Alte cereri. Decizia 5226/2009. Curtea de Apel Craiova
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA contencios ADMINISTRATIV SI FISCAL
DECIZIE Nr. 5226
ȘEDINȚA PUBLICĂ DE - 2009
COMPLETUL DIN:
PREȘEDINTE: Sanda Lungu
JUDECĂTOR 2: Gabriel Viziru
JUDECĂTOR 3: Carmen Ilie
GREFIER - -
Pe rol, rezultatul dezbaterilor formulat de reclamanta - SRL,împotriva sentinței numărul 279/19.03.2009, pronunțată de Tribunalul Constanța în dosarul nr-.
Dezbaterile în cauza de față au avut loc în ședința publică de la 25 noiembrie 2009, când cei prezenți au pus concluzii în sensul celor consemnate în încheierea de ședință din aceeași zi și care face parte integrantă din prezenta, iar instanța în vedere deliberării a amânat pronunțarea pentru data de 09 2009.
CURTEA:
Asupra recursului de față;
Prin sentința nr. 279 din 19 martie 2009 pronunțată în dosarul nr- Tribunalul Constanțaa admis excepția decăderii reclamantei din dreptul de a formula acțiunea, invocată de pârâta - -.
A respins, ca tardivă, acțiunea formulată de reclamanta - SRL, în contradictoriu cu pârâții CONSILIUL JUDEȚEAN CONSTANTA, MUNICIPIUL M prin PRIMAR și - -.
A obligat reclamanta către pârâta - - la plata sumei de 10.000 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunța astfel instanța de fond, având în vedere și disp. art. 137 alin. 1 Cod proc. civilă a arătat că va soluționa mai întâi excepția tardivității acțiunii, excepție de procedură.
Sub acest aspect s-a reținut că instanța de contencios administrativ a fost investită cu prezenta acțiune la 13.07.2006.
Termenul de decădere este de 1 an așa cum se arată în disp. art. 11 alin.2 și 5 din Legea nr.554/2004.
De altfel, și Legea nr.29/1990 aflată în vigoare în 2003 când reclamanta a formulat prezenta acțiune reglementa la art. 5 termenul de decădere de 1 an care începe să curgă de la data comunicării actului administrativ a cărui anulare se solicită.
Art. 11 alin. 2 din Legea nr.554/2004 în forma aflată în vigoare la data sesizării instanței de contencios administrativ arată că pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ unilateral, cererea poate fi introdusă și peste termenul prevăzut la alin. 1, dar nu mai târziu de un an de la data emiterii actului.
În speță, s-a arătat că reclamanta a luat cunoștință de actul administrativ a cărui anulare se solicită prin prezenta acțiune încă din anul 2001.
S-a arătat și că la filele 69-75 din dosarul nr. 1377/2003 al Judecătoriei Mangalia există extras de carte funciară pentru imobilele cu număr cadastral 3/5/1 ce fac obiectul prezentei cauze din cuprinsul căruia s-a reținut că prin încheierea nr. 1147/11.05.2001 a fost intabulat dreptul de proprietate al - - asupra terenului dobândit prin actul administrativ ce se contestă prin prezenta acțiune.
Prin încheierea nr. 1147/11.05.2001 a fost intabulat dreptul de folosință asupra terenului în favoarea - SRL.
În consecință s-a reținut că prezenta acțiune a fost formulată la 24.09.2003, deci peste termenul de 1 an reglementat de art. 11 alin. 2 din Legea nr. 554/2004.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamanta în termen și motivat.
În motivarea recursului s-a arătat că intimata - - a fost înființată potrivit dispozițiilor Legii nr. 15/1990, prin Decizia nr. 593 din 26.10.1990 a Prefecturii Constanta, rezultând din divizarea fostei Societății Mixt
Recurenta a încheiat cu intimata - - contractele de vânzare - cumpărare nr. 224 din 25.02.1999 și nr. 109 din 01.02.1999, contracte având ca obiect două active, respectiv Spațiul comercial nr. 102 - Complex, cu suprafața construită de 860,21 mp și curte în suprafață de 40,50 mp, și spațiul comercial nr. 102 - anexă florărie, în suprafață de 20,25 mp, ambele situate in Stațiunea.
La momentul încheierii contractelor anterior menționate, regimul juridic al terenurilor pe care erau edificate cele două active pe care intimata - - le-a înstrăinat recurentei nu era clarificat, acesta fiind reglementat distinct prin HG nr. 834/1991.
Din acest motiv, la art. 10 din cele două contracte s-a convenit ca după clarificarea situației juridice a terenurilor, acestea sa fie evaluate și transmise cu plată recurentei, proprietar al construcțiilor edificate pe aceste terenuri.
Potrivit dispozițiilor HG nr. 834/1991, pentru eliberarea certificatelor de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor în favoarea societăților înființate potrivit Legii nr. 15/1990, este necesar ca terenurile respective să se fi aflat în patrimoniul societăților comerciale cu capital de stat la data înființării acestora și să le fie necesare desfășurării activității, potrivit obiectului lor de activitate, iar sarcina determinării terenurilor care îndeplinesc aceste condiții revine autorității administrației publice centrale sau județene, după caz, potrivit distincțiilor legale.
La data de 07.06.1999 a fost emis de către intimatul Consiliul Județean C, în favoarea intimatei - - certificatul de atestare a dreptului de proprietate nr. CT 0048/1999, certificat care vizează și suprafețele de teren pe care sunt edificate cele două active pe care le-a înstrăinat recurentei prin contractele nr. 224 din 25.02.1999 și nr. 109 din 01.02.1999.
La baza emiterii acestui certificat a stat Hotărârea nr. 38/1999 a Consiliului Județean Constanta, hotărâre care identifică la pozițiile 19 si 20 si terenurile pe care sunt edificate cele două active cumpărate de recurentă prin contractele nr. 224 din 25.02.1999 si nr. 109 din 01.02.2009.
Apreciind că eliberarea acestui certificat s-a realizat cu încălcarea dispozițiilor HG nr. 834/1991 și ale Criteriilor nr. 2665/1992 privind stabilirea si evaluarea terenurilor aflate in patrimonial societăților comerciale cu capital de stat emise de Ministerul Lucrărilor Publice si Amenajării Teritoriului împreună cu Ministerul Economiei si Finanțelor, la data de 2.09.2003 recurenta s-a adresat Judecătoriei Mangalia cu cerere de constatare a nulității absolute parțiale a certificatului, pentru terenurile înscrise la pozițiile nr. 19 si 20 din Hotărârea nr. 38/1999 a Consiliului Județean Constanta.
Cererea a făcut obiectul dosarului nr. 1377/2003.
Prin sentința civilă nr. 1887 din 05.12.2003 pronunțată de Judecătoria Mangalia, a fost admisă excepția necompetentei materiale a acestei instanțe, excepție invocată de paratul Consiliul Județean Constanta, și s-a dispus declinarea competentei de soluționare a cererii în favoarea Tribunalului Constanta, Secția Contencios Administrativ.
Pentru pronunțarea acestei soluții s-a reținut că certificatul de atestare a dreptului de proprietate reprezintă un act administrativ de autoritate constitutiv de drepturi iar împrejurarea că produce efecte juridice civile nu prezintă relevanță pentru stabilirea instanței competente să-i analizeze validitatea.
Împotriva acestei sentințe, reclamanta recurentă a formulat recurs, înregistrat pe rolul Tribunalului Constanța sub nr. 5474/com/2004.
Prin decizia nr. 105/COM/03.11.2004 pronunțată de Tribunalul Constanta, irevocabilă, a fost admis recursul formulat de reclamantă, a fost casată sentința de declinare a competentei pronunțată de Judecătoria Mangalia și s-a constatat ca aceasta din urmă este competentă să soluționeze cererea de constatare a nulității absolute a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor.
După casare și stabilirea prin hotărâre irevocabilă a competentei materiale de soluționare a cererii formulate de subscrisa, aceasta a fost reînregistrată pe rolul Judecătoriei Mangalia sub nr. 27 din 2005.
Prin sentința civila nr. 537 din 24.03.2005 pronunțată de Judecătoria Mangaliaa fost admisă cererea reclamantei și s-a constatat nulitatea absolută parțială a certificatului de atestare a dreptului de proprietate nr. CT 0048/1999 emis de Consiliul Județean Constanta, sub aspectul atestării dreptului de proprietate al pârâtei - - asupra terenurilor pe care sunt edificate activele înstrăinate prin contractele nr. 224 din 25.02.1999 si nr. 109 din 01.02.2009.
Împotriva acestei sentințe au formulat apel pârâții Consiliul Județean C și - -. apel inregistrat pe rolul Curții de Apel Constanța - Secția Comercială, Maritimă și Fluvială și de Contencios administrativ și fiscal sub nr. 612/COM/2005.
Prin încheierea nr. 181/COM pronunțată în ședința publică din data de 20.06.2005, instanța, față de obiectul cererii, a constatat natura civilă a cauzei și a dispus înregistrarea dosarului la Secția Civilă.
Pe rolul Secției Civile a Curții de Apel Constanta, apelul a fost înregistrat sub nr. 786/C/2005.
Ca urmare a intervenției Legii nr. 219/2005, Curtea de Apel Constanta nu a mai soluționat cauza ci a dispus înaintarea la Tribunalul Constanța pentru soluționarea apelului.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Constanta - Secția Civila sub nr. 1907/2005.
Prin decizia civilă nr. 42 din 19.01.2006 pronunțată de Secția Civilă a Tribunalului Constanța, instanța, deși a constatat caracterul comercial al cererii, date fiind raporturile dintre părți și a apreciat că nu este competentă să soluționeze cauza, a admis apelul formulat de - -, a anulat sentința civilă nr. 537/2005 pronunțată de Judecătoria Mangalia și a trimis cauza spre competentă soluționare la Secția Comercială a Tribunalului Constanta.
Împotriva acestei decizii, reclamanta recurentă și intimata - - au formulat recurs, acesta fiind înregistrat la Curtea de Apel Constanta sub nr-.
Prin decizia nr. 374/C din 28.06.2006 a fost respins recursul reclamantei, s-a admis recursul intimatei, a fost modificată în parte decizia nr. 42/2006 a Tribunalului Constanta și cauza a fost trimisă spre soluționare Tribunalului Constanța - Secția Contencios Administrativ.
Cererea a fost înregistrată la Tribunalul Constanta sub nr- si soluționată prin sentința civila nr. 279 din 19.03.2009, atacată prin prezentul recurs.
S-a susținut că aceasta hotărâre este esențial nelegală pentru următoarele motive:
1. Sentința recurată a fost dată cu încălcarea competentei altei instanțe.
În acest sens s-a susținut că necompetenta Secției de Contencios administrativ a Tribunalului Constanta in soluționarea cauzei rezultă din două împrejurări. Astfel:
Problema competentei materiale de soluționare a cererii prin care reclamanta a solicitat constatarea nulității parțiale a certificatul de atestare a dreptului de proprietate emis in favoarea intimatei - - a fost tranșată în mod irevocabil prin decizia nr. 105/COM/03.11.2004 pronunțată de Tribunalul Constanta in recurs
Pe cale de consecință, s-a susținut că toate celelalte hotărâri intervenite în cauză și care au repus în discuție și au stabilit în mod diferit competența materială în soluționarea cererii sunt lovite de nulitate, fiind pronunțate cu încălcarea art. 315 Cod procedura civilă, a principiului autorității de lucru judecat, consacrat de art. 1201 Cod civil, și a principiului stabilității circuitului juridic, consacrat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
În acest sens s-a arătat că potrivit dispozițiilor art. 315 Cod procedură civilă, în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.
Aceste dispoziții legale s-a susținut că sunt menite să instituie un sistem judiciar de natură să asigure judecarea completă și într-un timp rezonabil a dosarelor, fără posibilitatea repunerii in discuție, a unor probleme de drept dezlegate in mod irevocabil de către instanțele de recurs, si să dea eficiență principiului stabilității circuitului juridic consacrat de art. 6 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului.
Față de prevederile cu caracter imperativ ale art. 315 Cod procedură civilă, date fiind dispozițiile deciziei nr. 105/COM/03.11.2004 pronunțată de Tribunalul Constanta, nici Judecătoria Mangalia, în favoarea căreia a fost stabilită competența soluționării cererii cu care am investit organele de jurisdicție, și nici Curtea de Apel Constanta, anterior intervenției Legii nr. 219/2005 și Tribunalul Constanta, ulterior acestei legi, ca instanțe de fond, nu mai aveau posibilitatea să repună în discuție problema competentei materiale in soluționarea cauzei.
Acționând într-o manieră contrară, instanțele care, ulterior pronunțării deciziei nr. 105/COM/03.11.2004 a Tribunalului Constanta, au repus în discuție problema competentei materiale în soluționarea cererii deduse judecații au lipsit practic de orice efect util o hotărâre judecătorească irevocabilă și au încălcat astfel, prevederile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
În acest sens s-a argumentat că potrivit jurisprudenței constante a Curții Europene, inclusiv in cauze pronunțate contra României, dreptul la un proces echitabil in fata unei instanțe, garantat de art. 6 din Convenție, trebuie interpretat în lumina preambulului Convenției, care reglementează preeminenta dreptului ca element de patrimoniu comun al statelor contractante.
Unul dintre elementele fundamentale ale preeminentei dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care înseamnă, între altele, ca o soluție definitivă a oricărui litigiu nu trebuie rediscutată.
Pe cale de consecință, atât repunerea cauzei pe rolul Curții de Apel Constanta pentru a pune în discuția pârtilor competenta materială de soluționare a cauzei in prima instanța, cât si decizia civilă nr. 42 din 19.01.2006 pronunțată de Secția Civilă a Tribunalului Constanța și decizia nr. 374/C din 28.06.2006 pronunțată de Curtea de Apel Constanța au fost date cu încălcarea legii, au lipsit de orice efect decizia nr. 105/COM/03.11.2004 pronunțată de Tribunalul Constanța și au determinat învestirea nelegală a Secției de contencios administrativ cu soluționarea cererii de chemare in judecată.
Învestirea Secției de Contencios Administrativ a Tribunalului Constanța cu soluționarea cererii subscrisei, cu consecința pronunțării hotărârii atacate prin prezentul recurs, s-a realizat prin decizia nr. 374/C din 28.06.2006 pronunțată de Curtea de Apel Constanța în soluționarea unei căi de atac inadmisibile, respectiv a unui recurs care nu era și nu este prevăzut de lege.
S-a argumentat că prin decizia civila nr. 42 din 19.01.2006 pronunțată de Secția Civilă a Tribunalului Constanta, instanța a constatat caracterul comercial al cererii și a apreciat ca Judecătoria Mangalia nu a fost competentă să soluționeze cererea reclamantei, a anulat sentința civilă nr. 537/2005 pronunțată de Judecătoria Mangalia și a trimis cauza spre competentă soluționare la Secția Comercială a aceleiași instanțe, respectiv Tribunalul Constanța.
Astfel, Secția Civilă deși s-a declarat necompetentă să soluționeze cauza. a anulat sentința criticată și a trimis dosarul Secției Comerciale.
Mai mult, decizia anterior menționată a fost dată cu recurs, cu incalcarea dispozițiilor art. 299 si art. art. 282 alin. 2 din Codul d e procedură civilă.
Potrivit prevederilor art. 297 alin. 2 Cod procedura civilă, daca prima instanța s-a declarat competentă iar instanța de apel stabilește ca a fost necompetentă, anulând hotărârea atacată, va trimite cauza spre judecare instanței competente, afară de cazul când constată propria sa competență, când va retine procesul spre judecare.
În lipsa unui text de lege în care să fie prevăzută expres posibilitatea exercitării separate a căii extraordinare de atac a recursului, împotriva hotărârii prin care instanța admite apelul și anulează în tot sau în parte procedura urmată, precum si hotărârea apelată, cu reținerea cauzei spre judecare, o atare hotărâre intermediară, ca și în cazul încheierilor premergătoarelor, nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs decât odată cu decizia pronunțată asupra fondului, singura care are caracter definitiv.
Pe cale de consecință, în dispozitivul deciziei civile nr. 42 din 19.01.2006 pronunțată de Secția Civilă a Tribunalului Constanta, a fost în mod greșit indicată calea de atac a recursului iar Curtea de Apel Constanțaa procedat la soluționarea unei căi de atac inadmisibile, cu consecința pronunțării unei hotărâri lovite de nulitate, respectiv decizia nr. 374/C din 28.06.2006, și a învestirii nelegale a Secției de Contencios administrativ a Tribunalului Constanta cu soluționarea cauzei.
Prin urmare sentința recurată a fost dată de o instanța necompetentă, învestită printr-o hotărâre lovită de nulitate absolută.
Pe cale de consecință s-a susținut că se impune casarea sentinței atacate si trimiterea cauzei la Tribunalul Constanța - Secția Civilă în vederea soluționării apelului formulat de intimata - - împotriva sentinței civile nr. 537 din 2005 pronunțată de Judecătoria Mangalia.
2. Sentința recurată cuprinde motive contradictorii și a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.
În acest sens s-a arătat că deși recurenta a invocat și în fata instanței de contencios criticile semnalate la primul punct al recursului și a invocat excepția de necompetență în soluționarea cauzei, aceasta a interpretat și a aplicat în mod greșit legea și a invocat în sprijinul judecării în prima instanță dispozițiile deciziei nr. 374/C din 28.06.2006 a Curții de Apel, pe care, deși erau pronunțate într-o cale de atac inexistentă în drept și deci inadmisibilă, le-a apreciat ca fiind irevocabile și având forță juridică, și a lăsat astfel fără vreun efect util o altă hotărâre judecătorească irevocabilă, respectiv decizia nr. 105/COM/03.11.2004 pronunțată de Tribunalul Constanta.
Instanța de contencios nu și-a sesizat propria necompetența, derivată dintr-o învestire dispusă printr-o hotărâre lovită de nulitate și nu a arătat, nici prin încheierea pronunțată în ședința publică din 04.04.2007 și nici prin sentința atacată, motivele pentru care a apreciat că dispozițiile deciziei nr. 374/C din 28.06.2006 pronunțată de Curtea de Apel Constanta ar avea o forță juridică superioară ori un efect juridic preferabil celor din decizia nr. 105/COM/03.11.2004 pronunțată de Tribunalul Constanța, ambele irevocabile și analizând aceeași problemă de drept.
Astfel, atât încheierea prin care s-a respins excepția de necompetență cât și sentința recurată nu sunt motivate în conformitate cu standardele impuse de Codul d e procedura civilă și de Convenția Europeană a Drepturilor Omului și nu permit să se înțeleagă cauza pentru care litigiul este judecat după o procedură specială iar nu aceea de drept comun, impusă prin decizia nr. 105/COM/03.11.2004 pronunțată de Tribunalul Constanta.
S-a susținut și că din analiza sentinței atacate nu rezultă care este actul normativ în baza căruia instanța a procedat la soluționarea cauzei, ceea ce face ca această hotărâre să fie lipsită practic de temei legal și totodată nemotivată sau motivată prin argumente contradictorii.
Astfel, instanța a reținut aplicabilitatea în cauză atât a dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 29/1990, in vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată, cât și a dispozițiilor art. 11 alin. 2 din Legea nr. 554/2004. în forma în vigoare în anul 2006, la data investirii instanței de contencios administrativ si nu a indicat momentul la care a început sa curgă pentru recurentă termenul de decădere de 1 an.
S-a făcut astfel un amestec nepermis al celor două acte normative, dintre care unul nu mai este in vigoare, si nici nu a arătat argumentele de fapt ori de drept care au condus la soluția pronunțată, iar recurenta, chiar apelând la persoane cu pregătire juridică, nu este în măsură să înțeleagă în baza cărui act normativ a fost judecată pricina, în baza cărui act normativ i-a fost sancționată pasivitatea și de la ce moment a început sa curgă termenul de decădere.
Astfel, instanța de fond a reținut aplicabilitatea art. 5 din Legea 29/1990, potrivit cu care termenul de decădere începe sa curgă de la data comunicării actului, dar nu a înlăturat motivat argumentele recurentei în sensul că certificatul de atestare emis in favoarea intimatei - - este un act unilateral care nu i-a fost comunicat recurentei, astfel că acest termen nu îi poate fi aplicat.
Instanța de fond nu a arătat nici motivele pentru care a reținut în același timp și aplicabilitatea art. 11 din Legea nr. 554/2004 și a arătat doar că se raportează la data la care recurenta a luat cunoștință de actul contestat, fără să acorde vreo relevanță faptului că acest moment s-a situat după trecerea termenului de 1 an reglementat de art. 5 din Legea nr. 29/1990.
De asemenea instanța nu a înlăturat motivat susținerile recurentei în sensul că prin aplicarea termenul de decădere reglementat de cele două legi ale contenciosului administrativ i se dreptul de acces la instanță, garantat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
În acest sens s-a susținut și că, cererea de chemare in judecată formulată de recurenta reclamantă a fost respinsă prin sentința recurată fără sa fi fost examinată în mod echitabil.
Astfel, potrivit jurisprudenței constante a Curți Europene a Drepturilor Omului, inclusiv în hotărâri pronunțate împotriva României (cauza Albina împotriva României), dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 din Convenție, include printre altele dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauzele lor. Întrucât Convenția nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete si efective, acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real "ascultate", adică in mod corect examinate de către instanța sesizată.
Altfel spus, art. 6 din Convenție implică în sarcina instanțelor obligația de a proceda la un examen efectiv al argumentelor și al mijloacelor invocate de părți și să examineze în mod real problemele esențiale ce i-au fost supuse judecații.
Prin motivarea lapidară, sentința recurată aduce atingere si acestei componente a dreptului la un proces echitabil, garantat recurentei prin dispozițiile art. 6 din Convenție, care impune motivarea corespunzătoare a hotărârilor judecătorești.
Un alt aspect de nelegalitate a sentinței recurate s-a susținut că este acela că instanța de fond a încălcat principiul contradictorialității și dreptul la apărare al recurentei, ce guvernează procesul civil atât în conformitate cu prevederile art. 129 din Codul d e procedura civilă cât și în baza prevederilor art. 6 din Convenție.
În sensul celor mai sus arătate s-a susținut că instanța de fond a acordat intimatei - - cheltuieli judiciare in suma de 10 000 lei deși la dosarul cauzei, pana la închiderea dezbaterilor, nu a fost depusa nicio dovadă care sa ateste achitarea acestei sume cu titlu de onorariu de avocat.
Practic, dovada a fost depusă după închiderea dezbaterilor, o dată cu concluziile scrise, nu a fost supusa dezbaterii contradictorii a pârtilor iar recurenta a fost astfel privată de posibilitatea de a-și spune părerea cu privire la suma solicitată, de dreptul de a-și face vreo apărare și de a solicita aplicarea în cauza a dispozițiilor art. 274 alin. 3 Cod procedura civila.
Față de motivele anterior expuse, s-a solicitat, în principal, admiterea recurs, casarea sentinței recurate și trimiterea dosarului la Tribunalul Constanța - Secția Civilă, in vederea souționării apelurilor formulate de intimații - - si Consiliul Județean Constanta împotriva sentinței nr. 537/2005 pronunțată de Judecătoria Mangalia.
În subsidiar, s-a solicitat casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre soluționarea fondului acesteia, cu respectarea tuturor garanțiilor impuse de Convenția Europeană Drepturilor Omului.
În drept s-au invocat dispozițiile art. 299, art. 304 punctele 3, 7 și 9 și art. 312 alin. 6 și alin. 5 Cod procedura civilă.
În conformitate cu prevederile art. 242 Cod procedura civilă s-a solicitat judecarea cauzei în lipsa părților legal citate.
În recurs nu s-au formulat întâmpinări de către intimate și nu s-au administrat probe.
Analizându-se recursul formulat în cauză raportat la motivele invocate prin acesta și prin prisma actelor și lucrărilor dosarului se reține că acest est nefondat și urmează fi respins pentru următoarele considerente;
Astfel, referitor la problema competenței primei instanțe de a soluționa cauză se constată că argumentele recurentei sunt nefondate după cum urmează:
Problema competenței materiale de soluționare a cauzei este una de ordine publică (art. 159 pct. 2 cod procedură civilă) iar nerespectarea acesteia atrage nulitatea absolută a hotărârii pronunțate în aceste condiții potrivit art. 105 alin. 1 cod procedură civilă.
De aceea, această problemă poate fi invocată în orice etapă a procesului și chiar în căile extraordinare de atac (art. 306 alin. 2, 317 alin. 1 pct. 2 cod procedură civilă).
Se mai reține și că reglementarea sistemul nostru de drept procedural, pentru a se evita pronunțarea unor hotărâri judecătorești nule absolut, impune fiecărei instanțe învestită cu soluționarea cauzei să-și verifice propria competență, potrivit dispozițiilor legale mai sus menționate.
În acest sens se reține că art. 20 și următoarele cod procedură civilă reglementează conflictele de competență și instituția regulatorului de competență, ce presupune existența unor hotărâri irevocabile
Or, dacă s-ar absolutiza puterea de lucru judecat al hotărârii prin care hotărârea primei instanțe care și-a declinat competența rămâne irevocabilă, reglementare conflictului negativ de competență, ar rămâne fără aplicabilitate, trebuind acceptat că problema competenței instanței, odată analizată de o instanță de recurs și soluționată printr-o hotărâre irevocabilă devine obligatorie pentru tot parcursul dosarului în toate etapele procedurale.
Astfel, dacă s-ar accepta argumentele recurentei ar trebui să se rețină că, cea de-a doua instanță, învestită cu soluționarea cauzei după ce hotărârea primei instanțe prin care aceasta și-a declinat competența a rămas irevocabilă, nu-și mai poate declina competența, astfel conflictul negativ de competență nu s-ar mai putea naște, ipoteză ce în mod evident nu poate fi acceptată, deoarece contrazice reglementarea procedurală a conflictelor negative de competență și chiar existența acestei instituții de drept procedural.
Pentru aceste considerente nu pot fi reținute nici argumentarea recurentei întemeiată pe dispozițiile art. 315 cod procedură civilă, care absolutizează de asemenea aplicarea acestui principiu în materia competenței materiale a instanței.
Față de parcursul procesual al prezentei cauze, ce a fost arătat în dezvoltarea motivelor de recurs și corespunde realității, se reține că în cel de-al doilea ciclu procesual, instanța învestită cu soluționarea căii de atac avea a decide între a analiza problema competenței materiale de soluționare a cauzei, aspect procedural de ordine publică, și a respecta dispozițiile art. 315 cod procedură civilă în sensul invocat de recurentă în prezentul recurs, dispoziții de care în mod evident nu era ținută, acestea privind doar instanța de fond la care cauza a fost trimisă spre rejudecare, sau, față de situația existentă în speță, mai precis în vederea continuării judecății.
În ipoteza mai sus arătată, în mod temeinic, instanța de control judiciar din cel de-al doilea ciclu procedural a dat prioritate analizei problemei competenței materiale de soluționare a cauzei.
Din acest punct de vedere nu se poate reține că soluțiile pronunțate de instanțele de control judiciar în cel de-al doilea ciclu procesual ar contrazice autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 105/COM/03.11.2004 pronunțată de Tribunalul Constanța în primul ciclu procedural și nici principiul stabilității circuitului juridic consacrat de art. 6 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului, întrucât așa cum s-a arătat posibilitatea ca instanța să-și poată verifica competența materială în fiecare etapă și ciclu procedural este instituită tocmai pentru a se evita în final pronunțarea unei hotărâri afectată de nulitate absolută care în mod evident ar afecta cu mult mai mult principiul stabilității circuitului juridic.
Nu poate fi reținut ca fondat nici argumentul potrivit căruia învestirea instanței de fond cu soluționarea cererii reclamantei în actualul ciclu procesual, s-a realizat prin decizia nr. 374/C din 28.06.2006 pronunțată de Curtea de Apel Constanța în soluționarea unei căi de atac inadmisibile, respectiv a unui recurs care nu era și nu este prevăzut de lege, deoarece asupra admisibilității căii de atac singura instanță îndrituită a se pronunța este instanța învestită cu soluționarea acelei căi de atac, acest aspect nemaiputând, fi repus în discuție într-un ciclu procesual anterior.
De altfel, faptul că problema căii de atac împotriva hotărârii pronunțate de instanța de apel în condițiile art. 297 alin. 2 teza finală cod procedură civilă a constituit o problemă juridică controversată rezultă chiar din faptul că în această problemă Înalta Curte de Casație și Justiție a pronunțat o hotărâre în recurs în interesul legii, însă această hotărâre a fost pronunțată ulterior deciziei prin care recursul a fost soluționat în prezenta cauză prin decizia nr. 374/C din 28.06.2006 pronunțată de Curtea de Apel Constanța.
Mai mult, Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii a arătat că recursul împotriva hotărârilor pronunțate de instanța de apel în condițiile art. 297 alin. 2 teza finală cod procedură civilă este inadmisibil pe cale separată, însă aceste decizii pot fi atacate cu recurs după soluționarea fondului cauzei în apel.
Or, adoptarea unei soluții potrivit argumentării recurentei din prezentul recurs, respectiv, admiterea recursului, casarea sentinței recurate și trimiterea dosarului la Tribunalul Constanța - Secția Civilă, in vederea soluționării apelurilor formulate de intimații - - si Consiliul Județean Constanta împotriva sentinței nr. 537/2005 pronunțată de Judecătoria Mangalia ar conduce, în condițiile concrete din cauză, la o prelungire și mai mare a cursului procesului, deoarece ar trebui acceptat și faptul că instanța de recurs, ar putea repune în discuția părților, după soluționarea apelurilor pe fondul cauzei problema competenței materiale în soluționarea fondului cauzei.
Prin urmare, esențial în cauză relativ la problematica competenței materiale, este a se determina în mod legal această competență iar nu aspectele procedurale invocate de recurentă ce au fost analizate în cele mai sus arătate.
Relativ la problema competenței materiale a instanței de fond în soluționarea cauzei Curtea reține că aceasta a soluționat cauza potrivit competenței sale materiale dată de dispozițiile de art. 2 pct. 1 lit. h coroborate cu dispozițiile art. 10 alin. 1 din Legea 554/2004, având în vedere că în cauză se solicită anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate eliberat în favoarea intimatei - - ce este un act administrativ individual.
Referitor la problema contradictorialității motivării instanței sub aspectul decăderii reclamantului din dreptul de a promova acțiunea se constată că instanța de fond a reținut că instanța de fond a reținut că învestirea instanței de contencios administrativ s-a produs la 13.07.2006 și în raport de această dată a făcut aplicarea dispozițiilor art. 11 din Legea 554/2004, în vigoare la această dată.
Ca argument suplimentar s-a arătat că în situația în care s-ar aprecia că învestire instanței s-a produs la 2.09.2003 prin cererea adresată Judecătoriei Mangalia sunt incidente dispozițiile art. 5 din Legea 29/1990 ce reglementa în mod similar legii în vigoare la momentul actual un termen de decădere din dreptul de a promova acțiunea de un an, termen ce începe să curgă de la data întabulării dreptului de proprietate atestat prin certificatul a cărui anulare se solicită în cauza de față.
Or, o argumentare ce aduce un argument suplimentar în sensul celor mai sus precizate nu poate fi apreciată ca fiind contradictorie.
Referitor la decăderea reclamantei din dreptul de a promova acțiunea Curtea reține că această excepție a fost reținută de prima instanță în mod corect ca întemeiată însă nu pentru argumentele reținute în temeiul Legii 554/2004 ci pentru argumentele reținute în temeiul Legii 29/1990.
În acest sens se constată că învestirea instanței s-a produs prin cererea adresată de reclamantă Judecătoriei Mangalia la data de 2.09.2003, indiferent de parcursul ulterior al cauzei.
În raport de această dată în speță sunt incidente dispozițiile art. 5 alin. 5 din Legea 29/1990, în vigoare la data învestirii instanței potrivit cărora: "În toate cazurile, introducerea cererii la instanță nu se va putea face mai târziu de un an de la data comunicării actului administrativ a cărui anulare se cere".
Față de această dispoziție legală în mod temeinic instanța de fond apreciat că, "comunicarea actului administrativ a cărui anulare s cere" în sensul dispozițiilor legale mai sus menționate s-a produs la data de 11.05.2001, dată la care s-a întabulat dreptul de proprietate al intimatei - - în temeiul certificatului de atestare a dreptului de proprietate a cărui anulare se solicită în prezenta cauză.
Or, efectul întabulării dreptului de proprietate în cartea funciară este tocmai opozabilitatea față de terți, de la data întabulării dreptului de proprietate considerându-se că acest este cunoscut de terți.
Dat fiind faptul că în speță se solicită anularea actului ce a stat la baza întabulării dreptului de proprietate al unui terț, termenul de un an prevăzut de dispozițiile art. 5 alin. 5 din Legea 29/1990 începe să curgă pentru reclamantă de la data întabulării dreptului de proprietate așa cum a reținut și instanța de fond.
Prin aplicarea termenul de decădere reglementat de Legea 29/1990 nu se poate reține că i se dreptul de acces la instanță, garantat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, deoarece dreptul de acces la instanță în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului ce reglementează dreptul la un proces echitabil, trebuie analizat coroborat cu principiul securității juridice care impune statuarea unui termen înlăuntrul căruia să poată fi exercitată acțiunea în anulare a unui act administrativ cu caracter individual, deoarece punerea pe rolul instanțelor fără limită în timp a controlului de legalitate a unui act administrativ este în mod evident de natură să aducă atingere principiul securității juridice, fără de care nu se poate reține existența dreptului la un proces echitabil.
Astfel, dreptul la un proces echitabil trebuie analizat atât din punctul de vedere al reclamantului ce are interes în a susține dreptul său de acces la instanță, dar și a pârâtului, beneficiar al unui act administrativ, care în situația în care nu s-ar institui un termen limită în care actul administrativ al cărui beneficiar este și care se bucură de prezumția de legalitate, ar putea fi acționat oricând în judecată, văzându-se pus în situația de a susține de fiecare dată și fără limită în timp legalitatea actului al cărui beneficiar este.
Referitor la motivarea hotărârii recurate, Curtea reamintește că această problemă nu este în primul rând una calitativă neținând în mod esențial de aspectul cantitativ al motivării, fiind suficient ca instanța să arate considerentele ce i-au format convingerea și care au condus la pronunțarea soluției reflectate în dispozitivul hotărârii potrivit art. 261 alin. 1 pct. 5 Cod procedură civilă.
Hotărârea supusă controlului judiciar în prezenta cauză răspunde acestor exigențe, prezentând, așa cum arătat și mai sus, considerentele ce au dus la pronunțarea sentinței.
Nu pot fi reținute nici argumentele aduse de recurentă cu privire la acordarea de către instanța de fond a cheltuielilor de judecată solicitate de intimata - -, deoarece, chiar fără a se cunoaște în mod cert onorariul de avocat plătit de aceasta la dat dezbaterilor pe fondul cauzei, recurenta punea pune în discuție principial problema acestor cheltuieli și respectiv acordarea acestora limitat potrivit art. 274 alin. 3 cod procedură civilă.
De altfel aspectul privind dezbaterile asupra cuantumului exact al cheltuielilor de judecată a fost suplinit prin posibilitatea recurentei de a repune în discuție în fața instanței de recurs acest aspect, cunoscând și cuantumul exact al cheltuielilor acordate de prima instanță și suportate de intimată.
Curtea, referitor la problema cheltuielilor de judecată mai reține și că, față de durata procedurii și problematica de drept dezbătută în cauză nu se impune a se face aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. 3 cod procedură civilă și a se reduce cuantumul cheltuielilor e judecată pe care intimata a dovedit cu înscrisuri că le-a suportat.
În consecință, potrivit art. 312 alin. 1 cod procedură civilă recursul formulat în cauză urmează a fi respins ca fiind nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul formulat de reclamanta - SRL, împotriva sentinței numărul 279/19.03.2009, pronunțată de Tribunalul Constanța în dosarul nr-.
Decizie irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 09 2009
Președinte, | Judecător, | Judecător, |
Grefier, |
Red. jud.
2 ex.
15 2009
Președinte:Sanda LunguJudecători:Sanda Lungu, Gabriel Viziru, Carmen Ilie
