Acțiune în constatare. Decizia 1272/2008. Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA COMERCIALĂ, DE CONTENCIOS
ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 1272/2008
Ședința publică din data de 28 MAI 2008
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: Floarea Tămaș
JUDECĂTOR 2: Mirela Budiu
JUDECĂTOR 3: Simona Szabo
GREFIER: - -
S-a luat în examinare recursul formulat de pârâta SC SRL, împotriva sentinței civile nr. 30/11.01.2008 pronunțată în dosarul nr- al Tribunalului Sălaj, în contradictoriu cu reclamantul MUNICIPIUL Z PRIN PRIMAR, având ca obiect acțiune în constatare - încetare concesionare.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă avocat, pentru pârâtă, cu împuternicirea avocațială la fila 8 din dosar, lipsă fiind cealaltă parte.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul formulat este timbrat cu taxă judiciară de timbru în cuantum de 10 lei și timbru judiciar în valoare de 0,3 lei.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează instanței că dosarul se află la al doilea termen de judecată și că s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă, în conformitate cu dispozițiile art. 242 pct. 2.proc.civ. Reprezentantului pârâtei i s-a pus în vedere să depună copii ale facturilor emise de către reclamant privind plata redevenței lunare precum și apărările față de întâmpinarea comunicată de către reclamant.
Reprezentantul pârâtei depune înscrisuri, respectiv: punct de vedere referitor la excepția inadmisibilității acțiunii în constatare promovată de Municipiul Z prin primar, certificat de atestare fiscală nr. 22099/07.05.2008 și note de ședință - filele 35 - 42 din dosar.
Nemaifiind alte cereri de formulat și excepții de invocat, Curtea, în temeiul art. 150. proc. civ. declară închisă faza probatorie și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentantul pârâtei solicită admiterea recursului așa cum a fost acesta formulat, arătând că nu solicită acordarea de cheltuieli de judecată.
Susține că acțiunea reclamantului este inadmisibilă, prin prisma prev. art. 111.pr.civ. iar, pe de altă parte, contractul își produce în continuare efectele, împrejurare dovedită prin depunerea certificatului de atestare fiscală. Este dovedită, astfel, voința tacită a reclamantului de a continua raporturile contractuale, iar acesta nu are calitate procesuală pasivă, prin prisma prev. art. 5 alin. 1 din Legea nr. 219/1998 și art. 36 alin. 1,2 și 5 din Legea nr. 215/2001, cu atât mai mult cu cât consiliul local a respins propunerea de retragere a dreptului de concesiune al pârâtei.
De asemenea, modalitatea juridică de încetare a contractului invocată de către reclamant nu este reglementată de către actul normativ-cadru în materie, Legea nr. 219/1998, iar pârâta și-a respectat toate obligațiile născute în sarcina sa în temeiul contractului încheiat între cele două părți.
CURTEA:
Prin sentința civilă nr. 30 din data de 11.01.2008 pronunțată în dosarul nr- de Tribunalul Sălaj, a fost dmisă acțiunea reclamantului MUNICIPIUL Z, împotriva pârâtei Z și s-a constatat încetarea dreptului de concesiune asupra imobilului care face obiectul contractului de concesiune nr. 13.141/ 22 martie 2001.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că prin acțiunea formulată, reclamantul Municipiul Zac hemat în judecată Z, solicitând să se constate încetarea existenței dreptului de concesiune asupra imobilului identificat sub nr. top 1.767/2/a/2, obiect al contractului nr. 13.141/22 martie 2001.
Tribunalul a arătat că în motivarea acțiunii sale, reclamantul a susținut că a încheiat cu pârâta un contract de concesiune în temeiul căruia aceasta avea obligația legală de a solicita emiterea unei autorizații de construire și de a începe o construcție în termen de cel mult 1 an de la data obținerii actului de concesionare a terenului, iar pârâta nu și-a îndeplinit această obligație, situație în care, potrivit art. 36 alin. 2 din Legea nr. 50/1991, contractul de concesiune își pierde valabilitatea.
Pârâta s-a opus admiterii acțiunii reclamantei invocând inadmisibilitatea acțiunii, iar în subsidiar netemeinicia acesteia.
În susținerea poziției sale, pârâta a apreciat acțiunea reclamantului ca fiind o acțiune în constatare care ar trebui soluționată în temeiul art. 111 din Codul d e procedură civilă în sensul respingerii ei, reclamantul având la îndemână o acțiune în realizarea dreptului, respectiv o acțiune în rezilierea contractului de concesiune.
Pe de altă parte, potrivit clauzelor contractuale, contractul de concesiune încetează prin retragerea concesiunii, pe cale administrativă, prin hotărârea Consiliului Local. În acest sens această autoritate s-a pronunțat votând respingerea propunerii privind retragerea dreptului de concesiune.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța de fond a reținut că inițial acțiunea reclamantului a fost repartizată spre soluționare unui complet alcătuit dintr-un singur judecător care soluționează cauzele de natură comercială. La termenul de judecată din data de 21 decembrie 2007, apărătorul pârâtei a invocat faptul că acțiunea reclamantului este fără elemente de comercialitate, ea are un caracter contencios-administrativ, motiv pentru care a solicitat transpunerea cauzei la completul de judecată competent să soluționeze astfel de cauze.
În aceste condiții, cererea apărătorului pârâtei a fost admisă, iar cauza a fost transpusă la completul de contencios-administrativ, prin încheierea din 21 decembrie 2007.
Pentru a hotărî astfel, instanța a avut în vedere prevederile art. 2 lit. "c" din Legea nr. 262/2007 pentru modificarea și completarea Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004.
Potrivit acestor prevederi prin "act administrativ" se înțeleg și "contractele încheiate de autoritățile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice".
Având în vedere aceste dispoziții legale, instanța de fond a apreciat că actul încheiat de părțile litigante îndeplinește caracteristicile prevăzute de textul de lege de mai sus.
Totodată, instanța de fond a considerat că în speță sunt incidente și prevederile art. 15 din Legea nr. 262/2007 privind modificarea art. 10 (1) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora completul de judecată este format din doi judecători.
Odată stabilită competența de soluționare a cauzei, tribunalul a apreciat ca fiind de prisos excepția inadmisibilității acțiunii, astfel cum este susținută și motivată de pârâtă.
Tribunalul a considerat ca fiind real faptul că, temeiul legal invocat de reclamant este art. 111 din Codul d e procedură civilă, dar tot la fel de real este faptul că indicarea de către părți a temeiului legal nu obligă instanța.
Astfel, potrivit art. 129 alin. (5) din Codul d e Procedură civilă, judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii".
Reclamantul a solicitat să se constate încetarea existenței dreptului de concesiune, înțelegând prin aceasta încălcarea condițiilor de validitate care stau la baza acesteia.
În fapt, la data de 22 martie 2001 între părți a fost încheiat contractul de concesiune înregistrat sub nr. 13.141 prin care s-a concesionat în favoarea pârâtei o suprafață de 554. teren, identificat sub nr. top. 1.767/2/a/2 și înscris în 1 Z, în vederea extinderii unei parcări pentru tiruri.
Potrivit art. 8. 2. 4. din contract, pârâta era obligată să facă demersurile necesare eliberării autorizației de construire în termen de 45 de zile de la notarea contractului, iar potrivit art. 8. 2. 6 să înceapă în termen de un an lucrările la obiectivul de investiții prezentat.
Instanța de fond a reținut că actul încheiat între cele două părți a fost semnat sub incidența Legii nr. 50/1991 care, în art. 36 prevede: "(1). Persoanele fizice și juridice care beneficiază de teren în condițiile prezentei legi, sunt obligate să solicite emiterea autorizației de construire și să înceapă construcția în termen de cel mult un an de la data obținerii actului de concesionare a terenului", text de lege care nu diferențiază persoanele beneficiare a concesionării terenurilor, în funcție de obiectivul (scopul) pentru care s-a făcut concesionarea, obligația fiind impusă "persoanelor fizice și juridice care beneficiază de teren în condițiile prezentei legii".
În legătură cu apărarea pârâtei prin care aceasta susține că, încă de la începutul concesiunii, terenul era amenajat ca parcare și nu comporta amenajări suplimentare, instanța de fond a respins-o, având în vedere faptul că o astfel de apărare ar conduce la concluzia că pârâta,ab initio,pentru scopul urmărit de ea, nu putea beneficia de concesionarea terenului în cauză și aceasta tocmai pentru faptul că prin obligația impusă de art. 36 (1) din Legea nr. 50/1991 se impune implicit și condiția efectuării unor lucrări de investiții autorizate.
Art. 36 (2) din Legea nr. 50/1991 prevede: În caz de încălcare a obligației prevăzute la alin. (1) concesionarea își pierde valabilitatea".
În realitate, instanța de fond apreciază că acesta este temeiul legal al acțiunii reclamantului, iar susținerile pârâtei referitoare la faptul că încetarea valabilității concesiunii ar fi condiționată de rezilierea contractului încheiat de părți, ba chiar mai mult, de constatarea existenței uneia din condițiile prevăzute de dispozițiile art. 57 din nr.OG 54/2006, sunt neîntemeiate.
Tribunalul a relevat că încetarea dreptului de concesiune trebuie înțeles din punct de vedere al contenciosului administrativ ca o încetare a validității concesiunii ca operațiune administrativă, iar nu ca un drept în sine, contractul fiind încheiat de părți sub incidența Legii nr. 50/1991 și nu a nr.OG 54/2006.
Art. 6. 1 din contractul părților prevede cazurile de încetare a concesiunii, iar pentru aceste cazuri încetarea se face conform legilor în vigoare.
În speță, apreciază instanța, legea în vigoare este Legea nr. 50/1991 care prin art. 36 (2) prevede, pierderea valabilității concesiunii ca urmare a neînceperii condiției prevăzute la art. 36, iar orice hotărâre referitoare la acest aspect trebuie să respecte legea.
Prin urmare, având în vedere considerentele expuse, instanța de fond a admis acțiunea reclamantului și a constatat încetarea valabilității concesionării, obiect al contractului nr. 13.141/22 martie 2001.
Împotriva acestei hotărâri, n conformitate cu prev. art. 20 din Legea nr. 554 / 2004 modificată si completata prin Legea nr. 262/2007 si a art. 299.pr.civ. a formulat recurs, în termen legal, pârâta Z, solicitând admiterea recursului si modificarea hotărârii atacate pentru motivul arătat la art. 304 pct. 9.pr.civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâta a arătat că la data de 22.03.2001 a încheiat cu Primăria Municipiului Z contractul de concesiune nr. 13.141, având ca obiect o suprafață de 554 mp. teren situat în Z, Bd. -, Zona - de, imobilul concesionat aflându-se în imediata vecinătate a proprietății imobiliare a recurentei.
Pârâta a susținut că scopul urmărit de recurentă a fost de a dispune de suprafață de teren în plus, alăturată proprietății sale, în vederea extinderii unei parcări existente pentru - uri, concesionarea fiind reciproc avantajoasă si pentru Primăria Z, câtă vreme activitatea concesionarului se circumscria oferirii de servicii parcare, nemaiexistând nici o societate în zonă care să poată folosi imobilul concesionat conform unicei sale destinații, aceea de parcare existentă la data încheierii contractului.
Pârâta a relevat că obiectul concesiunii conform contractului încheiat, a fost acela de folosire a spatiului pentru parcare și extinderea parcării existente care apartine recurentei, nemaifiind necesare lucrări suplimentare de amenajare, ci doar întreținerea obiectivului.
Ca atare, arată pârâta, imobilul nu necesită lucrări de constructie/construire în sensul Legii nr. 50/1991, nu se edifica nici o constructie pe teren, iar obligatia concesionarului stipulată la art. 8.2.4/ 8.2.5. si 8.2.6. din contract a fost preluată din formularea art. 36 din Legea nr. 50/1991, fără a avea o acoperire în realitatea existentă la fața locului.
De altfel, susține pârâta, contractul de concesiune nu precizează care erau lucrările de construire la care era obligată, tocmai datorita specificului obiectului contractului si a bunului imobil concesionat, stabilindu-se doar generic faptul că pârâta avea obligatia de a începe lucrările la obiectivul de investitii prezentat, stare de fapt ce nu este precizată nici în acțiunea introductivă a reclamantei, nearătându-se care anume era obligatia existenta în sarcina pârâtei, nici ce lucrări ar fi trebuit să realizeze si nici în ce mod considera reclamanta că pârâta și-a încălcat obligatia.
Pârâta consideră că întrucât obiectivul concesiunii era folosirea spatiului pentru parcare, obligația recurentei era de a pregăti și acest teren concesionat pentru a putea fi folosit cu destinatia de parcare.
Nesolicitarea emiterii autorizatiei de construire în cadrul termenului stipulat în contract nu implică, de plano, nerealizarea lucrărilor de întretinere a parcării existente, în fapt, lucrările la care s-a obligat au fost realizate. Astfel, datorită deteriorării în timp a calității asfaltului existent au fost necesare în timp lucrări de întretinere si reparatie pe care pârâta le-a realizat prin reasfalatare.
În legătură cu faptul că prin sentința recurată -a admis actiunea în constatare formulată de către reclamant și s-a constatat încetarea dreptului ce concesiune asupra imobilului care a făcut obiectul contractului de concesiune nr. 13.141 / 22. 03.2001, pârâta a considerat solutia pronuntată nelegală si neîntemeiată, atât sub aspectul respingerii exceptiei de inadmisibilitate invocate cât si pe fondul cauzei. Astfel, pârâta a arătat că în mod nelegal instanta a admis actiunea în constatare, în raport de dispozițiile art. 111.pr.civ. precum si în contradictie cu stipulatiile contractuale vizând încetarea contractului, reclamanta având la dispozitie două posibilități de actiune: a) fie retragerea dreptului de concesiune prin hotărâre a Consiliului Local Z, în măsura nerespectării dispozitiilor art. 8.2.6. din contractul de concesiune; b) fie rezilierea contractului de concesiune pentru nerespectarea obligatiilor contractuale prin introducerea unei actiuni în realizare la instanta de judecată competentă.
Pârâta a menționat și faptul că initial -a încercat retragerea concesiunii pe cale administrativă, propunerea de retragere a dreptului de concesiune fiind respinsă de către consilierii locali în sedinta din 13.08.2007.
Ulterior, arată pârâta, reclamanta a introdus o actiune în constatare, în vadită contradictie cu dispozitiile legale si contractuale care o obligau să solicite rezilierea în instanță a contractului de concesiune, precum si prin nesocotirea respingerii propunerii de retragere pe cale administrativă a dreptului de concesiune, introducând o actiune în constatarea încetării dreptului de concesiune, după ce anterior recunoscuse implicit mentinerea contractului de concesiune si producerea în continuare a efectelor acestuia, precum si a dreptului de concesiune, ceea ce reprezintă o contradictie flagrantă, în contractul de concesiune neexistând stipulat nici un pact comisoriu de gradul II, III sau IV care să confere posibilitatea reclamantei de a introduce o simplă actiune în constatarea rezilierii intervenite.
o acțiune în constatarea inexistentei dreptului de concesiune, reclamanta a nesocotit caracterul subsidiar al actiunii și, câtă vreme avea deschisa posibilitatea introducerii unei actiuni în realizare, respectiv actiunea în rezilierea contractului de concesiune, acțiunea trebuia respinsă ca inadmisibilă.
În continuare, pârâta face trimitere la dispozițiile art. 111.pr.civ. care prevăd că pentru exercitarea actiunii în constatare era necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor conditii: a) partea să nu poată cere realizarea dreptului; b) partea să jutifice un interes; c) prin actiune să nu se urmărească constatarea existentei sau inexistentei unei stări de fapt, apreciind că în speță, conditiile "" si "b" nu sunt îndeplinite.
De asemenea, pârâta a relevat că discutia juridică era legată de modalitatea juridică de ncetare a contractului de concesiune și, implicit, de felul acțiunii civile ce urma a fi promovată de către reclamantă potrivit scopului urmărit de către acesta. In speta, reclamanta a invocat în sustinerea actiunii introductive un text de lege din 1991, respectiv, dispozitiile art. 15 si 36 din Legea nr. 50/ 1991 privind autorizarea executarii lucrprilor de constructii, dată la care nu exista o lege care să reglementeze în mod complet, lipsit de echivoc, domeniul concesiunilor.
Potrivit disp. art. 36 alin. 2 din acest act, "n caz de încălcare a obligatiei prev. la alin. 1, concesionarea își pierde valabilitatea" - text legal interpretat de către reclamantă în sensul posibilității exercitării unei actiuni în constatare.
Ulterior, Legea nr. 219/1998 a reglementat cauzele de încetare a contractelor de concesiune, neexistând nici o dispozitie referitoare la pierderea valabilității concesiunii, iar formularea uzitată în Legea nr. 50/1991 este arhaică, oarecum nejuridică, câtă vreme o eventuală nerespectare a obligatiilor contractuale nu poate fi evaluată decât prin apelarea la instanta de judecată, si nicidecum prin "pierderea valabilității concesiunii", pentru aceasta fiind necesar un act oficial de revocare a concesiunii înainte de termen emanând de la consiliul local. Încheierea contractului de concesiune -a făcut sub Incidenta Legii nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor, respectiv art. 1 care constituia baza legala principală pentru încheierea contractului de concesiune.
În continuare, pârâta învederează dispozițiile nr.HG 216/25.03.1999 pentru aprobarea Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor:
Astfel, Capitolul 3 al nr.HG 216/1999 tratează încetarea contractului de concesiune, stipulând un singur caz de încetare de drept a contractului de concesiune, respectiv expirarea perioadei pentru care a fost încheiat si numai în măsura în care părtile nu convin în scris prelungirea acestuia. Totodată, actul citat statuează modalitatea denunțării unilaterale a contractului de concesiune, dar numai în conditiile art. 35 lit. b din Legea nr. 219/1998. Toate cauze de încetare a contractului implică o manifestare de voință a părtii interesate care urmează a fi cenzurată de către instanta de judecată sesizată cu o actiune în rezilierea contractului.
Cazurile de reziliere mentionate în art. 35 din Legea nr. 219/1998 sunt obligatorii, chiar dacă ele au fost stipulate sau nu în contractul de concesiune, dar nu si limitative, aspect confirmat de introducerea în contract a unei alte cauze de încetare a contractului, respectiv retragerea concesiuni pe cale administrativă de către Consiliul Local
Totodată, dispozitiile art. 70 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 219/1998 sunt în sensul confirmării caracterului judiciar al rezilierii, n absenta unui pact comisoriu expres.
In continuarea motivării recursului, pârâta a arătat că, în contradictie cu dispozițiile legale învederate, precum si cu literatura de specialitate, reclamanta a promovat o actiune care viza constatarea încetării existentei dreptului de concesiune, în conditiile derulării și existenței contractului de concesiune.
In termeni juridici încetarea contractului de concesiune determină si încetarea dreptului de concesiune. Dreptul de concesiune al recurentei are natura contractuală, avându-si izvorul în contractul de concesiune. Dreptul de concesiune subzista câtă vreme contractul de concesiune nu a fost anulat, denunțat, ajuns la termen ori reziliat de către una dintre părți.
Pârâta apreciază acțiunea reclamantei ca fiind neîntemeiată si lipsită de interes câtă vreme până la data prezentei si anterior introducerii actiunii a realizat lucrările la imobilul concesionat asa cum reiese din nota de constatare încheiată de către reprezentantul Primăriei, nscris ce nu a fost depus la dosarul de fond din omisiune si ale cărui constatări sunt mentionate mai jos.
Astfel, la data de 03.09.2007 în urma deplasării în teren la locul situării bunului concesionat s-a încheiat de reprezentantii Primăriei Municipiului Z nota de constatare nr. 39.269 / 03.09.2007 ale cărei concluzii sunt: - pe suprafata de teren apartinând s-au realizat lucrări de amenajare parcări pentru tiruri; lucrările au fost autorizate conform nr. 901/30.10.2000 si nr. 685/ 24.09.2001; pentru o parte din suprafata terenului concesionat în favoarea s-a realizat o platformă betonată, iar pe restul drumului existând un drum asfaltat.
În final, pârâta menționează că acțiunea este neîntemeiată și din perspectiva faptului că redevența stabilită prin contractul de concesiune a fost plătită în mod regulat, neexistând nici un debit ori întârziere la plată.
La termenul de astăzi, pârâta a invocat și excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, apreciind că titularul dreptului dedus judecății ar fi consiliul local, acest organ deliberativ fiind cel care administrează bunurile proprietate publică sau privată a unității administrativ-teritoriale. Aceste aspecte au fost, de altfel, discutate în principiu, la termenul de judecată din data de 7 mai 2008.
Prin întâmpinare, reclamantul s-a opus admiterii recursului, reluând poziția exprimată prin acțiunea introductivă și relevând că înscrisurile depuse de către pârâtă în recurs nu sunt relevante.
Analizând recursul formulat din prisma motivelor invocate, Curtea l-a apreciat ca fiind fondat din următoarele considerente.
La data de 22 martie 2001, între părți a fost încheiat contractul de concesiune înregistrat sub nr. 13.141, prin care s-a concesionat în favoarea pârâtei o suprafață de 554. teren, identificat sub nr. top. 1.767/2/a/2 și înscris în 1 Z, în vederea extinderii unei parcări pentru tiruri.
Din cele precizate de către reprezentantul pârâtei la solicitarea instanței de recurs, rezultă că imobilul în litigiu este proprietatea privată a orașului
Potrivit art. 8. 2. 4. din contract, pârâta era obligată să facă demersurile necesare eliberării autorizației de construire în termen de 45 de zile de la notarea contractului, iar potrivit art. 8. 2. 6 să înceapă în termen de un an lucrările la obiectivul de investiții precizat.
Instanța de fond a reținut în mod corect că actul încheiat între cele două părți a fost semnat sub incidența Legii nr. 50/1991 care, în art. 36 prevede: "(1). Persoanele fizice și juridice care beneficiază de teren în condițiile prezentei legi, sunt obligate să solicite emiterea autorizației de construire și să înceapă construcția în termen de cel mult un an de la data obținerii actului de concesionare a terenului", text de lege care nu diferențiază persoanele beneficiare a concesionării terenurilor, în funcție de scopul pentru care s-a făcut concesionarea, obligația fiind impusă "persoanelor fizice și juridice care beneficiază de teren în condițiile prezentei legii".
Art. 36 (2) din Legea nr. 50/1991 prevede: În caz de încălcare a obligației prevăzute la alin. (1) concesionarea își pierde valabilitatea".
Curtea apreciază că prima instanță a procedat în mod corect atunci când a aplicat prev. art. 129 alin. 5.pr.civ. considerând că acesta este temeiul legal al acțiunii reclamantului, iar încetarea dreptului de concesiune trebuie înțeleasă din punct de vedere al contenciosului administrativ ca o încetare a validității concesiunii, ca operațiune administrativă, iar nu ca un drept în sine, contractul fiind încheiat de părți sub incidența Legii nr. 50/1991.
În consecință, nu sunt întemeiate susținerile din recurs referitoare la excepția inadmisibilității acțiunii, prin prisma prev. art. 111 din Codul d e procedură civilă, întrucât este clar că intenția reclamantului a fost de a pune în aplicare prev. art. 36 alin. 2 din Legea nr. 50/1991, iar în condițiile în care acest text prevede instituția "pierderii/încetării valabilității concesiunii", orice discuție pe marginea acestui aspect este inutilă.
Pentru a dispune astfel, Curtea a luat în considerare și prev. art. 28 alin. 1 din Legea nr. 554/2004.
În ceea ce privește persoana îndreptățită să ceară instanței "constatarea încetării existenței dreptului de concesiune", pârâta a arătat că aceasta este Consiliul Local al Municipiului Z, iar nu unitatea administrativ-teritorială.
Au fost invocate prev. art. 5 alin. 1 din Legea nr. 219/1998 și cele ale art. 36 alin. 1, 2 și 5 din Legea nr. 215/2001, relevându-se, în același context, faptul că organul deliberativ a respins propunerea de retragere a dreptului de concesionare al pârâtei, așa cum rezultă din procesul-verbal al ședinței Consiliului Local Z din data de 13 august 2007 ( 20 - 28, dosar recurs).
Poziția reclamantului conform căreia titular al dreptului dedus judecății ar fi Municipiul Z nu poate fi reținută, întrucât în opinia Curții, actul normativ de referință este Legea nr. 219/1998, care stabilește fără echivoc care sunt părțile contractante și, corelativ, care sunt drepturile și obligațiile lor.
Aceasta întrucât Legea nr. 50/1991, deși conține unele dispoziții referitoare la modalitatea de concesionare a unor bunuri, acestea nu sunt exhaustive în sensul de a reglementa în mod expres procedura de încheiere a contractului, părțile contractante, precum și drepturile și obligațiile acestora, iar în măsura în care nu există în acest act normativ prevederi exprese care să deroge de la dreptul comun, respectiv Legea nr. 219/1998, un astfel de exemplu fiind tocmai prev. art. 36 alin. 2, se aplică această din urmă lege.
Astfel, de subliniat sunt disp. art. 4, 5 și 28 alin. 5 din Legea nr. 219/1998, după cum urmează:
Art. 4: "(1) Redevența obținută prin concesionare se face venit la bugetul de stat sau la bugetele locale, după caz.
(2) Modul de calcul și modul de plata a redevenței se stabilesc de către ministerele de resort ori de către autoritățile administrației publice locale, după caz."
Art. 5: "(1) Au calitatea de concedent, în numele statului, județului, orașului sau comunei:
a) ministerele sau alte organe de specialitate ale administrației publice centrale, pentru bunurile proprietate publică sau privată a statului ori pentru activitățile și serviciile publice de interes național;
b) consiliile județene, consiliile locale sau instituțiile publice de interes local, pentru bunurile proprietate publică ori privată a județului, orașului sau comunei ori pentru activitățile și serviciile publice de interes local.
(2) Calitatea de concesionar o poate avea orice persoană fizică sau persoană juridică de drept privat, română ori străină."
Art. 28: "(5) La încheierea contractului de concesiune părțile vor conveni asupra cazurilor de încetare a contractului. În contract, părțile vor putea înscrie clauze specifice referitoare la rezilierea unilaterală sau la răscumpărare."
Din analiza acestor dispoziții legale rezultă că, atunci când se concesionează un bun aflat în proprietate publică sau privată a unei unități administrativ-teritoriale, calitatea de concesionar aparține consiliului local, acesta fiind acela care exercită toate drepturile ce rezultă din clauzele contractuale, inclusiv pe acela de a cere rezilierea contractului, sau în cazul actelor încheiate în temeiul Legii nr. 50/1991, dreptul de a cere constatarea încetării concesiunii.
Este o aplicație a principiului simetriei actelor juridice, respectiv subiectul de drept care are capacitatea și calitatea de a încheia un act juridic este acela care are și dreptul de a hotărî sau cere, după caz, rezilierea lui.
În acest context se reține faptul că concesionarea bunului în litigiu a fost hotărâtă de către Consiliul Local al Municipiului Z, prin nr. 180/4.12.2000, contractul de concesiune a fost încheiat, cu respectarea dispozițiilor legale, de către Primarul Municipiului Z care aduce la îndeplinire hotărârile organului deliberativ, în calitate de concedent, fiind reale susținerile pârâtei în sensul în care, pentru respectarea principiului mai sus enunțat, din punct de vedere formal, ar fi trebuit să existe o hotărâre a deliberativului local prin care să se hotărască retragerea dreptului de concesiune sau sesizarea instanței judecătorești pentru a dispune asupra aplicării în speță a prev. art. 36 alin. 2 din Legea nr. 50/1991.
Ulterior, în măsura în care era necesar, putea fi sesizată și instanța de judecată, calitatea procesuală activă aparținând tot Consiliului Local
Pot fi considerate ca aplicabile speței și disp. Legii nr. 215/2001, respectiv prev. art. 38 alin. 1 și 2 lit. f și h din Legea nr. 215/2001, în forma în vigoare la momentul încheierii contractului între cele două părți, conform cărora consiliul local administrează bunurile ce sunt în proprietatea publică și privată a unității administrativ-teritoriale și hotărăște cu privire la concesionarea acestora.
Din această perspectivă, nu are relevanță faptul că redevențele care se achită în temeiul contractului de concesiune se fac venit la bugetul local, al cărui titular este unitatea administrativ-teritorială, întrucât o asemenea împrejurare poate justifica, eventual, interesul reclamantului în promovarea prezentului demers judiciar, însă nu și calitatea sa procesuală activă, respectiv de titular al dreptului care este dedus judecății.
Dreptul dedus judecății în speță este cel de a cere punerea în aplicarea a dispozițiile art. 36 alin. 2 din Legea nr. 50/1991, drept care nu poate aparține decât uneia din cele două părți contractante.
Aplicând în cauză principiul simetriei actelor juridice, Curtea constată că organul deliberativ s-a pronunțat în sensul în care nu este necesară retragerea dreptului de concesiune al pârâtei, motiv pentru care acțiunea reclamantului apare ca fiind introdusă cu rea-credință, în disprețul normelor legale mai sus arătate.
Mai mult, trebuie subliniată și împrejurarea că nu se poate vorbi despre o încetare a dreptului de concesiune, în condițiile în care, deși obligația care se impută pârâtei ca nefiind respectată trebuia adusă la îndeplinire în termen de 1 an de la data încheierii contractului, respectiv până la 22.03.2002, de la acel moment și până în prezent a fost încasată redevența stabilită în conformitate cu prev. pct. V al contractului de concesiune, astfel cum rezultă din certificatul de atestare fiscală depus la dosar la fila 38.
De asemenea, relevantă este și nota de constatare întocmită de către inspectori din cadrul Primăriei Z, înregistrată sub nr. 39.269/2007 ( 18) aceștia atestând împrejurarea că pe o parte din suprafața terenului concesionată în favoare pârâtei s-a realizat o platformă betonată, pe restul suprafeței existând un drum asfaltat, iar având în vedere specificul contractului de concesiune în litigiu, Curtea apreciază că acest act trebuie reținut ca pertinent pentru soluționarea litigiului, fiind o dovadă în plus a nelegalității și netemeiniciei acțiunii introductive.
Pentru toate aceste motive, se va admite recursul, iar sentința pronunțată de către instanța de fond va fi modificată, în conformitate cu disp. art. 304 pct. 9 și art. 312 alin. 1 teza I pr.civ. și rejudecându-se în fond, va fi respinsă acțiunea reclamantului.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de pârâta "" împotriva sentinței civile nr. 30 din 11 ianuarie 2008 pronunțată în dosarul nr- al Tribunalului Sălaj pe care o modifică și rejudecând:
Respinge acțiunea reclamantului MUNICIPIUL împotriva ""
Decizia este irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 28 mai 2008.
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI, GREFIER,
- - - - - - - -
Red.
Dact./3 ex./19.06.2008
Jud.fond:
Președinte:Floarea TămașJudecători:Floarea Tămaș, Mirela Budiu, Simona Szabo
