se metoda calculării procentului din cifra de afaceri.

Referitor la susținerea reclamantelor în sensul că la individualizarea amenzii trebuia să fie avută în vedere nu cifra de afaceri totală ci cea rezultată din comercializarea produselor, pârâtul arată că legea nu face nici o distincție între cifra de afaceri parțială sau totală, astfel că cifra de afaceri care trebuie luată în considerare nu poate fi decât cea totală.

În raport de pretinsa inechitate a sancțiunii aplicate, la individualizarea acesteia s-au avut în vedere elementele specifice menționate în instrucțiuni, luându-se în considerarea gravitatea și durata faptei și consecințele sale asupra concurenței.

Examinând acțiunea prin prisma actelor dosarului și a reglementărilor legale aplicabile, Curtea reține următoarele:

1. Prin Decizia nr. 224/19.12.2005 ( 34 vol. I), Consiliul Concurenței a reținut, în baza concluziilor raportului de investigație, că un număr de 27 de societăți comerciale (furnizorul și 26 de distribuitori), printre care și reclamantele, au încălcatpe de o parteprevederile art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 21/1996 a concurenței, prin încheierea unor înțelegeri verticale având ca obiect fixarea concertată, în mod direct și indirect, prin discounturi, a prețurilor de revânzare a produselor, iarpe de altă parteprevederile art. 5 alin. 1 lit. c din aceeași lege, prin convenirea împărțirii piețelor de desfacere și alocării clienților.

Astfel, s-a reținut că distribuitorii agreați de Romania ca parte a rețelei sale de distribuție și care cumpără produse de la Romania în scopul revânzării, sunt agenți economici în sensul art. 5 alin. 1 din lege, iar contractele încheiate între Romania și distribuitorii săi sunt reprezintă înțelegeri verticale între agenți economici în sensul art. 5 alin. 1 din lege.

Aceste acorduri au avut ca obiect stabilirea prețului de revânzare, prin aceasta restrângând sau denaturând concurența prin preț, indiferent de gradul exact în care aceste acorduri au fost puse în aplicare. prețului la care cumpărătorul revinde produsele furnizorului reprezintă o restricționare evidentă a concurenței care este în mod expres interzisă de art. 5 alin. 1 din lege.

Or, arată consiliul Concurenței în decizia sa, restricționarea concurenței prin convenirea prețului de revânzare între furnizor și distribuitori este o restricționare gravă interzisă per se.

Prevederile contractuale prin care se limitează libertatea distribuitorului de a-și stabili prețul de revânzare, împărțirea teritoriilor și a clienților, dar și stabilirea discounturilor acordate în piață, i-a eliberat pe aceștia de presiunea concurențială, asigurându-le profitul prestabilit.

2. Primul motiv de nelegalitate al deciziei de sancționare, invocat de reclamantă, vizează prescripția dreptului pârâtului de a aplica sancțiunea, în raport de prevederile art. 13 din OG nr. 2/2001, arătând că sancționarea sa s-a făcut cu depășirea termenului de 6 luni de la data constatării faptei, data demarării investigației de concurență.

Cu privire la acest aspect, Curtea subliniază inaplicabilitatea în speță a invocatelor dispoziții ale art. 13 din OG nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor.

Astfel, art. 56 al legii stabilește foarte clar limitele/măsura în care reglementarea privind contravențiile constituie lege generală în materia concurenței, astfel: " Contravențiilor prevăzute la art. 50 lit. b) - e) și la art. 51 alin. (1) lit. d) li se aplică prevederile Ordonanței Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările și completările ulterioare, cu excepția art. 28 și 29".

Rațiunea aplicării reglementării generale în privința contravențiilor vizate derivă din faptul că nici descoperirea și nici sancționarea acestora nu necesită un timp îndelungat, putând fi practic constatate și sancționate imediat (vorbim despre "furnizarea de informații inexacte sau incomplete prin solicitarea făcută conform prevederilor art. 5 alin. (3) ori prin notificarea făcută conform prevederilor art. 15", "furnizarea de informații inexacte sau incomplete ori de documente incomplete sau nefurnizarea informațiilor și documentelor solicitate conform prevederilor art. 35", "furnizarea de informații, documente, înregistrări și evidențe într-o formă incompletă în timpul inspecțiilor desfășurate conform prevederilor art. 36" "refuzul de a se supune unei inspecții desfășurate conform prevederilor art. 36 și 37", respectiv de "neîndeplinirea unei obligații sau a unei condiții impuse printr-o decizie luată în conformitate cu prevederile prezentei legi").

Or, în speță nefiind incidentă nici una din contravențiile la care se face referire în acest text, art. 13 din OG nr. 2/2001 nu este aplicabil.

În egală măsură însă, Curtea consideră că nu sunt aplicabile nici prevederile Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, în a cărui sferă de aplicare nu se include și sancționarea contravențională.

Prin urmare, se pune problema modului de rezolvare a acestui motiv de nelegalizate a deciziei, în condițiile unui vid legislativ la acea vreme.

Se impune menționat că nici la nivel comunitar, la început, Regulamentul nr. 17/1962 nu a prevăzut nici un termen de prescripție pentru aplicarea sancțiunilor pentru fapte anticoncurențiale, astfel că CJCE a decis că, în absența unor termene speciale de prescripție, dreptul Comisiei de a impune sancțiuni pentru fapte anticoncurențiale nu este prescris, chiar dacă au trecut, în spețele mai jos pomenite 3 sau 4 ani de la săvârșirea lor.

Astfel, atât prin HotărâreaACF Chemifarma contra Comisieipronunțată în cauza C-41/69, cât și prin Hotărârea Imperial Industries. pronunțată în Cauza C-48/69, CJCE a respins excepția prescripției, argumentând foarte sumar, în cazul celei din urmă hotărâri, că, deși nu există o prevedere legală expresă și deși principiul certitudinii juridice este o cerință fundamentală, aceasta nu poate fi privită ca un obstacol în exercitarea competenței Comisiei de a aplica amenzi și la 4 ani de la demararea investigației.

Ulterior, Regulamentul 2988/1974 a instituit un termen de prescripție de 5 ani de zile pentru încălcări de genul celor reținute în privința reclamantei.

Curtea consideră că acest termen prevăzut de reglementarea comunitară poate fi aplicat și situațiilor anterioare aderării României la Uniunea Europeană, în considerarea art. 64 pct. 1 și 2 din Acordului european instituind o asociere între România, pe de o parte, și Comunitățile Europene și statele membre ale acestora, pe de altă parte, semnat la la 1 februarie 1993, ratificat de România prin Legea nr. 20/1993, conform căruia:

"1. Sunt incompatibile cu buna funcționare a acordului, în măsura în care ele pot afecta comerțul între România și Comunitate:

(i) orice acorduri între întreprinderi, decizii ale asociațiilor de întreprinderi și practicile concertate între întreprinderi având ca obiect sau efect prevenirea, restricționarea sau distorsionarea concurenței;

(ii) abuzul din partea uneia sau mai multor întreprinderi de a avea o poziție dominantă, pe teritoriul României sau al Comunității, în ansamblu, sau pe o parte substanțială a acestuia;

(iii) orice ajutor public care distorsionează sau amenință să distorsioneze concurența prin favorizarea anumitor întreprinderi sau a producției unor anumite mărfuri.

2. Orice practică contrară prezentului articol va fi examinată pe baza criteriilor care rezultă din aplicarea regulilor din art. 85, 86 și 92 din Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene".

Mai mult decât atât, nu trebuie omis la adoptarea soluției că investigațiile și deciziile în asemenea cazuri sunt foarte complexe, ample și de durată, presupunând o analiză economică vizând definirea pieței relevante, diverse studii de piață, determinarea situației de fapt cu descrierea comportamentelor anticoncurențiale, circumstanțe care exclud aplicarea unui termen de genul celui statuat de OG nr. 2/2001.

Prin urmare, în lumina celor arătate, instanța nu va reține ca întemeiat acest motiv de nelegalitate a deciziei.

3. Relativ la motivul de nelegalitate din cererea completatoare a reclamantelor ( 1288 vol. V), constând în nelegalitatea procedurii de investigație în ce le privește fără a exista un ordin în acest sens, instanța îl apreciază ca nefondat.

Astfel, prin Ordinul nr. 384/25.10.2004 ( 88 vol. I) s-a dispus declanșarea procedurii de investigație având ca obiect "posibila încălcare a art. 6 și art. 5 alin. 1 din Legea concurenței nr. 21/1996 de către România SRL", însă prin Ordinul nr. 206/05.11.2005 ( 90 vol. I) primul ordin a fost modificat în sensul dispunerii unei investigații având obiect posibila încălcare a art. 5 alin. 1 "de către SC Romania SRL șipartenerii săi contractuali".

Însăși investigarea, din perspectiva ordinului inițial, a încălcării art. 5, care vizează acorduri anticoncurențiale, presupune examinarea conduitei partenerilor contractuali ai furnizorului, sintagmă care se regăsește apoi, în funcție de rezultatul primelor investigații, în cel de-al doilea ordin, sintagmă suficient de clară ca să circumscrie, determinabil, sfera persoanelor vizate, adică distribuitorii.

4. Examinând mai departe fondul problemei, mai întâi se impune o analiză a contractelor de distribuție încheiate de cele două reclamante cu furnizorul.

Reclamanta distribuitor SC S SRL a încheiat cu furnizorul un contract de distribuție pe o perioadă de 12 luni, începând cu data de 01.03.2000 și până la data de 01.03.2001 ( 143 vol. I, ), prelungit ulterior succesiv, prin acte adiționale, până la data de 31.12.2005 ( 411, 419, 421, 435 vol. II)

Reclamanta distribuitor SC Reale SRL a încheiat cu furnizorul un contract de distribuție pe o perioadă de 12 luni, începând cu data de 01.04.2001 - 01.03.2002 ( 387 vol. II).

În aceste contracte de distribuție încheiate de reclamante cu furnizorul în perioada menționată a fost convenită următoarea clauză:

-art. 3 "Prețul la care furnizorul livrează produsele distribuitorului va fi cel recomandat în Anexa 2. este obligat să vândă produsele la un preț ce se încadrează în limitele de prețuri recomandate și acceptate de Furnizor, prețuri prevăzute în Anexa 2".

Din modul de formulare a acestei clauze nu reiese că prețul recomandat la care se face referire ar fi un preț maxim recomandat, cât timp în anexa 2 conținea un singur preț per produs, care a și fost considerat dealtfel de către distribuitori ca preț fix.

Mai mult, textul face vorbire despre limite de prețuri recomandate, iar nicidecum despre o singură limită, aceea maximă, după cum susțin reclamantele.

De altminteri, pentru a sublinia voința reală a furnizorului, percepută corect de către distribuitori, trebuie observat că sintagma "recomandat" se regăsește și în privința prețului la care însuși furnizorul livrează produsele distribuitorului, or este clar că prețul la care de furnizorul a livrat produsele distribuitorilor săi este unul fix, iar nu prețul maxim.

În aceeași ordine de idei, apare ca justă sublinierea Consiliului Concurenței referitoare la contradicția evidentă care există între noțiunea de "recomandare" și obligația asumată de reclamante de a vinde la un preț recomandat, întrucât o recomandare nu implică în nici un caz o obligație contractual asumată, de respectare a "recomandării".

Din perspectiva art. 5 alin. 1 lit. a din lege,Politica de vânzăriaplicabilă distribuitorilor ( 154 vol. I), transmisă prin telefax în data de 13.03.2001 tuturor distribuitorilor (document găsit la sediul cu prilejul unei inspecții inopinate în 2005), cuprinzând stabilirea condițiilor acordate în piață, respectiv discounturile de practicat și un set de proceduri operaționale care se referă la alocarea clienților între distribuitori, prezintă relevanță aspectul legat de discounturile pe care trebuie să le practice distribuitorii.

Trebuie menționat că, din însăși nota ce însoțește Politica de vânzări ( 154 vol. I) rezultă că necesitatea întocmirii acesteia s-a evidențiat "în urma întâlnirilor pe care le-am avut cu fiecare dintre dvs. pe parcursul lunii februarie", când "a fost evidențiată dorința tuturor de a avea o Politică de unitară, aplicată cu fermitate", având la bază "cerințele exprimate de către toți distribuitorii ", lista de distribuție cuprinzând-o și pe reclamanta SC S SRL ( 155 vol. I).

În privința discounturilor practicate se menționează în document ( 156 vol. I):

"1. Pentru clienții en-detail: 0%

Este obligatorie aplicarea strictă a acestui punct, mai ales datorită faptului că vânzările noastre către acești clienți constituie cea mai mare parte a volumelor noastre. Trebuie agreat că acordarea altor discounturi la acest nivel poate avea impact major asupra nivelului discountului general oferit în piață.

2. Pentru clienții de tip rețele, din centrele de en gros, supermaketuri importante etc: 6%

3. Pentru clienții en gros importanți: 8%

Acordarea unui discount mai mare de 8% pe factură către clienții de en gros, fie ei și foarte importanți nu este agreată de către.

Pentru anumiți clienți stabiliți de comun acord și cu reprezentanții (, ), este posibilă și aplicarea unei grile suplimentare de bonusuri corelate cu rezultatele respectivilor clienți. Bonusurile trebuie însă să fie acordate pe perioade mai lungi, trimestru sau mai mult, numai în condițiile respectării prețurilor de vânzare către en detail".

Nerespectarea Politicii de de către distribuitori, inclusiv din perspectiva discounturilor practicate de furnizori, a fost sancționată de, unul dintre distribuitorii astfel sancționați fiind însăși reclamanta SC s SRL, sancțiunea constând în suspendarea unor bonusuri aferente lunii precedente, cu privire la această penalizare a unora dintre distribuitori fiind atenționați toți distribuitorii, printr-un telex din 13.02.2002, în care se menționează că "din punct de vedere al conținutului, Politica de este nemodificată" și că "respectarea și aplicarea Politicii de precum și a celorlalte înțelegeri contractuale sunt o prioritate pentru și de aceea tocmai pentru a ne proteja partenerii, suntem hotărâți să amendăm abaterile frecvente ajungând chiar la reconsiderarea colaborării în cazul unor recidive repetate".

În telefaxul transmis tuturor distribuitorilor în data de 11.02.2002 ( 217 vol. I) se arată că "grupul Saî ncălcat setul de înțelegeri stipulat în Politica de vânzări, document agreat cu dumneavoastră și ceilalți parteneri. Obiectul încălcării acestor înțelegeri l-au constituit următoarele:

- ofertarea în piață a produselor cu discount de 12%.

.".

Aceeași reclamantă SC S SRL a semnalat la rândul său furnizorului încălcarea Politicii de vânzări, din aceeași perspectivă, a discounturilor practicate, de către, în data de 01.11.2001, astfel:

"Vă transmitem lista cu clienții S la care a intrat nerespectând Politica de Vânzare:

1. Intrare pe clienții S aflați pe lista clienților cu discount (predată la ):

(en-gros) - discount S 8%, a ofertat 10% discount

-. s 6%, a ofertat 8& discount.

2. Clienți care cumpărau de la s fără discount dar au primit oferte cu discount de la:

(la peste 1.500.000 lei pe factură se acordă un discount de 8%)" ( 216 vol. I)

Or, această impunere a politicii de discounturi a distribuitorilor nu face altceva decât să sancționeze eventuala "eludare" de către aceștia a obligației de vânzare la prețul fix impus de furnizor, împiedicând concurența prin preț și sancționând distribuitorii care, prin încălcarea politicii de discounturi, ajung să scadă prețul de vânzare prin acordarea unui discount mai mare decât cel agreat.

Achiesarea distribuitorilor la politica de vânzări, ca parte a raporturilor lor contractuale cu furnizorul și ca parte a unei înțelegeri în cadrul rețelei de distribuție, orchestrată desigur de furnizor, derivă din modul în care au aplicat-o, din notificarea încălcărilor acesteia de către alți distribuitori, în vederea sancționării lor.

Prin HotărâreaPedro IV SLdin 2 aprilie 2009, CJCE a reținut următoarele: "Clauzele contractuale referitoare la pre ț ul de vânzare către public, precum cele în cauză în ac țiunea principală, pot beneficia de exceptarea pe categorii în temeiul Regulamentului nr. 1984/83, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul nr. 1582/97, precum ș i al Regulamentului nr. 2790/1999 dacă furnizorul se limitează să impună un pre ț de vânzare maxim sau să recomande un pre ț de vânzare ș i dacă, prin urmare, revânzătorul dispune de o posibilitate reală de determinare a pre ț ului de vânzare către public. În schimb, astfel de clauze nu pot beneficia de exceptările men ț ionate dacă determină, direct sau prin mijloace indirecte ori disimulate, stabilirea pre ț ului de vânzare către public sau impunerea pre ț ului de vânzare minim de către furnizor. Este de competen ț a instan ței de trimitere să cerceteze dacă astfel de constrângeri sunt împovărătoare pentru revânzător, ț inând cont de ansamblul obliga țiilor contractuale analizate în contextul lor economic și juridic, precum ș i de comportamentul păr ț ilor din ac țiunea principală".

ÎnHotărârea CEPSA de Servicio SAdin 11 septembrie 2008 (C-279/06), aceeași instanță a statuat, în paragrafele 71 și următoarele, că instanța națională trebuie să analizeze existența unei posibilități reale pentru revânzător de a scădea prețul de vânzare, ți nând cont de efectul concret al ansamblului clauzelor contractului în cauză în ac țiunea principală în contextul lor economic ș i juridic. Este important, arată Curtea, "în special să se verifice dacă un astfel de pre ț de vânzare către public nu este în realitate stabilit prin mijloace indirecte sau disimulate, precum stabilirea unei marje pentru operatorul sta ț iei de distribu ț ie a carburan ț ilor, amenin ț ări, intimidări, avertismente, sanc țiuni sau stimulente".

Or, din cele expuse mai sus reiese inexistența unei astfel de posibilități reale pentru furnizori de a scădea prețul de vânzare, desigur una care să nu îi expună sancțiunilor de genul despre care s-a făcut vorbire mai sus.

Potrivit art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 21/1996 a concurenței "Sunt interzise orice înțelegeri exprese sau tacite între agenții economici ori asociațiile de agenți economici, orice decizii luate de asociațiile de agenți economici și orice practici concertate, care au ca obiect sau pot avea ca efect restrângerea, împiedicarea ori denaturarea concurenței pe românească sau pe o parte a acesteia, în special cele care urmăresc:

a) fixarea concertată, în mod direct sau indirect, a prețurilor de vânzare ori de cumpărare, a tarifelor, a rabaturilor, a adaosurilor, precum și a oricăror alte condiții comerciale".

încheiate de reclamante cu furnizorul, având ca obiect, prohibit, fixarea prețurilor de maniera arătată, constituie înțelegeri anticoncurențiale per se, fără a fi necesară nu doar probarea mai departe a efectelor restrictive produse în concret asupra concurenței, dar nici măcar ca astfel de efecte restrictive să se fi produs pe piață.

de înțelegeri anticoncurențiale menționate la lit. a - e din art. 5 alin. 1 al legii concurenței sunt considerate în mod tradițional, practica CJCE fiind constantă în acest sens, cu încălcările per se ale interdicției, astfel încât acestea nu se încadrează în exceptările pe categorii, singura posibilitate ca astfel de înțelegeri, în condiții extrem de restrictive, să rămână valide, este aceea a obținerii unei exceptări individuale, dacă persoanele interesate dovedesc că acordurile îndeplinesc condițiile din alin. 2.

Art. 5 al Legii concurenței reglementează în alin. 1 principiul interdicției practicilor coluzive, consacrând în alin. 2 - 3 posibilitatea de a obține o exceptare individuală, dacă aceasta nu a fost obținută prin intermediului vreunui regulament de exceptare pe categorii.

Astfel, neîncadrându-se în niciuna din situațiile de exceptare pe categorii, trebuia să solicite Consiliului Concurenței acordarea unei exceptări individuale, care se acordă, potrivit alin. 3 prin decizie a Consiliului, decizie care produce efecte pentru viitor, decizie pe care nu o solicitat-o/obținut-o anterior perioadei de referință în prezenta cauză.

5. Prin aceeașiPolitică de vânzăris-a convenit și asupra alocării clienților către distribuitori, aspect care se regăsește și în actele adiționale la contractele de distribuție care se referă expressis verbis la "clienți alocați".

În cuprinsul Politicii de vânzări ( 154 vol. I) se prevede, spre pildă că "în condițiile unei situații normale a reaprovizionării, respectiv a absenței situații de aut of stock, ofertarea unui client de tip key account de către un alt distribuitor decât cel alocat este nedorită de și va fi considerată abatere de la Politica de vânzări agreată".

Doar "în condițiile existenței unor probleme în colaborarea distribuitorilor - client key account alocat, altele decât cele legate de neplata unor facturi, este posibilă realocarea de către a clientului key account respectiv către un alt distribuitor".

De asemenea, este prevăzută, în cazul apariției unui nou client key account în zonă, printre altele, și stabilirea furnizorului, alocarea urmând a se face "urmărind aceleași reguli ca cele mai sus expuse".

În tabelul privind "Eșalonarea în timp a etapelor de reglementare" se face vorbire expressis verbis de "alocarea definitivă a clienților către distribuitori" ( 159 vol. I).

Dealtfel, în chiar contractele de distribuție se prevede, în art. 7 lit. este prevăzută, ca una din obligațiile distribuitorului, "să asigure aprovizionarea ritmică și eliminarea situațiilor de lipsă de stoc pentru toate produsele incluse în gama sortimentală, pentru toți clienții comunicați de furnizor.". iar la "să asigure distribuția produselor prin intermediul unei forțe de distribuție,conform înțelegerilor cu reprezentanții Furnizorului".

Documentul 18( 160 vol. I), care probează faptul că Politica de vânzări a fost aplicate de către și distribuitorii săi în mod continuu până în anul 2004, deci și după anul 2002, prezintă liste cu distribuitori, clienți alocați și discounturi care respectă principiile Politicii de, fiind întocmit, potrivit chiar susținerilor, în anul 2004.

Prin telexul din 01.11.2001 reclamantele au fost înștiințate de următoarele: "Conform cu documentele obținute din piață constat cu surprindere nerespectarea de către dumneavoastră a principiilor agreate de comun acord cu privire la colaborarea noastră și anume:

- respectarea Politicii de a produselor

- respectarea teritoriilor alocate

De asemenea, înregistrăm livrări de produse efectuate de s & Reale în județul P, județ ce nu face parte din teritoriile alocate".

Au existat distribuitori care chiar au fost penalizați de furnizor pentru încălcarea Politicii de prin livrări repetate la clienți alocați "celuilalt partener din piață".

- extinderea activității de distribuție în județul P, județ ce nu face parte din teritoriile care fac obiectul parteneriatului în vigoare"

Reținându-se că aceste încălcări se încadrează ca o inițiativă la nivel de companie, această reclamantă a fost sancționată prin reținerea a 1% din suma procentelor ce se constituie în bonusuri aferente achizițiilor totale efectuate de s în ianuarie".

Aceeași reclamantă S SRL a semnalat la rândul său furnizorului încălcarea Politicii de vânzări, în data de 01.11.2001, astfel:

"Vă transmitem lista cu clienții S la care a intrat nerespectând Politica de Vânzare:

1. Intrare pe clienții S aflați pe lista clienților cu discount (predată la ):

(en-gros) - discount S 8%, a ofertat 10% discount

-. s 6%, a ofertat 8& discount.

2. Clienți care cumpărau de la s fără discount dar au primit oferte cu discount de la:

(la peste 1.500.000 lei pe factură se acordă un discount de 8%)" ( 216 vol. I)".

De asemenea, aceeași reclamantă, în data de 22.11.2001 a adus la cunoștința furnizorului următoarele:

"Prin prezenta vă informăm pe cale oficială că Distribution SRL a livrat produse cu discount 100% în rețelele de magazine SA și SRL, clienți alocați și conformați ca fiind ai SC S SRL, încălcând astfel flagrant politica de vânzări.Ca urmare, vă rugăm să penalizați firma Distribution SRL și să înștiințați, conform celor stabilite la întâlnirea, pe toți membrii despre măsura luată" ( 215 vol. I).

Urmare a acestei semnalări, distribuitorul a fost sancționat în data de 08.02.2002, dispunând:

"- firma este penalizată cu 2% din bonusurile aferente lunii decembrie corespunzătoare volumelor dezvoltate de pe depozit B (exceptând livrările la Metro și )

Înlocuirea agentului care se face vinovat de încălcarea repetată a politicii de vânzări

În cazul repetării abaterilor în ceea ce privește politica de vânzări în B și C măsurilor vor consta în suspendarea tuturor bonusurilor aferente volumelor dezvoltate de pe depozit B" ( 219 vol. I).

Considerentele invocate mai sus în privința incidenței art. 5 alin. 1 lit. a se regăsesc în egală măsură în raționamentul juridic al cauzei și în privința alocării clienților, deci a incidenței art. 5 alin. 1 lit. c.

5. În ceea ce privește sancțiunile aplicate, reclamantele au formulat două critici majore.

Astfel, susțin reclamantele, sancțiunea aplicată nu putea fi mai mare decât maximul general prevăzut de OG nr. 2/2001, respectiv 100.000 lei.

Așa cum s-a arătat în abordarea primului motiv de invocată nelegalitate a deciziei de sancționare, textul art. 56 al legii stabilește foarte clar limitele/măsura în care reglementarea privind contravențiile constituie lege generală în materia concurenței, astfel: "Contravențiilor prevăzute la art. 50 lit. b) - e) și la art. 51 alin. (1) lit. d) li se aplică prevederile Ordonanței Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările și completările ulterioare, cu excepția art. 28 și 29".

Susținerea reclamantelor că textul mai sus redat nu face decât să instituie exceptarea contravențiilor menționate în cuprinsul său de la aplicarea art. 28 și 29 al legii generale în materia contravențiilor nu are acoperire în modul de formulare a textului, care instituie o regulă, în sensul aplicării OG nr. 2/2001 acestor contravenții și o excepție în sensul neaplicării art. 28 și 29.

Nevoia instituirii regulii (cu excepția "aferentă") în privința contravențiilor menționate derivă tocmai din intenția legiuitorului, în acord cu prevederile comunitare în materie, de a institui un alt regim de constatare și sancționare, propriu acestui tip de ilicit anticoncurențial.

Prin urmare, în privința faptelor anticoncurențiale reținute în sarcina reclamantelor OG nr. - neconstituind normă generală, trimiterea la maximul general reglementat de aceasta, nu are temei legal.

În ceea ce privește individualizarea sancțiunii, instanța reține că art. 52 al legii concurenței instituie criteriile de individualizare a acesteia, în funcție "de gravitatea și durata faptei și a consecințelor sale asupra concurenței", acestea fiind detaliate, potrivit delegării de competențe din acest text, potrivit căruia ". Sancțiunile vor fi gradate pe tranșe, prin instrucțiuni adoptate de către Consiliul Concurențe".

Instrucțiuniledin 10 mai 2004 privind individualizarea sancțiunilor pentru contravențiile prevăzute la art. 56 din Legea concurenței nr. 21/1996, publicate în Monitorul Oficial al României nr. 439 din 17 mai 2004, prevăd metodologia de determinare a cuantumului amenzii, pornind de la unnivel de bază, determinat în funcție de gravitatea și durata faptei și a consecințelor sale asupra concurenței, care se va majora în cazul existențeicircumstanțelor agravantesau se va reduce în cazul existențeicircumstanțelor atenuante.

În vederea determinării nivelului de bază, instrucțiunile stabilesc pentru:

1. gravitate: "În evaluarea gravității încălcării se vor lua în considerare natura faptei, impactul concret asupra pieței al acesteia, când acesta poate fi măsurat, precum și mărimea pieței geografice relevante", faptele fiind categorisite în:

fapte de gravitate mică, ca, spre pildă, "restricționări, în general, de natură verticală, cu un impact limitat asupra pieței, care afectează o parte substanțială, dar relativ limitată a acesteia".

fapte de gravitate medie, restricții pe orizontală sau pe verticală, "dar a căror aplicare este mai riguroasă decât în cazul precedent, având un impact mai mare pe piață și producând efecte pe zone întinse ale pieței românești"

fapte de gravitate mare, "în general, restricționări orizontale de tipul cartelurilor, în vederea fixării prețurilor și a împărțirii cotelor de piață, sau alte practici care împiedică buna funcționare a pieței, precum și cele care urmăresc împărțirea pieței naționale și abuzul de poziție dominantă de către agenții economici aflați în situația de cvasimonopol".

2. durată: Faptele sunt împărțite în trei categorii, astfel:

încălcări de scurtă durată (în general, mai puțin de 1 an): nu se aplică nici un cuantum adițional;

încălcări de durată medie (în general de la 1 la 5 ani): creștere de până la 50% din cuantumul determinat de gravitatea faptei;

încălcări de lungă durată (în general, peste 5 ani): creștere a cuantumului amenzii cu până la 10% pe an din cuantumul reținut pentru gravitatea faptei.

Instrucțiunile stabilesc mai departe, exemplificativ,

) circumstanțe agravantea căror incidență determină majorarea nivelului de bază, precum:

- încălcări repetate de același tip, săvârșite de același agent economic;

- refuzul de a coopera sau tentativele de obstrucționare a Consiliului Concurenței în cursul investigațiilor sale;

- rolul de conducător sau inițiator al încălcării;

- măsuri represive asupra altor agenți economici, pentru a-i determina să respecte deciziile sau practicile anticoncurențiale;

- necesitatea de a majora sancțiunile pentru a depăși cuantumul câștigurilor ilicite realizate ca urmare a încălcării, atunci când estimarea acestui cuantum este obiectiv posibilă;

) circumstanțe atenuante, a căror incidență duce la diminuarea nivelului de bază, ca de exemplu:

- rolul exclusiv pasiv sau imitativ în privința încălcării;

- netranspunerea în practică a acordurilor sau practicilor anticoncurențiale;

- încetarea încălcărilor încă de la primele intervenții ale Consiliului Concurenței, în special când acesta face verificări;

- existența unei îndoieli rezonabile din partea agentului economic cu privire la caracterul contravențional al comportamentului restrictiv;

- contravenții săvârșite din neglijență, fără intenție;

- colaborarea efectivă a agentului economic în cadrul procedurii declanșate de Consiliul Concurenței;

În lumina reglementărilor mai sus expuse, Curtea apreciază că legea prevede suficiente elemente de individualizare în concret a sancțiunii, astfel încât să nu se pună problema încălcării principiului legalității sancțiunii, elemente care au și fost avute în vedere de pârât la stabilirea amenzilor.

Astfel, la stabilirea nivelului de bază al amenzilor aplicate s-a reținut, pentru ambele reclamante, o gravitate medie, iar în privința duratei (care se adiționează gravității în determinarea nivelului de bază) s-a reținut doar în privința reclamantei o durată medie, iar în privința reclamantei Reale o durată scurtă, neadăugându-i-se nimic.

De asemenea, li s-au aplicat două circumstanțe atenuante, anume rolul exclusiv pasiv sau imitativ în privința încălcării, respectiv colaborarea efectivă a agentului economic în cadrul procedurii declanșate de Consiliul Concurenței, diminuându-li-se, prin urmare, nivelurile de bază stabilite.

În consecință, sancțiunea aplicată a fost de 0,6% din cifra de afaceri totală pentru SC Reale SRL, respectiv de 0,67% pentru SC s SRL.

Raportarea lacifra de afaceri totală, în cote procentuale din aceasta, își are temei legal în art. 51 alin. 1 al legii, potrivit căruia ". se sancționează cuamendă de până la 10% din cifra de afaceri totalărealizată în anul financiar anterior sancțiunii următoarele fapte:

.".

În lumina considerentelor de fapt și de drept expuse mai sus, instanța reține că nu se verifică în cauză niciunul din motivele de nelegalitate a deciziei invocate de reclamante, astfel că - în temeiul art. 55 alin. 5 din Legea nr. 21/1996 - va respinge ca neîntemeiată prezenta acțiune, atât cererea formulată în principal, cât și pe cea formulată în subsidiar, cât timp s-a reținut justa individualizare a sancțiunilor aplicate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂȘTE

Respinge ca nefondată acțiunea formulată de reclamantele S SRL, cu sediul în mun. B, str. nr. 32,. 33,. B,. 4, jud. B, și REALE, cu sediul în mun. B,-, jud. B, în contradictoriu cu pârâtul CONSILIUL CONCURENȚEI, cu sediul în mun. B, Libere nr. 1, sector 1.

Definitivă. Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.

Pronunțată în ședința publică din data de 27 mai 2009.

JUDECĂTOR GREFIER

Red./dact. 5 ex.MN/MN

Președinte:Nemenționat
Judecători:Nemenționat

Actiune in anulare act administrativ. Sentința 2264/2009. Curtea de Apel Bucuresti

Vezi și alte spețe de contencios administrativ:

Comentarii despre Actiune in anulare act administrativ. Sentința 2264/2009. Curtea de Apel Bucuresti