Alte cereri. Decizia 422/2008. Curtea de Apel Pitesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PITEȘTI
SECȚIA COMERCIALĂ ȘI DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR- DECIZIE NR. 422/R-
Ședința publică din 18 Aprilie 2008
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Ioana Miriță judecător
JUDECĂTOR 2: Ioana Bătrînu
Judecător: -
Grefier: - -
S-a luat în examinare, pentru soluționare, recursul formulat de recurenta - reclamantă - -, cu sediul în Rm.V,-, județ V, împotriva sentința nr. 322 din 26.02.2008, pronunțată de Tribunalul Vâlcea - Secția comercială și de contencios administrativ fiscal, în dosarul nr-, în contradictoriu cu pârâta, cu domiciliul în,-, -.B,.18, județul
La apelul nominal, făcut în ședința publică, a răspuns consilier juridic pentru recurenta - reclamantă, intimata - pârâtă fiind lipsă.
Procedura, legal îndeplinită.
Recursul este legal timbrat prin chitanța nr. 9159, din data de 18.04.2008, emisă de Primăria Pitești, în sumă de 4.00 lei și timbru judiciar în valoare de 0.15 lei.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier ul de ședință, după care:
Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentantul recurentei - reclamante, având cuvântul, solicită admiterea recursului, casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de fond.
CURTEA
Asupra recursului de față:
Prin acțiunea înregistrată la data de 23.11.2007, reclamanta -. - V, în contradictoriu cu pârâta, a cerut obligarea acesteia la plata sumei de 258,36 lei, reprezentând contravaloarea serviciului de apă și canal prestat în baza contractului nr.1300/1.01.2006, în perioada septembrie 2006 - octombrie 2007 și a cheltuielilor de judecată.
În motivarea acțiunii, reclamanta a învederat, în principal, că între aceasta și pârâtă s-a încheiat contractul pentru furnizarea apei potabile nr.1300/1.01.2006, ce a avut ca obiect asigurarea serviciului de apă și canalizare.
Întrucât pârâta nu a achitat de bună-voie contravaloarea serviciului prestat, în temeiul prevederilor Legii nr.51/2006 și ale nr.OUG 119/2007, a formulat acțiune în instanță.
A precizat reclamanta că această creanță este certă,lichidă și exigibilă.
În susținerea acțiunii, reclamanta a atașat la aceasta înscrisuri ( filele 4 - 14 dosar ).
În ședința publică din 26.02.2008, instanța a invocat din oficiu excepția neefectuării procedurii prealabile ( concilierii ).
Tribunalul Vâlcea, prin sentința nr.322/26.02.2008, a admis excepția neefectuării procedurii prealabile și a respins ca inadmisibilă acțiunea formulată de reclamanta -. -
Analizând cu prioritate, în temeiul art.137 Cod pr.civilă, excepția peremtorie invocată din oficiu, tribunalul a reținut că este întemeiată pentru considerentele ce urmează:
Potrivit art.7 alin.6 din Legea nr.554/2004, așa cum a fost modificată și completată prin Legea nr.262/2007, plângerea prealabilă în cazul acțiunilor ce au ca obiect contracte administrative are semnificația concilierii, iar conform art.7 alin.6 lit.c, plângerea se face în termen de 6 luni de la data încălcării obligației contractuale, în cazul litigiilor legate de executarea contractelor.
În speță, la întrebarea instanței, reprezentanta reclamantei a susținut că nu a efectuat procedura prealabilă.
În consecință, instanța de fond a reținut că excepția neefectuării procedurii prealabile este fondată și a respins acțiunea ca inadmisibilă.
Împotriva sentinței, în termen legal a formulat recurs reclamanta, care a criticat-o sub aspectul nelegalității, în sensul următoarelor:
Cererea sa de chemare în judecată s-a întemeiat pe prevederile art. 10 alin. 1 din nr.OUG 119/2007 și ale art. 51 alin. 3 din Legea nr. 51/2006, astfel că în mod greșit s-a reținut incidența excepției lipsei procedurii prealabile prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004, întrucât contractul dintre părți cu are natura unui contract administrativ, ci are caracter comercial. Mai mult, conform art. 5 alin. 2 din nr.OUG 119/2007, în cazul litigiilor privitoare la obligații de plată rezultând din contracte comerciale nu este nevoie de parcurgerea concilierii directe prevăzute de art. 720 ind. 1 Cod pr. civilă.
Examinând sentința prin prisma criticilor formulate, ce se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod pr. civilă, curtea constată următoarele:
Recursul este fondat, pentru cele ce se vor reda în continuare.
În legătură cu soluționarea acțiunii de către prima instanță, prin reținerea incidenței excepției reglementată de art. 7 alin. 6 din Legea nr. 554/2004 modificată și completată prin Legea nr. 262/2007, se constată că, prin aplicarea greșită a legii a fost calificat contractul încheiat între părți, de furnizare și utilizare a serviciului de alimentare cu apă și canalizare, ca având natura unui contract administrativ.
Astfel, cererea reclamantei, de obligare la plata contravalorii serviciilor prestate, se întemeiază pe dispozițiile Legii nr. 51/2006 privind serviciile de utilități publice, act normativ care prin art. 1 stabilește cadrul juridic și instituțional unitar, obiectivele, competențele, atribuțiile și instrumentele specifice necesare înființării, organizării, gestionării, finanțării, exploatării, monitorizării și controlului funcționării serviciilor comunitare de utilități publice. Potrivit alin. 2, în înțelesul prezentei legi, serviciile comunitare de utilități publice, denumite în continuare servicii de utilități publice, sunt definite ca totalitatea activităților de utilitate și interes public general, desfășurate la nivelul comunelor, orașelor, municipiilor sau județelor sub conducerea, coordonarea și responsabilitatea autorităților administrației publice locale, în scopul satisfacerii cerințelor comunităților locale, prin care se asigură, printre altele, și alimentarea cu apă, canalizarea și epurarea apelor uzate. Un alt act normativ ce reglementează expres serviciul de alimentare cu apă și canalizare este Legea nr. 241/2006 care, prin art. art. 30, statuează că furnizarea/prestarea serviciului de alimentare cu apă și de canalizare se realizează numai pe bază de contract de furnizare/prestare, care poate fi individual sau colectiv, plata facturilor urmând a se face conform celor arătate la alineatele următoare ale aceluiași text de lege. Tot în Legea nr. 241/2006, s-a prevăzut, prin art. 43, că dispozițțile sale se completează cu Legea nr.51/2006, lege cadru pentru serviciile de utilitate publică. Or, în aceasta, la art. 36 alin. (1) se precizează că raporturile juridice dintre operatorii și utilizatorii serviciilor de utilități publice sunt raporturi juridice de natură contractuală și sunt supuse normelor de drept privat. Faptul că prin art. 51 alin. (3), din forma inițială a Legii nr. 51/2006 s-a prevăzut că soluționarea litigiilor patrimoniale și nepatrimoniale legate de încheierea, executarea contractelor reglementate de prezenta lege, precum și a celor izvorâte din neplata contravalorii serviciilor furnizate/prestate este de competența instanțelor de contencios administrativ, nu conferă contractului dintre operatori (furnizori ai serviciului) și utilizatori - care pot fi, conform celor două acte normative menționate, și consumatorii casnici - o natură administrativă, pentru a-i fi aplicabile, pentru soluționarea unei cereri având ca obiect plata serviciilor prestate, regulile stipulate de Legea nr. 554/2004. Natura contractuală a raporturilor juridice dintre operatori și utilizatori, supusă normelor de drept privat, consacrată prin legea cadru, aplicabilă sferei particulare a contractelor de furnizare a serviciilor de utilitate publică, exclude,"de plano"necesitatea recurgerii la procedurile prevăzute de Legea nr. 554/2004, respectiv art. 7 alin. 6, reținut de prima instanță ca fiind incident în cauză. Drept urmare, excepția întemeiată pe dispozițiile art. 7 alin. 6 din Legea nr. 554/2004 nu era aplicabilă, soluționarea acțiunii prin prisma acesteia fiind greșită.
În schimb, trimiterile recurentei la prevederile nr.OUG 119/2007 nu au relevanță în cauză, în contextul excluderii exprese a prevederilor acestei ordonanțe în ceea ce privește contractele încheiate cu consumatorii (art. 2 alin. 2).
Dată fiind soluționarea cauzei prin prisma unei excepții care nu era incidentă în speța dedusă judecății, se impune admiterea recursului, casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare, în baza art. 312 alin. 5 Cod pr. civilă, instanței competente, respectiv Judecătoria Rm.
Trimiterea la această instanță se impune în raport de modificările operate asupra alin. 3 al art. 51 din Legea nr. 51/2006, prin nr.OUG 13, intrată în vigoare la data de 26 februarie 2008. În raport de modificările survenite în cuprinsul art. 51 din Legea nr. 51/2006, competența soluționării unui asemenea litigiu revine judecătoriei, căreia urmează a-i fi trimisă cauza spre soluționare, în temeiul art. 725 Cod proc. civilă. Este adevărat că, de principiu, alin. 2 al art. 725 Cod proc.civilă, statuează că procesele în curs de judecată la data schimbării competenței vor continua să fie judecate de instanțele investite inițial. Însă, în speță, dată fiind teza finală a aceluiași alineat, care stipulează că în caz de casare cu trimitere spre rejudecare, dispozițiile legii noi privitoare la competență sunt de imediată aplicabilitate, se impune investirea instanței devenite competente prin modificarea art. 51 alin. 3 din Legea nr. 51/2006. Or, în condițiile art.36 din Legea nr. 51/2006, raporturile juridice dintre operatorii și utilizatorii serviciilor de utilități publice sunt raporturi de natură contractuală și sunt supuse normelor de drept privat.
Aceste dispoziții se impun a fi avute în vedere la interpretarea art.51 din același act normativ care, în alin.3 și 31, stabilește competențe diferite pentru litigiile contractuale dintre operatori și utilizatori, pe de o parte, și litigiile dintre unitățile administrativ teritoriale și operatori, pe de altă parte.
Prezenta cauză face parte dintre cele la care se referă alin.3, conform căruia soluționarea litigiilor contractuale dintre operatori și utilizatori, inclusiv cele ce izvorăsc din neplata contravalorii serviciilor furnizate sau prestate, se realizează de instanțele competente de la domiciliul utilizatorului.
aceste raporturi contractuale ca fiind de drept privat și distingându-le pe acestea de cele supuse competenței la care se referă Legea nr.554/2004, legiuitorul a dorit să le supună cenzurii instanțelor competente de drept comun.
Cum, în cauză, reclamanta este operator în condițiile definirii acestei noțiuni de art.2 lit. g din Legea nr.51/2006, iar pârâta utilizator în condițiile lit. h din același articol și reținând că raporturile dintre aceștia sunt de natură privată, se impune concluzia că instanța competentă să soluționeze pricina de față, având în vedere și pragurile valorice la care se referă art.2 din Codul d e procedură civilă, este Judecătoria Rm.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul formulat de recurenta - reclamantă - -, cu sediul în Rm.V,-, județ V, împotriva sentința nr. 322 din 26.02.2008, pronunțată de Tribunalul Vâlcea, în dosarul nr-, în contradictoriu cu pârâta, cu domiciliul în,-, -.B,.18, județ
Casează sentința și trimite cauza spre soluționare la Judecătoria Rm.
Irevocabilă
Pronunțată în ședință publică astăzi 18 aprilie 2008, la Curtea de APEL PITEȘTI - Secția comercială și de contencios administrativ și fiscal.
Grefier,
Red.
Tehnored.
4 ex/15.05.2008
jud fond.
Președinte:Ioana MirițăJudecători:Ioana Miriță, Ioana Bătrînu
