Alte cereri. Decizia 149/2010. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SECȚIA contencios ADMINISTRATIV
ȘI FISCAL
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ nr.149/
Ședința publică din 04 februarie 2010
PREȘEDINTE: Răzvan Pătru
JUDECĂTOR 2: Diana Duma
JUDECĂTOR 3: Maria Belicariu
GREFIER: - -
S-a luat în examinare contestația în anulare formulată împotriva deciziei civile nr. 43/21.01.2009 pronunțată de Curtea de APEL TIMIȘOARA în dosar nr- de contestatorii, a, C, G, G,., hiva, în contradictoriu cu intimata AJOFM C-
La apelul nominal, se prezintă pentru contestatori avocat, lipsă fiind intimata AJOFM C-
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință după care reprezentantul contestatorilor depune la dosar un extras de pe internet privind dosarul nr-, care este identică cu prezenta cauză.
Nemaifiind alte cereri formulate, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în susținerea contestației în anulare.
Reprezentantul contestatorilor solicită admiterea contestației în anulare, casarea deciziei contestate, conform motivelor invocate în scris la dosar, cu cheltuieli de judecată.
CURTEA
Deliberând asupra contestației în anulare, reține următoarele:
Prin contestația în anulare înregistrată la Curtea de APEL TIMIȘOARA - Secția de contencios administrativ și fiscal sub nr. 785/59/1.07.2009, contestatorii, G, a, C, G, G,., hiva, solicitând au solicitat admiterea contestației în anulare, casarea atât a deciziei civile nr.43/21.01.2009, pronunțată de Curtea de APEL TIMIȘOARA în dosar nr-, cât și a sentinței civile nr. 1183/10.09.2008 a Tribunalului C S, ca netemeinice și nelegale și trimiterea cauzei spre rejudecare pentru îndeplinirea în tot a actelor procedurale, iar în subsidiar, dacă nu se va dispune trimiterea cauzei spre rejudecare și va fi reținută cauza spre judecare, solicită anularea actului emis de pârâtă, concretizat prin adresa nr.4655/19.05.2008, prin care li s-a refuzat acordarea drepturilor salariale, reprezentând suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare, conform art.31 alin.l, lit. c și d din Legea nr. 188/1999, republicată în Monitorul Oficial nr.365 din 29.05.2007, privind Statutul Funcționarilor Publici; recunoașterea dreptului lor la suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare, conform art.31 alin 1 lit c și d din Legea nr. 188/1999, republicată în Of. nr.365 din 29.05.2007 privind Statutul Funcționarilor Publici și art.l din Legea Contenciosului Administrativ nr. 554/2004; obligarea pârâtei la plata retroactivă a drepturilor salariale, actualizate cu rata inflației, până la data plății efective, începând cu luna aprilie a anului 2004 și în continuare, până la încetarea raporturilor de serviciu, astfel:
- postului în procent de 25% din salariul de bază;
- corespunzător treptei de salarizare în procent de 25% din salariul de bază, drepturi prevăzute de art.31 alin.l lit c și d din Legea nr. 188/1999, privind Statutul Funcționarilor Publici, republicată.
Solicită obligarea pârâtei la înscrierea în Cartea de muncă a acestor sporuri în conformitate cu Decretul nr.92/1976.
În motivarea contestației în anulare, contestatorii au arătat că înțeleg să critice cele două hotărâri pentru următoarele:
1. interpretarea dată de instanță este greșit interpretată, hotărârea fiind dată cu aplicarea și interpretarea greșită a legii.
2. cu toate că prin motivele de recurs au arătat că acestea sunt cele prevăzute de art.304 pct. 8 și 9 raportate la dispozițiile art.304 ind.l din Codul d e Procedură Civilă, soluția instanței de recurs nu ține cont de acestea fapt care duce la o soluție neconformă cu prevederile legale
3. instanța de recurs se limitează la a judeca această cauză în mod global și nu a se apleca asupra tuturor motivelor de recurs, mai ales că judecarea unei cauze fără apel nu este limitată la motivele de recurs care privind caracterul devolutiv al acestuia permite ca instanța să intre în fondul cauzei sub toate aspectele;
4. instanța de recurs greșește atunci când nu face aplicarea prevederilor art. 129 punctul 5 din proc.civ. prin aceea că nu stăruie în aflarea adevărului prin orice mijloace;
5. instanța de recurs greșește prin faptul că nu verifică interpretarea eronată a instanței de fond, deoarecedrepturile salariale solicitate de contestatori, în calitatea lor de funcționari publici, în cadrul AJOFMS, suplimentul postului și cel corespunzător treptei de salarizare sunt expres prevăzute în art. 31 din Legea nr. 188/1999 republicată și face parte din constituirea salariului funcționarului public, alături de salariul de bază și sporul de vechime;
6. atât prima instanță, dar și instanța de recurs, nesocotește prevederile art. 40 alin 2 lit c din Codul Muncii, dispoziții aplicabile și în situația de față, precum și prevederile art. 117 din Legea 188 /l 999,obligația de a acorda toate drepturile ce decurg din lege și din contractul de muncă aplicabil, revin angajatorului, deci respectiv pârâtei;
7. atât prima instanță, dar și instanța de recurs, nesocotește prevederile legale prin faptul că, până la republicarea din anul 2007 Legii 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, când li s-a dat textelor o nouă numerotare,suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare erau prevăzute la art. 29 alin. 1 lit. c și d din aceeași lege;
8. atât prima instanță, dar și instanța de recurs, nesocotește prevederile legale prin aceea că nu se reține faptul că, așa cum rezultă din subsolul art. 31 din legea 188/1999, republicată, în perioada 2004-2006, prevederile referitoare la suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare au fost suspendate prinOrdonata de Urgență a Guvernului nr. 92/2004privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici pentru anul 2005, aprobată cu modificări și completări prinLegea nr. 76/2009 și prin Ordonanța Guvernului nr.2/2006privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici pentru anul 2006, aprobată cu modificări și completări prin Legea 417/2006;
9. atât prima instanță, cât și instanța de recurs nesocotește prevederile legale în materie prin faptul că, potrivit art. XIII din Legea nr.251/2006 pentru modificarea și completarea Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici,prevederile art. 29 alin. 1 lit. c și d din Legea nr. 188/1999 au reintrat în vigoare la data de 01.01.2007.Faptul că în perioada 2004-2006 acordarea acestor drepturi a fost suspendată nu echivalează cu înlăturarea acestora, nu se poate considera ca nu au existat;
10.atît prima instanță, dar și instanța de recurs nesocotește prevederile legale prin aceea că,deși aceste drepturi solicitate noi trebuia sa ne fie acordate de drept, cel târziu începând cu data de 01.01.2007, în mod abuziv, încălcând prevederile legale, angajatorul Agenția Județeană pentru Ocuparea Forței de Muncă C-S, refuza acordarea acestora lună de lună;
11.atît prima instanță, dar și instanța de recurs nesocotește prevederile legale, deoarecede la apariția actului normativ de reglementare a celor două suplimente solicitate și până în prezent au fost privați de dreptul debeneficia de acordarea acestor sporuri, fapt ce duce la lipsa de conținut al acestui drept prevăzut și acordat de lege;
12.atît prima instanță, dar și instanța de recurs nesocotește prevederile art.38 din Codul Muncii care prevede, în mod imperativ faptul cădrepturile persoanelor încadrate în muncă nu pot face obiectul unei tranzacții, renunțări sau limitări, ele fiind apărate de stat împotriva oricăror încălcări a manifestărilor de subiectivism, abuz sau arbitrariu;
13. atât prima instanță, dar și instanța de recurs nesocotește prevederile art. 1 din Protocolul adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale:"Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea drepturilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului."
14.atît prima instanță, dar și instanța de recurs nesocotește prevederile,dreptul nostru la acordarea suplimentului postului și cel al treptei de salarizare este un drept de creanță și prin urmare, este un bun în sensul art.l din Protocolul adițional la convenția amintită, conform căruiatrebuie să beneficieze și contestatorii de sporurile salariale solicitate prin acțiune, textul art. 31 din Legea nr. 188/1999 republicată fiind fără echivoc în acest sens atunci când enumera elementele constitutive ale salariului funcționarului public;
15. atât prima instanță, dar și instanța de recurs nesocotește prevederile legale raportat la faptul că solicitarea acestor drepturi este îndreptățită, rezultă și din alte acte normative în care aceste sporuri sunt recunoscute ca fiind datorate. Ordinul comun al Ministrului, familiei și egalității de șanse, și al Ministrului Economiei și Finanțelor nr- stabilește regulile de eligibilitate și lista cheltuielilor eligibile în cadrul operațiunilor finanțate prin Programul "Dezvoltarea resurselor umane " () 2007-2013. În aplicarea acestui ordin a fost elaborate solicitantului acestor fonduri, în care se dezvoltă și explică regulile de eligibilitate și lista cheltuielilor eligibile. Astfel, în cadrul costurilor salariale care intră în aceste cheltuieli eligibile sunt incluse și suplimentul postului, precum și suplimentul treptei de salarizare, acordate în temeiul art.31 alin 1 lit. c și d din Legea 188/1999.
16. prima instanță, dar și instanța de recurs nesocotește prevederile art. 129 alin 5 din Codul d e procedură civilă prin aceea că,în ceea ce privește lipsa cuantificării sporurilor solicitate prin acțiune, de care s-a prevalat instanța de fond în motivarea deciziei luate, contestatorii consideră că este lipsit de relevanță faptul că, un drept acordat prin lege, dar necuantificat printr-un act normativ poate constitui temei pentru ca instanța fără a intra în fondul cauzei să poată fi anulat;
17. prima instanță, dar și instanța de recurs nesocotește prevederile legale deoarece,dacă s-ar invoca o astfel de interpretare s-ar ajunge la ineficienta unor dispoziții legale, parte a dreptului pozitiv, ceea ce ar fi inadmisibil.
18.soluția dată de prima instanță și menținută prin Decizia Curții de APEL TIMIȘOARA este nelegală, deoarece instanța avea la dispoziție toate mijloacele legale de a cere metodologia de calcul a sporurilor invocate prin acțiune și nu o interpretare lacunară speculând lipsa unei cuantificări în vreun act normativ;
19. prima instanță, dar și instanța de recurs nesocotește prevederile prin aceea că neacordarea acestor drepturi doar în ideea necuantificării lor, ar duce la o vădită discriminare a contestatorilor, având în vedere practica instanțelor de judecată, ce reflectă modul unitar în care s-a aplicat legea și s-au acordat până în prezent aceste drepturi, necuantificate de Administrație.
20. prima instanță, dar și instanța de recurs nesocotește practica în materie a tuturor instanțelor de judecată care au acordat aceste drepturi salariale în cuantum de 25% pentru fiecare procent în parte și care au stabilit și acordat acest procent, aplicând principiul echității.
21. instanța nesocotește prevederile art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, purtând titlul " Interzicerea discriminării ", care ar fi adus lămuriri acesteia:
-"exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de prezenta convenție trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire bazată în special pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau orice alta situație", acesta fiindprincipiul egalității tuturor în fața legii,
-lista cuprinsă în art. 14 nefiind limitativă, - dreptul la nediscriminare, "protejând persoanele fizice și persoanele juridice aflate în situații asemănătoare, împotriva aplicării unui tratament diferit" ( 23 iulie 1968 citat de - Convenția Europeană a Drepturilor Omului -, comentariu pe articole volumul I- Drepturi și libertăți).
Convenția Europeană a Drepturilor Omului, la care România a aderat, trebuie respectată cu prioritate față de dreptul intern, în caz contrar instituindu-se răspunderea pentru neexecutarea obligațiilor pe care și le-a asumat Statul Român.
22. prima instanță, dar și instanța de recurs nesocotește prevederile art. 16 -Egalitatea în drepturi -, din Constituția României, potrivit cu care:"Cetățenii sunt egali în fața legii și a Autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări", consideră contestatorii că și ei sunt îndreptățiți să beneficieze de suplimentul postului în procent de 25% din salariul de bază și suplimentul corespunzător treptei de salarizare în procent de 25% din salariul de bază, precum ceilalți funcționari publici, conform practicii depuse la dosarul cauzei.
23. instanța de fond, dar și cea din recurs s-a mulțumit a da o soluțiecontrară decât cea de acordare a drepturilor salariale solicitate,ceea ce echivalează cu faptul căun drept prevăzut de lege să devină pentru cealaltă parte doar o obligație lipsită de conținut, fapt ce ar duce la situația că un drept patrimonial a cărei existență este recunoscută sa fie vidat de substanța sa, și practic să devină lipsit de valoare, practică pe care Statul Român o folosește mult mai des de ceva timp.
24.Curtea de Apel, ca instanță de control judiciar, va trebui să îndrepte această anomalie, deoarece actele abuzive ale statului împotriva cetățenilor trebuiesc oprite și numai instanța poate face acest lucru, deoarece este singurul garant de aplicare a legilor, iar acolo unde aceste legi sunt încălcate trebuie ca justiția să intervină. Contestatorii solicită a se vedea cazul magistraților care au fost lipsiți și domniile lor de drepturile conferite prin lege și pe care statul nu a mai dorit a le acorda.
25.Arată căîn situația de față este vorba de același aspect și anume drepturi salariale legale și neacordate.
Conținutul sentinței civile nr. 1183/10.09.2008 a Tribunalului C-
Prin sentința civilă nr.1183/10.09.2008 pronunțată în dosarul nr-, Tribunalul C-S a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Agenția Județeană pentru Ocuparea Forței de Muncă C-S, a respins acțiunea formulată de reclamanții, B G, C, G, G, hiva, în contradictoriu cu pârâta Agenția Județeană pentru Ocuparea Forței de Muncă C-S, ca neîntemeiată.
În motivare, s-a reținut reclamanții au calitatea de funcționari publici în cadrul Agenția Județeană pentru Ocuparea Forței de Muncă C-
Potrivit dispozițiilor art. 40 alin. 2 lit. c din Codul Muncii, dispoziții aplicabile și în situația de față, conform prevederilor art. 117 din Legea nr. 188/1999, revine angajatorului, respectiv pârâtei, obligația de a acorda salariaților toate drepturile ce decurg din lege-.
În acest context reclamanții, având calitatea de funcționari publici, trebuie să fie salarizat în conformitate cu prevederile Legii nr. 188/1999 și au dreptul să primească, pe lângă celelalte drepturi, cele două sporuri, respectiv suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare, așa cum au fost reglementate prin art. 31 alin. 1 lit. c și d din actul normativ citat.
Cele două suplimente au fost introduse prin Legea nr. 161/19.04.2003, publicată în MO în data de 21.04.2003, fără a se indica, însă, în ce cuantum vor fi acordate, funcție de gradul, clasa, treapta de salarizare a funcționarilor publici. De asemenea, nici unul din actele normative referitoare la modul de salarizare a funcționarilor publici nu stabilește cuantumul celor două suplimente, respectiv OUG. nr. 192/2002, OUG nr. 92/2004, OG nr. 2/2006, OG nr. 6/2007, OG nr. 9/2008. Aplicarea dispozițiilor referitoare la acordarea suplimentelor a fost suspendată pe perioada 2004-2006, mai întâi prin pct. 7 al articolului unic al Legii nr. 164/16.05.2004, apoi prin art. 44 din OUG nr. 92/2004 și prin prevederile OG nr. 2/2006.
Astfel, deși Legea nr. 188/1999 prevede în mod expres că în compunerea salariului funcționarului public, pe lângă salariul de bază și sporul de vechime în muncă intră și suplimentul postului, precum și suplimentul corespunzător treptei de salarizare, legiuitorul nu a stabilit cuantumul sporurilor în discuție, limitându-se la precizarea că suplimentul prevăzut la litera d din art. 31 se stabilește în raport de treapta de salarizare. Așa fiind, este evident că stabilirea cuantumului celor două suplimente a fost lăsată de legiuitor în seama Administrației, a cărei activitate fundamentală este aceea a organizării legii sau a executării în concret a legii, prin urmare, este atributul exclusiv al Administrației de a executa în concret dispozițiile cuprinse în art.31 din Legea nr.188/1999, care beneficiază de o largă marjă de apreciere, singurul criteriu avut în vedere de legislator, care obligă Administrația, fiind criteriul treptei de salarizare pentru fiecare categorie de funcționari publici.
În consecință, în lipsa unui act emis sau adoptat de către Administrație, prin care să fie stabilit cuantumul celor două suplimente solicitate prin acțiune de către reclamanți, instanța nu posedă puterea juridică de a determina ea însăși întinderea suplimentelor salariale deoarece s-ar substitui Administrației, ipoteză în care ar încălca principiul separației puterilor în stat, consacrat în art.1 alin.4 din Constituția României.
Astfel, instanța a reținut că pârâtul nu poate fi obligat, în condițiile descrise mai sus, la plata suplimentelor salariale solicitate prin acțiune, înainte de stabilirea cuantumului acestora, motiv pentru care urmează să respingă acțiunea formulată de reclamanți.
În baza art. 137 alin.1 Cod proc. civ. a procedat la soluționarea cu prioritate a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei, invocate prin întâmpinare, pe care respins-o pentru următoarele considerente:
Pretențiile ce formează obiectul acestui dosar izvorăsc dintr-un raport juridic de serviciu încheiat între reclamanți ca angajați și pârâta Agenția Județeană pentru Ocuparea Forței de Muncă C-S ca angajator, aceasta din urmă având personalitate juridică și buget propriu. În consecință, între reclamanți și pârâtă există raporturi de muncă, reclamanții fiind numit în funcție de către directorul executiv al Agenția Județeană pentru Ocuparea Forței de Muncă C- De asemenea, potrivit art. 40 alin. 2 lit. c din Codul Muncii, obligația de a acorda salariaților toate drepturile ce decurg din lege și din contractul de muncă aplicabil revine angajatorului, respectiv pârâtei.
În cauză au declarat recurs reclamanții, BGE., C, G, G, hiva, solicitând modificarea sentinței și admiterea acțiunii.
În recurs, se susține că interpretarea instanței de fond este total eronată, întrucât așa cum a arătat și în apărarea făcută în dosarul primei instanțe drepturile salariale solicitate, în calitate de funcționari publici în cadrul AJOFM C S, suplimentul postului și cel corespunzător treptei de salarizare sunt expres prevăzute în art.31 din Legea nr. 188/1999 republicata și face parte din constituirea salariului funcționarului public, alături de salariul de baza și sporul de vechime.
Potrivit dispozițiilor art. 40 al.2 lit.c din Codul Muncii, dispoziții aplicabile și în situația de fata,conform prevederilor art.117 din legea nr. 188/1999, obligația de a acorda toate drepturile ce decurg din lege și din contractul de munca aplicabil, revine angajatorului, deci respectiv paratei.
Învederează instanței faptul că, până la republicarea din anul 2007 Legii nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici, când li s-a dat textelor o nouă numerotare, suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare erau prevăzute la art. 29 alin. (1) lit. c) și d) din aceeași lege.
De asemenea, solicită a se reține faptul că, așa cum rezultă din subsolul art. 31 din Legea nr. 188/1999, republicată, în perioada 2004-2006, prevederile referitoare la suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare au fost suspendate prin Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 92/2004 privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici pentru anul 2005, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 76/2005, și prin Ordonanța Guvernului nr. 2/2006 privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici pentru anul 2006, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 417/2006.
Relevant este faptul ca potrivit art. XIII din Legea nr. 251/2006 pentru modificarea și completarea Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, prevederile art. 29 alin. (1) lit. c) și d) din Legea nr. 188/1999 au reintrat în vigoare la data de 01.01.2007. Faptul ca în perioada 2004-2006 acordarea acestor drepturi a fost suspendată nu echivalează cu înlăturarea acestora,nu se poate considera ca nu au existat.
Prin urmare, instanța să constate că, deși aceste drepturi solicitate trebuiau să fi acordate de drept, cel târziu începând cu data de 01 ianuarie 2007, în mod abuziv, încălcând prevederile legale, angajatorul Agenția Județeană pentru Ocuparea Forței de Munca C-S, refuza acordarea acestora luna de luna.
Ori, așa cum au precizat și în cererea introductivă de la apariția actului normativ de reglementare a celor doua suplimente solicitate și până în prezent au fost privați de dreptul de a beneficia de acordarea acestor sporuri, fapt ce duce la lipsa de conținut al acestui drept prevăzut și acordat de lege, iar pentru aceasta îngrădire nimeni, nici chiar pârâta nu are nici o justificare printr-o cauza de utilitate publică.
Prin art. 38 din Codul Muncii se prevede, în mod imperativ faptul că drepturile persoanelor încadrate în muncă nu pot face obiectul unei tranzacții, renunțări sau limitări, ele fiind aparate de stat împotriva oricăror încălcări a manifestărilor de subiectivism, abuz sau arbitrariu.
Menționează că, este de principiu ca o norma legală o dată reglementată, trebuie să producă efectele, fiind împotriva rațiunii de a exista a legilor să aibă doar un caracter formal.
Potrivit art.1 din Protocolul adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale:" Orice persoana fizica sau juridica are dreptul la respectarea drepturilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publica și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului" În aceste condiții, dreptul nostru la acordarea suplimentului postului și cel al treptei de salarizare este un drept de creanța și prin urmare, este un bun în sensul art.1 din Protocolul adițional 1 la Convenția amintita.
Consideră că trebuie să beneficieze de sporurile salariale solicitate prin acțiune, textul art.31 din Lege nr. 188/1999 republicata fiind fără echivoc în acest sens, atunci când enumera elementele constitutive ale salariului funcționarului public.
Respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implica asigurarea aplicării, în spiritul și litera lor a legilor adoptate, concomitent cu eliminarea oricăror tendințe de reglementare a unor situații juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi împiedicați să se bucure efectiv de acestea.
Că solicitarea acestor drepturi este îndreptățită rezultă și din alte acte normative, în care aceste sporuri sunt recunoscute ca fiind datorate. Ordinul comun al Ministrului muncii, familiei și egalității de șanse și al Ministrului economiei și finanțelor nr- stabilește regulile de eligibilitate și lista cheltuielilor eligibile în cadrul operațiunilor finanțate prin Programul "Dezvoltarea resurselor umane" ( ) 2007-2013. În aplicarea acestui ordin a fost elaborat solicitantului acestor fonduri, în care se dezvolta și explica regulile de eligibilitate și lista cheltuielilor eligibile. Astfel, în cadrul costurilor salariale care intra în aceste cheltuieli eligibile sunt incluse și suplimentul postului, precum și suplimentul treptei de salarizare, acordate în temeiul art.31 al.1 lit. c și d din Legea nr. 188/1999.
În ceea ce privește lipsa cuantificării sporurilor solicitate prin acțiune, de care s-a prevalat instanța de fond în motivarea deciziei luate, consideră că este lipsit de relevanta faptul ca, printr-un act normativ nu s-a prevăzut cuantificarea lor. Acesta nefiind un motiv pentru a nu fi acordate. Dacă s-ar invoca o astfel de interpretare s-ar ajunge la ineficiența unor dispoziții legale, parte a dreptului pozitiv, ceea ce ar fi inadmisibil.
Mai mult neacordarea acestor drepturi doar în ideea necuantificării lor, ar duce la o vădită discriminare a reclamanților având în vedere practica instanțelor de judecată ce reflectă modul unitar în care s-a aplicat legea și s-au acordat până în prezent aceste drepturi, necuantificate de către Administrație.
Precizează că toate instanțele de judecata care au acordat aceste drepturi salariale în cuantum de 25% pentru fiecare procent în parte, au stabilit și acordat acest procent aplicând principiul echității.
În aceeași ordine de idei consideră că este total inadmisibil și discriminatoriu că unei persoane ce a avut aceeași calitate de funcționar public în cadrul aceleiași instituții parate, C S și pentru aceeași perioada de timp, să i se recunoască și sa i se acorde de către instanța de judecata dreptul de a beneficia de aceleași drepturi salariale prevăzute în aceleași dispoziții legale, adică art. 31 al.1, lit. c și d din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, precum cele solicitate de noi, chiar și fără vreo cuantificare din partea Administrației.
Pentru susținerea invocărilor depun Sentința Civila nr. 357/21.03.2008 a Tribunalului C-S rămasă definitivă și irevocabila prin respingerea recursului formulat de C-S, de către Curtea de APEL TIMIȘOARA în dosarul nr-.
În conformitate cu prevederile art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, purtând titlul "Interzicerea discriminării", "exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de prezenta convenție trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație", acesta fiind principiul egalității tuturor în fața legii, "lista cuprinsă în art.14 nefiind limitativă", dreptul la nediscriminare "protejând persoanele fizice și persoanele juridice aflate în situații asemănătoare, împotriva aplicării unui tratament diferit" ( 23 iulie 1968 citat de - "Convenția europeană a drepturilor omului" - Comentariu pe articole -.l - Drepturi și libertăți). Convenția Europeană a Drepturilor Omului la care România a aderat, trebuie respectată cu prioritate față de dreptul intern, în caz contrar instituindu-se răspunderea pentru neexecutarea obligațiilor pe care și le-a asumat Statul Român.
Conform art. 16, "Egalitatea în drepturi", din Constituția României, potrivit cu care: "Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări", consideram ca și noi suntem îndreptățiți să beneficieze de suplimentul postului în procent de 25% din salariul de bază și suplimentul corespunzător treptei de salarizare în procent de 25% din salariul de bază, precum ceilalți funcționari publici, conform practicii depuse la dosarul cauzei.
Conținutuldeciziei civile nr. 43/21.01.2009 a Curții de APEL TIMIȘOARA:
Curtea de APEL TIMIȘOARA prin decizia civilă nr.43/21.01.2009 a espins recursul declarat de recurenții, BGE., C, G, G, hiva, împotriva sentinței civile nr.1183/10.09.2008 pronunțată în dosarul nr- de Tribunalul C-S, ca nefondat.
Instanța de recurs a reținut că, drepturile solicitate de reclamanți sunt reglementate de dispozițiile art. 31 alin. 1 din Legea nr. 188/1999, privind Statutul funcționarilor publici, conform cărora "pentru activitatea desfășurată, funcționarii publici au dreptul la un salariu compus din:
a) salariul de bază;
b) sporul pentru vechime în muncă;
c) suplimentul postului;
d) suplimentul corespunzător treptei de salarizare".
Curtea a observat, totodată, că în perioada 2004-2006, prevederile referitoare la suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare au fost suspendate prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 92/2004 privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici pentru anul 2005, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 76/2005, și prin Ordonanța Guvernului nr. 2/2006 privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici pentru anul 2006, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 417/2006.
De asemenea, Curtea a reținut că în numerotarea anterioară republicării din anul 2007, art. 31 din Legea nr. 188/1999 era numerotat ca art. 29.
În aplicarea dispozițiilor actualului art. 31 (fost art.29 din Legea nr.188/1999) - text introdus prin Legea nr.161/2003 - Agenția Națională a Funcționarilor Publici a elaborat un proiect de act normativ privind salarizarea funcționarilor publici, proiect care instituia, conform dispozițiilor art. 29 din Legea nr.188/1999, mecanismul de stabilire a salariului funcționarilor publici, compus din cinci componente: salariul de bază, suplimentul postului, sporul de vechime, suplimentul corespunzător treptei de salarizare, alte prime și sporuri.
Curtea a observat însă că acest proiect de act normativ nu a fost promovat până în prezent, astfel că nu există baza legală pentru calcularea (cuantificarea) și acordarea suplimentului postului și a suplimentului treptei de salarizare.
Curtea a reținut, în același sens, că obligarea pârâtei la plata sporurilor respective în procent de 25% este lipsită de temei legal, neexistând nici o reglementare în baza căreia să se poată identifica acest cuantum.
Curtea a constatat, în acest sens, că pentru a fi posibilă cuantificarea (calcularea) suplimentului postului și a suplimentului gradului, ca părți componente ale salariului funcționarilor publici este necesară existența unor dispoziții date în aplicarea (executarea) art.29 alin.(1) lit.c) și d) din Legea nr.188/1999, atribuție ce revine fie legiuitorului, în cazul promovării unui act normativ cu forță juridică de lege, fie Guvernului, în cazul promovării unei hotărâri date în executarea prevederilor respective din Legea nr.188/1999.
Curtea a reținut că prin deciziile nr. 818/2008, nr. 819/2008 și nr. 820/2008, (toate fiind publicate în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 537 din 16 iulie 2008), Curtea Constituțională a constatat că prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) și art. 27 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, "sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative".
Curtea a apreciat că - în condițiile în care nu este reglementată modalitatea de calculare a suplimentului postului și a suplimentului gradului - acordarea acestor drepturi presupune, pe de o parte, obligarea angajatorului la plata unor sume de bani imposibil de calculat, iar, pe de altă parte, eventuala cuantificare de către instanță în raport cu diverse criterii, reprezintă o nesocotire a Deciziei Curții Constituționale nr.820/2008, în cuprinsul căreia s-a reținutexpressis verbiscă "instanțele judecătorești nu au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative", astfel că nu au nici competența de a se substitui legiuitorului ori executivului în privința acordării efective a unui drept prevăzut de lege, dar care în prezent nu este pasibil de exercitare efectivă.
În raport cu dispozițiile deciziilor Curții Constituționale menționate mai sus, Curtea a apreciat că instanțele judecătorești nu au posibilitatea de a acorda un spor salarial al cărui cuantum nu a fost determinat de autoritățile competente.
Chiar dacă nu se poate lua în considerare suspendarea legală a aplicării textului art. 31 din Legea nr. 188/1999, Curtea apreciază că nu se poate face în cauză o analogie cu situația litigiilor având ca obiect plata primelor de concediu cuvenită funcționarilor publici, întrucât în cazul acordării primei de concediu, dispozițiile Legii nr.188/1999 erau lipsite de orice echivoc, sub aspectul cuantumului primei respective, dispozițiile art. 34 alin. 2 - devenit ulterior art. 35 alin. 2 - din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici, prevăzând că "funcționarul public are dreptul, pe lângă indemnizația de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, care se impozitează separat".
Or, în cazul suplimentului postului și al suplimentului corespunzător treptei de salarizare nu există nici o dispoziție legală care să permită instanțelor să stabilească un cuantum al acestor sporuri, în condițiile în care instanțele nu au competența de a stabili ele însele acest cuantum, conform deciziilor Curții Constituționale menționat mai sus.
Trebuie remarcat de asemenea, că cererea vizează un drept de creanță care nu îndeplinește cerința certitudinii, atâta timp cât nu are o cuantificare legală, astfel că, nu poate forma, legal, obiectul unei judecăți.
De asemenea, pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să determine întinderea sporurilor solicitate ar constitui o substituire a instanței în atribuțiile puterii legiuitoare, ceea ce este inadmisibil în contencios administrativ, cunoscut fiind că puterea judecătorească nu are atribuții în domeniul legiferării, potrivit Constituției României.
Sunt nefondate susținerile din recurs referitoare la practica judiciară a altor instanțe din România pentru că aceasta nu este izvor de drept cu excepția soluțiilor pronunțate de în interesul legii sau de Curtea Constituțională, astfel că pronunțarea unor soluții de respingere a acțiunilor având același obiect, nu constituie discriminare cum eronat se susține prin recurs.
În privința aplicabilității în cauză a articolului 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, Curtea reține că acesta are următorul conținut:
"Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale.Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decâtpentru cauză de utilitate publică șiîn condițiile prevăzute de legeși de principiile generale ale dreptului internațional.
Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor."
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a precizat, în mai multe hotărâri care sunt condițiile de aplicare a acestui articol.
În această privință, Curtea reamintește, de pildă, paragrafele nr. 58 și 59 din hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată la 24 mai 2006 în cauza Weissman și alții împotriva României, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 588 din 27 august 2007, în care s-a arătat că "un reclamant nu poate invoca încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care deciziile pe care le critică se referă la "bunurile" sale în sensul acestei dispoziții. Noțiunea de "bunuri" poate acoperi atât "bunurile actuale", cât și valorile patrimoniale, înțelegându-se prinaceasta creanțele în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o "speranță legitimă" de a obține exercițiul efectiv al unui drept de proprietate. Dimpotrivă, de a vedea recunoscut un drept de proprietate a cărui exercitare este imposibilă nu poate fi considerată un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 și este similară unei creanțe sub condiție rezolutorie [a se vedea - II de împotriva Germaniei [MC], nr. 42.527/98, && 82 și 83, CEDO 2001-VIII, și și ova împotriva (decizie) [MC], nr. 39.794/98, & 69, CEDO 2002 -.
59.Cât despre noțiunea de "speranță legitimă", Curtea amintește, de asemenea, că, deoareceinteresul patrimonialvizat este de natura creanței,nu poate fi considerat o "valoare patrimonială" decât atunci când are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu atunci când este confirmat de o jurisprudență bine stabilită a instanțelor( împotriva Slovaciei [MC], nr. 44.912/98, & 52, CEDO 2004)".
Or, reclamanții nu au dovedit existența unei "jurisprudențe bine stabilită" în sensul acordării sporurilor solicitate, ci numai existența a două hotărâri judecătorești prin care s-au admis astfel de cereri de către Curtea de Apel Suceava, pronunțate în luna iunie 2008.
În aceste condiții, Curtea apreciază că reclamanții nu au dovedit existența unei speranțe legitime de a obține creanțele care formează obiectul prezentei judecății, nefiind, așadar, aplicabil art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului.
Sunt neaplicabile speței prevederile art.38 din Codul Muncii, pentru că nu se discută niciuna din ipotezele legale acolo menționate, principiul încrederii în statul de drept legat de acordarea unor drepturi salariale este opozabil și se poate analiza numai în raport cu autoritățile statale cu atribuții în domeniul legiferării și nu în raport cu puterea judecătorească.
Chiar dacă sunt recunoscute aceste drepturi prin U, pentru anii 2007-2013, așa cum afirmă recurenții, instanța nu are competența legală de a le cuantifica și drept consecință sunt irelevante în cauză invocările art.11 alin.1 și 2 sau art.20 alin.2 din Constituție sau cele privitoare la încălcarea de către Statul Român a unor tratate internaționale, în speță a cartei ratificată de România prin Legea nr.199/1997 sau a Convenției Organizației Internaționale a nr.131/1970.
Este nefondată invocarea prin recurs a dispozițiilor art.117 din Legea nr.188/1999 republicată privind statutul funcționarilor publici pentru că acesta prevede expres că dispozițiile prezentei legi se completează cu prevederile legislației muncii, precum și cu reglementările de drept comun civile, administrative sau penale după caz, în măsura în care nu contravin legislației specifice funcției publice.
Dispozițiile art.40 alin.2 lit.c din Codul Muncii care prevede că angajatorul este obligat să acorde toate drepturile ce decurg din lege angajatului, contravin legislației aplicabile funcționarului public pentru că raporturile de serviciu ale funcționarului public se și se exercită pe baza actului administrativ de numire, emis în condițiile legii, potrivit art.4 alin.1 din Legea nr.188/1999 republicată și nu în baza contractului de muncă.
Deci, toate drepturile salariale aferente funcției publice, au fost stabilite de pârâtă la momentul numirii în funcție a reclamanților, prin dispoziții ce constituie acte administrative și care pot forma obiectul acțiunii în contencios administrativ.
Potrivit art.1 alin.1 din Legea nr.554/2004, în temeiul căreia a fost sesizată prima instanță cu acțiunea de față, raportat la prevederile art.116 din Legea nr.188/1999 republicată, care dau în competența acestei categorii de instanțe litigiile privind raportul de serviciu al funcționarului publică, poate sesiza instanța de contencios administrativ cel ce se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim printr-un act de autoritate administrativă sau prin refuzul unei asemenea autorități.
Neacordarea drepturilor salariale din litigiu este urmarea actului administrativ de numire în funcția publică, în care nu s-au prevăzut cele două suplimente salariale, act necontestat de reclamanți, ceea ce duce la constatarea că acțiunea de față nu este fondată în raport cu prevederile art.1 alin.1 din Legea nr.554/2004.
Analizând actele dosarului, criticile contestatorilor prin prisma dispozițiilor art. 318 din Codul d e procedură civilă,Curtea de Apel constată următoarele:
Prin prezenta contestație în anulare, contestatorii au solicitat anularea deciziei civile nr. 43/21.01.2009, pronunțată de Curtea de APEL TIMIȘOARA în dosar nr- pe considerentul că interpretarea dată de instanță este eronată, hotărârea fiind dată cu aplicarea și interpretarea greșită a legii.
Curtea subliniază că admiterea contestației în anulare depinde de întrunirea motivelor prevăzute de lege în acest sens, și că, fiind în discuție o cale de atac extraordinară prin care se aduce atingere efectelor unei hotărâri judecătorești irevocabile, interpretarea motivelor care atrag admiterea contestației în anulare și rejudecarea cauzei trebuie făcută în mod restrictiv.
Curtea observă, sub acest aspect, că prin contestație nu a indicat nici unul din cazurile în care este admisibilă o contestație în anulare, astfel cum sunt reglementate de art. 317 și 318 Cod de Procedură Civilă.
Curtea subliniază, în acest sens, că rejudecarea unei cauze în privința căreia s-a pronunțat o hotărâre judecătorească irevocabilă aduce atingere unui alt principiu reglementat de Convenția europeană a drepturilor omului, respectiv principiului securității juridice, astfel cum a fost consacrat prin hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului.
Prin hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 28 octombrie 1999, dată în cauza Brumărescu împotriva României, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 414 din 31 august 2000, s-a arătat, la paragraful 61, că " dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe, garantat de art. 6 alin. 1 din convenție, trebuie interpretat în lumina preambulului convenției, care enunța preeminența dreptului ca element de patrimoniu comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale preeminenței dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care înseamnă, între altele, că o soluție definitivă a oricărui litigiu nu trebuie rediscutată".
În hotărârea respectivă, Curtea europeană a drepturilor omului a reținut, în paragraful nr. 62, că"admițând recursul în anulare introdus în virtutea autorității mai sus menționate, Curtea Supremă de Justiție a înlăturat efectele unei proceduri judiciare care dusese, în termenii Curții Supreme de Justiție, la o hotărâre judecătorească "irevocabilă", dobândind deci autoritatea lucrului judecat și fiind, în plus, executată.
Aplicând în acest mod dispozițiile art. 330(din Codul d e Procedură Civilă)mai sus citat, Curtea Supremă de Justiție a încălcat principiul securității raporturilor juridice. În speță și în virtutea acestui fapt, dreptul reclamantului la un proces echitabil în sensul art. 6 alin. 1 din convenție a fost ignorat".
Curtea europeană a drepturilor omului a reiterat această jurisprudență și în hotărârea pronunțată în cauza Todorescu împotriva României, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 770 din 24 august 2005, în paragrafele 37-38, Curtea arătând că "în cauza Brumărescu împotriva României, anterior citată (paragrafele 61 - 62), a decis că a existat o încălcare a art. 6 alin. 1 din Convenție, cu motivarea că anularea unei hotărâri judecătorești definitive este contrară principiului securității raporturilor juridice. Ea a mai arătat că refuzul de a recunoaște instanțelor competența de a soluționa litigii privind, ca în cazul de față, o acțiune în revendicare imobiliară, a încălcat art. 6 alin. 1 din Convenție."
De asemenea, în hotărârea pronunțată în cauza Androne împotriva României, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 875 din 29 septembrie 2005, Curtea europeană a drepturilor omului a reiterat (în paragraful 50) jurisprudența sa anterioară, citând cauza Sovtransavto, în care "a hotărât că un sistem juridic marcat de procedura de protest - adică posibilitatea anulării repetate a unei hotărâri definitive - ceea ce s-a întâmplat în cazul în speță, este, ca atare, incompatibil cu principiul securității raporturilor juridice, care constituie unul dintre elementele fundamentale ale supremației dreptului în sensul art. 6 alin. 1."
În paragraful nr. 52 din hotărârea pronunțată în cauza Androne împotriva României, Curtea europeană a drepturilor omului a reținut că "redeschiderea unei proceduri încheiate cu o hotărâre definitivă, în urma unei cereri de revizuire formulate tardiv, și anularea Hotărârii definitive din 22 noiembrie 2001, favorabilă reclamanților, au ignorat principiul securității raporturilor juridice și, în consecință, dreptul reclamanților la un proces echitabil, în sensul art. 6 alin. 1."
Totodată, în hotărârea pronunțată în cauza împotriva României, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 389 din 5 mai 2006, Curtea europeană a drepturilor omului a reiterat (în paragrafele 25-26) aceleași considerații.
În definirea principiului securității juridice de către instanța europeană, Curtea reamintește și o altă hotărâre pronunțată de Curtea europeană a drepturilor omului împotriva Statului Român, respectiv hotărârea pronunțată în cauza Societatea Comercială " Industrial " -, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 682 din 9 august 2006. în această hotărâre, Curtea europeană a drepturilor omului a precizat (în paragraful 32) că "dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe, garantat de art. 6 alin. 1 din Convenție, trebuie interpretat în lumina preambulului Convenției, care enunță preeminența dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale preeminenței dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care înseamnă, printre altele, că soluția dată într-un mod definitiv oricărui litigiu de către instanțe nu trebuie repusă în discuție (Cauza Brumărescu, precitată, paragraful 61). În virtutea acestui principiu, nici una dintre părți nu este îndreptățită să solicite supervizarea unei hotărâri definitive și executorii cu singurul scop de a obține rejudecarea procesului și o nouă hotărâre în privința sa.Instanțele de control nu trebuie să utilizeze puterea lor de supervizare decât pentru a corecta erorile de fapt sau de drept și erorile judiciare, și nu pentru a proceda la o nouă judecată. nu trebuie să devină un apel deghizat, și simplul fapt că pot exista două puncte de vedere asupra subiectului nu constituie un motiv suficient pentru a rejudeca o cauză.Nu se poate deroga de la acest principiu decât atunci când motive substanțiale și imperioase impun aceasta (Cauza Riabykh împotriva Rusiei, nr. 52.854/99, paragraful 52, CEDO 2003-IX)."
Având în vedere aceste considerente, Curtea apreciază că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 318 Cod de Procedură Civilă pentru admiterea contestației în anulare și, ținând seama de imperativul respectării principiului securității juridice, astfel cum a fost stabilit prin jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului - jurisprudență obligatorie pentru autoritățile române - Curtea urmează a respinge prezenta contestație în anulare ca fiind nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge contestația în anulare formulată împotriva deciziei civile nr. 43/21.01.2009 pronunțată de Curtea de APEL TIMIȘOARA în dosar nr- de contestatorii, a, C, G, G,., hiva,.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 4.02.2010.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
- - - - - -
GREFIER,
- -
Red./22.02.2010
Tehnored./2 ex/.22.02.2010
Instanță fond:jud.
Inst.recurs:jud.,
Președinte:Răzvan PătruJudecători:Răzvan Pătru, Diana Duma, Maria Belicariu
