Alte cereri. Decizia 542/2008. Curtea de Apel Constanta
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CONSTANȚA
SECȚIA COMERCIALĂ, MARITIMĂ ȘI FLUVIALĂ, contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA CIVILĂ NR.542/CA
Ședințapublică de la 27 octombrie 2008
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Adriana Gherasim
JUDECĂTOR 2: Kamelia Vlad
JUDECĂTOR 3: Erol Geli
Grefier - - -
Pe rol, judecarea recursurilor formulate în contencios administrativ de recurenții reclamanți, OV, G, cu domiciliul ales în T,-, județul T, recurenții pârâți INSPECTORATUL DE POLIȚIE AL JUDEȚULUI, cu sediul în T,-, județul T, MINISTERUL INTERNELOR ȘI REFORMEI ADMINISTRATIVE cu sediul în B, sector 1, nr.1A, împotriva sentinței civile nr.1113 din 23 mai 2008 pronunțată de Tribunalul Tulcea, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații reclamanți, intimații pârâți INSPECTORATUL GENERAL AL POLIȚIEI ROMÂNE, cu sediul în B, sector 5,-, CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII, cu sediul în B,--3 și intimat chemat în garanție MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în B, sector 5,-, având ca obiect drepturi salariale.
La apelul nominal făcut în ședința publică se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier ul de ședință care evidențiază părțile, obiectul litigiului și stadiul procesual. Se solicită judecata cauzei în lipsă.
Curtea, constată că nu sunt motive de amânare, apreciază dosarul în stare de judecată și rămâne în pronunțare luând act că se solicită judecata cauzei în lipsă, conform art.242 alin.2 Cod procedură civilă.
CURTEA:
Asupra recursurilor în contencios administrativ de față:
Prin cererea adresată Tribunalului Tulcea și înregistrată la nr.654/88/25 martie 2008, reclamanții, -, ov -, G, au chemat în judecată T, și Ministerul Internelor și Reformei Administrative pentru a se dispune obligarea acestora la plata sporului de 30% din salariul de bază lunar, pentru perioada 1 septembrie 2002 - 31 martie 2006, actualizate cu indicele de inflație și la efectuarea mențiunilor corespunzătoare în evidențe, precum și la plata sumelor de bani reprezentând valoarea financiară neimpozabilă a normei de hrană 12 B calculată de la 5 mai 2003 și până la data introducerii acțiunii, actualizate.
Reclamanții au chemat în garanție și Ministerul Finanțelor Publice pentru a fi obligat să asigure Ministerului Internelor și Reformei Administrative fondurile bănești necesare achitării despăgubirilor solicitate.
In motivare reclamanții au arătat că sunt lucrători de poliție (agenți), în cadrul T, desemnați ca organe de cercetare ale poliției judiciare prin ordin al ministrului internelor și reformei administrative cu avizul conform al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, însă, în conformitate cu art. 28 din nr.OUG 43/2002, colegi de-ai lor, ofițeri de poliție judiciară, detașați la. și având aceleași atribuții, sunt salarizați diferențiat, deși complexitatea cauzelor în care sunt implicați cu toți este ridicată, condiții în care se încalcă fragrant egalitatea în drepturi, principiu consacrat în art. 16 alin. 1 și 2 din Constituție și particularizat în art. 2 lit. 2 din nr.OG 137/2000, precum și dispozițiile art. 7 și 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 7 din Pactul Internațional cu privire la Drepturile Economice, Sociale și Culturale, art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dispoziții ce consacră dreptul la o remunerație egală pentru o muncă de valoare egală.
S-a mai susținut că acordarea sporului de 30% doar anumitor categorii de lucrători ai poliției judiciare nu poate conduce la asigurarea incoruptibilității în rândul poliției judiciare în condițiile în care au aceleași atribuții, respectiv efectuează acte de urmărire penală, sub directa supraveghere a procurorului, primesc dispoziții direct de la procuror ce le sunt obligatorii și nu există diferențe pe fond sub aspectul complexității cauzelor soluționate, iar discriminarea invocată este recunoscută prin Hotărârea nr. 219/2007 a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării care a stabilit că aspectele prezentate au avut ca efect un tratament diferențiat.
Reclamanții au învederat că, în calitate de funcționari publici cu statut special li se cuvine și norma de hrană 12 B, de care beneficiază personalul căruia i se aplică statutul polițistului care încadrează unitățile și subunitățile de poliție din structura și în raport de care sunt discriminați pentru că execută același gen de activități polițienești, au același grad de pregătire și unii dintre ei nu fac parte din poliția judiciară.
In dovedirea cererii, reclamanții au depus la dosar, în copie, Hotărârile nr. 219/1 august 2007 și 185/22.07.2005 a D, practică judiciară, situația perioadelor lucrate în cadrul instituțiilor pârâte și a atribuțiilor îndeplinite, precum și alte înscrisuri.
In apărare, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a formulat întâmpinare prin care a invocat lipsa calității procesuale pasive, aceeași excepție fiind invocată prin întâmpinare și de către, ca și excepția prescripției dreptului la acțiune și excepția necompetenței materiale a Tribunalului Tulcea.
Prin sentința civilă nr.1113 din 23 mai 2008 Tribunalul Tulceaa respins excepțiile prescrierii dreptului la acțiune, a necompetenței materiale și a lipsei calității procesuale pasive M ca nefondate.
A admis acțiunea în parte formulată de reclamanți.
A obligat pârâții Ministerul Internelor și Reformei Administrative, și T la plata către reclamanți a drepturilor bănești reprezentând sporul de 30% din salariul de bază lunar, pentru perioada octombrie 2005 - 31.03.2006, actualizate cu inflația la data plății.
A obligat pârâții să efectueze în evidențe mențiunile corespunzătoare cu privire la drepturile bănești recunoscute reclamanților.
A respins capătul de cerere din acțiune privind acordarea c/val.normei de hrană 12 B, ca nefondat.
A respins cererea de chemare în garanție a, ca nefondată.
A respins acțiunea față de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, pentru lipsă calitate procesuală pasivă.
Pentru a pronunța astfel, prima instanță a avut în vedere următoarele:
Reclamanții îndeplinesc funcția de lucrători de poliție(agenți) în cadrul T, desemnați ca organe de cercetare ale Poliției Judiciare prin ordin al Ministrului Administrației și Internelor, cu avizul Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în baza dispozițiilor art. 201 alin. 3 din Codul d e procedură penală și art. 2 alin. 3 din Legea nr. 364/2004, privind organizarea și funcționarea Poliției Judiciare.
Potrivit art. 28 din nr.OUG 43/2002 privind Parchetul Național Anticorupție cu modificările și completările ulterioare, ofițerii de poliție judiciară detașați la Departamentul Național Anticorupție, primesc un spor de 30% din salariul de bază lunar, spor ce a fost prevăzut de lege și pentru procurorii sau pentru judecătorii care compun completele specializate pentru judecarea infracțiunilor de corupție, spor care, după intrarea în vigoare a nr.OUG24/2004 s-a majorat la 40% pentru procurorii și pentru judecătorii care compun completele specializate pentru judecarea infracțiunilor de corupție și menținut la nivelul de 30% în cazul ofițerilor de poliție judiciară detașați la.
Dispozițiile art. 6 din Codul Muncii stipulează ca tuturor salariaților care prestează o muncă le sunt recunoscute drepturi la plata egală pentru munca egală, principiu instituit și de art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, iar nr.OG 137/2000 aprobată prin Legea nr. 48/2002, modificată prin legea nr. 27/2004, prevăd în art. 1 alin. 2 principiul egalității între cetățeni, caz în care excluderea privilegiilor și discriminării sunt garantate în special în exercitarea unor drepturi inclusiv dreptul la un salariu egal pentru muncă egală.
Ca atare, atât timp cât ofițerii de poliție judiciară detașați la. au beneficiat de un spor de 30% din indemnizația de încadrare brută lunară, spre deosebire de ceilalți ofițeri de poliție judiciară din cadrul T care nu au fost detașați deși îndeplinesc, în virtutea funcție pe care o aveau, o muncă egală, rezultă că și reclamanții au dreptul la un salariu egal cu al celorlalți ofițeri de poliție judiciară din cadrul, deci inclusiv în ceea ce privește toate sporurile cu caracter general, în caz contrar având loc o discriminare prin încălcarea principiului egalității între salariați, și anume: un salariu egal pentru o muncă egală.
Ori, prin aplicarea sporului de 30% numai în cazul ofițerilor de poliție judiciară din cadrul a avut loc o discriminare din punct de vedere al salarizării, discriminare care a încălcat dispozițiile legale în materie, și anume: art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, OG nr. 137/2000 aprobată prin Legea nr. 48/2002, modificată prin Legea nr.27/2004, și art. 6 alin. 2 din Codul Muncii.
De altfel, prin Hotărârea nr. 219/1 august 2007 Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării s-a constatat această discriminare reținându-se, pe de altă parte, că prin nr.OUG 27/29 martie 2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de magistrați și de personal din sistemul justiției s-a eliminat inegalitatea creată, fiind reglementată unitar salarizarea categoriilor menționate în raport cu natura cauzelor pe care le instrumentează, păstrându-se numai delimitarea firească a gradului profesional și a funcției îndeplinite.
S-a subliniat în cuprinsul hotărârii că din compararea textelor normative care reglementează desfășurare activității, atribuțiilor și controlul asupra actelor efectuate de ofițerii și agenții de poliție judiciară din cadrul și respectiv din cadrul rezultă întrunirea cumulativă a condițiilor de analogie care decurg din suma împrejurărilor date de reglementările în speță, aplicabile categoriilor de ofițeri și agenți de poliție judiciară reținându-se că, indiferent de Direcția în cauză, aceștia efectuează numai acele acte de cercetare penală dispuse de procurori, sub directa coordonare, supraveghere și control a acestora, dispozițiile procurorilor sunt obligatorii pentru aceștia și că, deși cauzele sunt diferite, sub aspect practic, cele două categorii se află într-o situație analogă.
S-a concluzionat, în continuare că, prin aplicarea dispozițiilor legale în discuție, nu s-a vizat aplicarea unui tratament diferențiat, dar efectul acestor împrejurări, coroborate la situația de fapt, a dus la nașterea unui tratament diferențiat implicit care atrage, subsecvent, excluderea ofițerilor de poliție judiciară, alții decât cei care activează în cadrul, de la acordarea sporului de 30%.
Rezultă, prin urmare, că beneficiază de acest spor de 30% ca o consecință a constatării discriminării și lucrătorii de poliție (agenți) care au efectuat acte de cercetare penală, în perioada menționată, numirea în calitate de organe de cercetare penală, în perioada menționată, numirea în calitate de organe de cercetare ale poliției judiciare prin dispoziția Inspectoratului General al Poliției Române nr. 4140 din 11 aprilie 2005, venind să recunoască o atare calitate pe care au îndeplinit-o și înainte, având un caracter oarecum formal și care nu limitează dreptul de a beneficia de sporul în discuție doar la perioada ulterioară acestei numiri.
Sumele datorate cu titlu de spor vor fi acordate generic, urmând ca instituțiile pârâte, în funcție de datele pe care le au la dispoziție, să stabilească, să determine care dintre reclamanți și pentru ce perioadă îndeplinesc cumulativ cele două condiții arătate, respectiv pe de o parte lucrător de poliție și care lucrător a efectuat acte de cercetare penală, pentru intervalul anterior numirii în calitate de lucrători de poliție judiciară și, respectiv calitatea de ofițer de poliție judiciară, prin OUG nr.134/2005, cu intrare în vigoare din 10 octombrie 2005, sporul de 30% este prevăzut și pentru agenții de poliție judiciară.
Relativ la excepția lipsei calității procesuale pasive a, citarea în cauză a acestei instituții nu s-a realizat pentru a se dispune obligarea la plata sumelor de bani cerute, ci, în virtutea dispozițiilor art.27 din OG nr.37/2000 care obligă la citarea sa în cauzele în care se invocă discriminarea, așa încât va fi admisă excepția, între reclamanți și neexistând raporturi juridice de muncă.
Instanța a respins și excepția lipsei calității procesuale pasive a Inspectoratului General al Poliției Române, întrucât potrivit art. 5 și 12 alin. 2 din Legea nr. 218/2002, Inspectoratele județene de poliție, deci inclusiv T, sunt unități teritoriale din subordinea, iar datorită acestei subordonări această din urmă pârâtă este cea care conduce, îndrumă și controlează activitatea unităților teritoriale, cu atât mai mult cu cât, în calitate de ordonator secundar de credit, verifică și controlează cum unitățile subordonate își îndeplinesc sarcinile cu privire la fondurile bugetare și extrabugetare și, ca atare, această pârâtă are calitatea procesuală pasivă tocmai pentru ca hotărârea să-i fie opozabilă.
Excepția prescripției dreptului la acțiune pentru drepturile bănești aferente nu operează pentru că situația discriminatorie în cauză a fost constatată prin Hotărârea nr. 219/1 august 2008, iar conform art. 21 alin. 2 din Nr.OG 137/2000, termenul curge de la data săvârșirii faptei sau de la data la care persoana interesată putea să ia cunoștință de săvârșirea ei, fiind evident că, indiferent de forma discriminării, anterior constatării ei, nu s-ar fi recunoscut dreptul la sporul de 30% reclamanților.
Cu privire la excepția de necompetență materială invocată de s-a constatat că este neîntemeiată întrucât potrivit Legii nr.360/2002 și a Legii nr.218/2002 lucrătorii de poliție (agenți) sunt funcționari publici cu statut special, iar conform art.911din Legea nr.188/1991, rep. cauzele care au ca obiect raportul de serviciu alo funcționarului public sunt de competența instanțelor de contencios administrativ.
Raportul juridic direct de serviciu al reclamanților este cu T și prin urmare, potrivit art.10 alin.(1) și (3) din Legea nr.554/2004, competența materială aparține Tribunalului Tulcea, și Ministerul Internelor și Reformei Administrative, fiind chematul în judecată în calitate de ordonator principal și respectiv secundar de credite.
În ceea ce privește cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor, a fost respinsă ca nefondată, reținându-se că potrivit dispozițiilor art. 60 Cod proc. civ. partea poate să cheme în garanție o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte în cazul în care ar cădea în pretenții, cu o cerere în garanție sau în despăgubire, iar potrivit dispozițiilor art. 17 din același cod, cererile accesorii sau incidentale în căderea instanței competente să judece cererea principală.
Așadar, legea nu are nici o dispoziție care să restrângă, în cazul unor litigii, posibilitatea părților de a apela la mijlocul de apărare prevăzut de Codul d e procedură civilă.
Insă, potrivit Legii nr. 500/2004 privind Finanțele Publice, se prevede o anumită procedură pe care Ministerul Economiei și Finanțelor trebuie să o respecte.
Potrivit art. 34 din lege, ordonatorii principali de credite au obligația ca până la data de 15 iulie a fiecărui an să depună la Ministerul Finanțelor Publice propunerile pentru proiectul de buget și anexele la acesta, pentru anul bugetar următor, cu încadrarea în limitele de cheltuieli și estimările pe următorii 3 ani, comunicate potrivit art. 33, însoțite de documentații și fundamentări detaliate, urmând ca în caz de divergență să hotărască Guvernul.
Este cert că, din acest mecanism al constituirii unui buget rolul este esențial în a aproba fondurile necesare pentru efectiva aducere la îndeplinire a unor hotărâri judecătorești, fiind cel abilitat ca, pe baza proiectelor de buget ale ordonatorilor principali de credite și a bugetului propriu, să întocmească proiectele legilor bugetare și proiectele bugetelor, pe care le depune la Guvern, până la data de 30 septembrie a fiecărui an.
O asemenea cerere ar fi admisibilă dacă obiectul ei ar fi în sensul obligării chematului în garanție să prevadă în bugetul pârâtului sumele necesare plăților la care au fost obligați față de intimată.
In ceea ce privește norma de hrană, se impune a se releva că, potrivit anexei la HG nr. 65/2003, norma 12 B reprezentând supliment pentru eforturi deosebite sau situații speciale se acordă gratuit personalului căruia i se aplică Statutul polițistului, care încadrează unitățile și subunitățile de poliție din structura (situația la care s-au raportat reclamanții invocând discriminarea).
Față de dispozițiile Legii nr. 218/2002, este evident că inspectoratele județene de poliție nu fac parte din structura, ci se află în subordinea acestuia, astfel că funcționarii publici cu statut special din cadrul acestora nu pot beneficia de sporul de hrană 12 B, iar în ceea ce privește discriminarea, pe lângă faptul că o asemenea situație nu a fost constatată de către Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, nu s-a venit cu argumente concrete care să impună concluzia că s-au inclus distincții între situații analoage și comparabile fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă, în interpretarea dată discriminării de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, nefiind administrate probe într-un sens sau altul.
Împotriva acestei soluții au formulat recurs reclamanții, pârâții Ministerul Internelor și Reformei Administrative și Inspectoratul de Poliție al Județului T ce au criticat soluția instanței de fond ca netemeinică și nelegală.
Reclamanții au criticat soluția primei instanțe, în esență pentru următoarele motive:
Greșit tribunalul a reținut faptul că funcționarii publici agenți de poliție beneficiază de sporul de 30% din salariul de bază lunar numai pentru perioada cuprinsă între octombrie 2005 - 31.03.2006 și nu pentru perioada cuprinsă între 1.09.2002 - 31.03.2006, perioadă pentru care s- acordat sporul de 30% ofițerilor.
Se susține netemeinicia soluției primei instanțe raportat la faptul că acțiunea a fost formulată având la bază principiul nediscriminării, prevăzut în Codul Muncii la art.6, art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, OG nr.137/2000 aprobată prin Legea nr.48/2002, modificată prin Legea nr.27/2004, prevăzut în art.1 alin.2 principiul egalității între cetățeni, caz în care excluderea privilegiilor și discriminării sunt garantate în special în exercitarea unor drepturi, inclusiv dreptul la un salariu egal pentru muncă egală.
Chiar dacă la momentul efectuării actelor similare lucrătorilor de poliție judiciară aveau funcția de agenți, existența referatelor cu propuneri de activitate dovedesc activitatea reclamanților în cadrul poliției judiciare.
Greșit a fost reținută și excepția lipsei calității procesual pasive a CNCD cu motivarea că între reclamanți și CNCD nu există raporturi de muncă.
Cu privire la Norma de hrană 12B se solicită a se avea în vedere faptul că aceasta se acordă personalului căruia i se aplică statutul polițistului ce încadrează unitățile și subunitățile de poliție din structura IGPR, având în vedere faptul că polițistul are calitatea de funcționar public cu statut special care își desfășoară activitatea în ture stabilite prin fișa postului, în condiții speciale de muncă se solicită admiterea acestui capăt de cerere.
Ministerul Internelor și Reformei Administrative au criticat soluția pentru netemeinicie, având în vedere următoarele:
Cu privire la respingerea excepției prescripției dreptului la acțiune pentru perioada cuprinsă între 1.09.2002 și momentul anterior cu trei ani datei introducerii prezentei acțiuni, învederează faptul că în speță se aplică art.27 alin.1 și 2 din OG nr.137/2000, conform cu care termenul pentru introducerea cererii este de 3 ani și curge de la data săvârșirii faptei sau de la data la care persoana interesată putea să ia cunoștință de săvârșirea ei.
Data la care reclamantul a luat la cunoștință de presupusa faptă de discriminare este data la care fost publicată în Monitorul Oficial OUG nr.43/2002 privind Parchetul Național Anticorupție întrucât acest act normativ instituia sporul solicitat de reclamant doar în beneficiul polițiștilor detașați la PNA.
Greșit a reținut instanța faptul că data la care reclamantul a luat cunoștință de producerea presupusei fapte de discriminare este data pronunțării Hotărârii nr.219/2007 a CNCD. Apreciază intimata pârâtă că nu ne aflăm în situația în care reclamantul nu a putut cunoaște existența presupusei fapte de discriminare la momentul săvârșirii ei.
Un act normativ nu poate crea o situație de discriminare, așa cum este definită această noțiune în cuprinsul art.2 alin.1 din OG nr.137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată.
Discriminarea apare atunci când unei persoane nu îi este recunoscut un drept fundamental sau un drept prevăzut de lege, însă în cazul de față este vorba de situația a două categorii de polițiști, din care doar uneia îi este recunoscut un drept printr-un act normativ.
Faptul că cealaltă categorie nu beneficiază de același drept din cauză că așa a stabilit legiuitorul nu poate fi considerat discriminatoriu întrucât nu este vorba de nerecunoașterea unui drept fundamental sau instituit de lege, ci de neacordarea unui drept printr-o lege, situație care nu se circumscrie definiției discriminării de la art.2 al.1 din OG nr.137/2000, republicată.
Analizând definiția dată de legiuitor la art.2 alin.1 din OG nr.137/2000 rezultă că pentru stabilirea existenței oricărei fapte de discriminare trebuie avută în vedere existența unui alt element de bază, respectiv criteriul de discriminare.
Acest criteriu cuprins în alin.2 al art.2 din OG nr.137/2000 prevede că nu este discriminatorie deosebirea, excluderea, restricția sau preferința atunci când este bazată pe un criteriu justificat obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere acelui scop sunt adecvate și necesare.
Diferențierea de tratament aplicată polițiștilor detașați la DNA are la bază criteriul obiectiv al detașării acestora în cadrul unei instituții care nu face parte din structura MIRA, respectiv Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație.
Diferențierea de tratament la acordarea drepturilor salariale este stabilită în raport cu situația obiectivă diferită în care se află polițiștii care își desfășoară activitatea în cadrul DNA ca urmare a modificării raporturilor de serviciu (detașare) față de ceilalți polițiști din cadrul MIRA.
Art.47 alin.2 din Codul Muncii stabilește că, în cazul detașării, angajatul are drept de opțiune pentru drepturile salariale care îi sunt mai favorabile, fie drepturile de la angajatorul care a dispus detașarea, fie drepturile de la angajatorul la care este detașat. Astfel se recunoaște implicit posibilitatea ca, în cazul detașării, ce reprezintă potrivit art.42 alin.1 Codul Muncii, un caz de modificare a raporturilor de serviciu, salariatul să beneficieze de alte drepturi salariale decât cele avute anterior detașării.
Egalitatea nu înseamnă uniformitate, astfel încât dacă la situații egale trebuie să corespundă un tratament egal, la situații diferite tratamentul juridic nu poate fi decât diferit.
În susținerea celor de mai sus, singurul organism abilitat să constate existența faptelor de discriminare este Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării care a constatat că nu există tratament diferențiat, discriminatoriu potrivit art.2 din OG nr.137/2000 între ofițerii de poliție mutați în cadrul Direcției Generale Anticorupție din cadrul MIRA și ceilalți polițiști din cadrul poliției judiciare.
Inspectoratul de Poliție al Județului a criticat soluția primei instanțe pentru următoarele considerente:
Un prim motiv este acela că reclamanții sunt agenți de poliție iar instanța s-a pronunțat în sensul că sunt ofițeri de poliție, conform adresei Serviciului Management Resurse Umane.
Un alt motiv de critică este acela că legiuitorul a prevăzut acest spor din anul 2002 doar pentru ofițerii de poliție de la PNA, iar din octombrie 2005 și pentru agenții de poliție de la PNA.
Prima instanță nu a avut în vedere că reclamanții nu au fost detașați la PNA, chiar dacă efectuau aceleași acte de urmărire penală și chiar dacă au fost numiți cu avizul Procurorului de pe lângă Înalta Curte de Casație și prin Ordin al Ministrului Administrației și Internelor.
Legea nu prevede acest spor pentru toți polițiștii care fac parte din poliția judiciară ci doar pentru cei care sunt detașați la PNA.
Nu există bază legală pentru plata acestor sume iar conformitate cu Legea nr.500/2002 privind finanțele publice la art.14 sunt prevăzute reguli privind cheltuielile bugetare. Nici o cheltuială din fonduri publice nu poate fi angajată, ordonată și plătită dacă nu este aprobată potrivit legii și nu are prevederi bugetare.
Verificând criticile aduse prin recursurile formulate de pârâții recurenți, critici ce au fost încadrate în motivul prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă, dar și potrivit dispozițiilor art.3041Cod procedură civilă, Curtea constată că sunt fondate iar recursul formulat de către reclamanții recurenți este nefondat raportat la următoarele considerente:
Prin OUG nr. 43/04.04.2002 publicată în nr. 244/11.04.2002 privind Parchetul Național Anticorupție s-a stabilit în favoarea ofițerilor de poliție judiciară sporul de 30% (art. 28 alin. 4) - "personalul prevăzut la alin. (1) - (3) (procurorii din PNA, specialiștii enumerați la art. 11 și ofițerii de poliție judiciară), precum și judecătorii care compun completele specializate în infracțiunile de corupție, potrivit art. 29 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, primesc pentru activitatea specializată de combatere a infracțiunilor de corupție un spor de 30% din indemnizația de încadrare lunară, respectiv solda lunară, în cazul ofițerilor de poliție judiciară".
Aceeași ordonanță prevede la art. 10 alin. 1 că "în scopul efectuării cu celeritate și în mod temeinic a activităților de descoperire și de urmărire a infracțiunilor de corupție, în cadrul Parchetului Național Anticorupție funcționează ofițeri de poliție, constituind poliția judiciară a Parchetului Național Anticorupție". Textul reglementează și modalitatea de detașare și numire a ofițerilor de poliție judiciară în cadrul Parchetului Național Anticorupție.
Prin art. 41 lit. e) din OUG nr. 27/2006 sporul de 30% a fost abrogat, dispoziție ce a intrat în vigoare din luna aprilie 2006.
Salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor au fost reglementate prin OG nr. 38/2003 publicată în MO nr. 65/02.02.2003 în vigoare începând cu 01.01.2004.
Potrivit art.2 alin. 1 din OG nr. 137/2000 "prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice".
În speță, reclamanții au susținut că în calitate de ofițeri de poliție judiciară ai MIRA au fost discriminați în raport cu ofițerii de poliție judiciară detașați la Departamentul Național Anticorupție prin faptul că deși au efectuat aceeași activitate, nu a beneficiat de sporul de 30% ce le-a fost acordat acestora în temeiul OUG nr. 43/2002.
Potrivit art.27 alin.1 din OG nr. 137/2000 ersoana p. care se consideră discriminată poate formula, în fața instanței de judecată, o cerere pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun. Prin alin.4 al aceluiași articol se instituie în sarcina acestei persoane obligația de a dovedi existența unor fapte care permit a se presupune existența unei discriminări directe sau indirecte.
Prin Deciziile nr.818-821 din 3 iulie 2008 ale Curții Constituționale dispozițiile art.27 alin.1 din OG nr. 137/2000 au fost declarate ca " fiind neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative. "
Din considerentele deciziilor rezultă că un asemenea înțeles al dispozițiilor ordonanței, prin care se conferă instanțelor judecătorești competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, este evident neconstituțional, întrucât încalcă principiul separației
puterilor, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituție, ca și prevederile art. 61 alin. (1), în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării.
Potrivit dispozițiilor art.31 al.1 din Legea nr. 47/1992 "decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie."
Prin urmare, pentru a analiza temeinicia cererii reclamanților trebuie să se pornească de la principiul egalității în drepturi garantat de către Constituție, principiu ce presupune același regim juridic pentru situații identice, Curtea Constituțională stabilind în mod constant că principiul egalității în fața legii nu presupune o uniformizare, la situații diferite, tratamentul nu poate fi decât unul diferit.
Față de dispozițiile legale arătate mai sus, Curtea constată că pentru a exista discriminare în sensul prevăzut de art.2 alin. 1 din OG nr. 137/2000, ar trebui ca reclamanții să nu fi beneficiat de sporul de 30% deși se încadrau în condițiile prevăzute de OUG nr. 43/2002, respectiv ocupau funcția de ofițeri ai poliției judiciare a Parchetului Național Anticorupție, situație în care reclamanții nu se află.
Or, nu se poate reține că reclamanții, în calitate de ofițeri de poliție judiciară în cadrul MIRA nu au beneficiat de un drept recunoscut de lege, atât timp cât respectivul drept era conferit de lege unei alte categorii de ofițeri de poliție, în speță celor ce făceau parte din poliția judiciară a Parchetului Național Anticorupție.
După cum în mod constant a decis instanța europeană diferența de tratament devine discriminare, în sensul art.14 din Convenție numai atunci când autoritățile statale "introduc distincții între situații analoage și comparabile" fără ca acestea să se bazeze pe "o justificare rezonabilă și obiectivă".Orice diferență de tratament nu semnifică, în mod automat, încălcarea sa.
Pentru ca o asemenea încălcare să se producă trebuie stabilit că persoanele plasate în situații analoage sau comparabile, în materie, beneficiază de un tratament preferențial și că această distincție nu-și găsește nici o justificare obiectivă sau rezonabilă. Și în atare situație CEDO a apreciat că "statele contractante dispun de o anumită marjă de apreciere pentru a determina dacă și în ce măsură diferențele între situații analoage sau comparabile sunt de natură să justifice distincțiile de tratament aplicabile."
Concluzionând, având în vedere că reclamanții nu au făcut dovada, conform alin.4 al art.27 din OG nr. 137/2000, existenței unor fapte care permit a se presupune existența unei discriminări directe sau indirecte, Curtea constată că acțiunea acestora este neîntemeiată, prima instanță în mod greșit dispunând obligarea pârâților la plată și la efectuarea mențiunilor în evidențe, ca efect al constatării existenței discriminării în raport de o categorie de ofițeri ce nu se aflau în situație identică cu cea a reclamanților.
Critica privind excepția prescripției dreptului la acțiune a rămas fără obiect ca și nereținerea sporului de 30 % și pentru perioada cuprinsă între data de 01.09.2002 și aceea de 31.03.2006 în condițiile în care Curtea a reținut netemeinicia dreptului pretins de către reclamanți.
Ultima critică adusă soluției instanței de fond de către recurenții reclamanți și care vizează neacordarea normei de hrană 12 B este de asemenea neîntemeiată deoarece așa cum am subliniat principiul egalității în fața legii nu presupune o uniformizare, la situații diferite, tratamentul nu poate fi decât unul diferit.
Raportat la considerentele mai sus expuse și analizate urmează a se dispune admiterea recursurilor formulate de către pârâții recurenți persoane juridice și a modifica sentința civilă recurată în sensul respingerii acțiunii reclamanților recurenți având ca obiect obligarea pârâților la plata sporului de 30% din salariul de bază lunar, ca nefondată și menținerii restului dispozițiilor acesteia.
De asemenea se va proceda la respingerea recursului formulat de către reclamanții recurenți ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declarate de către recurenții pârâți INSPECTORATUL DE POLIȚIE AL JUDEȚULUI, cu sediul în T,-, județul T, MINISTERUL INTERNELOR ȘI REFORMEI ADMINISTRATIVE ( ) cu sediul în B, sector 1, nr.1A, împotriva sentinței civile nr.1113 din 23 mai 2008 pronunțată de Tribunalul Tulcea, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații reclamanți și recurenți, OV, G, cu domiciliul ales în T,-, județul T,intimatul pârât CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII, cu sediul în B,--3 și intimat chemat în garanție MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în B, sector 5,-, având ca obiect drepturi salariale.
Modifică în parte hotărârea recurată în sensul că respinge acțiunea reclamanților având va obiect obligarea pârâților la plata sporului de 30% din salariul de bază lunar, ca nefondată.
Menține restul dispozițiilor sentinței recurate.
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanți.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică, astăzi 27 octombrie 2008
Președinte, - - | Judecător, - - | Judecător, - - |
Grefier, - - |
Jud.fond:
Red.dec.jud.-
Tehnored.
4 ex./26.11.2008
Președinte:Adriana GherasimJudecători:Adriana Gherasim, Kamelia Vlad, Erol Geli
