Anulare act administrativ . Decizia 2489/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
DOSAR NR-
ROMANIA
CURTEA DE APEL
SECTIA A VIII-A contencios ADMINISTRATIV SI FISCAL
DECIZIA CIVILA 2489
SEDINTA PUBLICA DIN DATA - 2009
CURTEA CONSTITUITA DIN:
PRESEDINTE: S -
JUDECATOR: - -
JUDECĂTOR 1: Severin Daniel
GREFIER:
Pe rol soluționarea recursului declarat de recurenții - reclamanți, FACULTATEA DE DREPT DIN B și împotriva sentinței civile nr. 1435 din data de 10.04.2009 pronunțată de Tribunalul București Secția a IX a Contencios Administrativ și Fiscal, in dosarul nr -, in contradictoriu cu intimata - pârâtă AUTORITATEA REGIONALĂ PENTRU PROTECTIA MEDIULUI
La apelul nominal făcut in ședință publică au răspuns recurenții - reclamanți, reprezentată de avocat, cu delegație la dosar și FACULTATEA DE DREPT DIN B și reprezentați de avocat, cu delegație la dosar și intimata - pârâtă AUTORITATEA REGIONALA PENTRU PROTECTIA MEDIULUI B, prin consilier juridic.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează că s-a depus la dosar întâmpinare din partea intimatei.
Se depune din partea recurenților - reclamanți dovada achitării taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar; in copie xerox avizul de urbanism nr. 3CA25/2003.
Se înmânează recurenților - reclamanți un exemplar de pe întâmpinare.
Intimata - parata, prin consilier juridic, invocă excepția tardivității recursului, având in vedere depășirea termenului de 15 zile prevăzut de lege.
Recurenții - reclamanți, prin avocați, solicită respingerea excepție tardivității invocate, recursul fiind depus in termenul legal.
Nemaifiind cereri de formulat, sau, Curtea unește excepție cu recursul și constatând cauza in stare de judecată acordând cuvântul pe recurs.
Recurenții - reclamanți FACULTATEA DE DREPT DIN B și, prin avocat, solicită admiterea recursului, modificarea sentinței atacate și pe fond admiterea acțiunii, fără cheltuieli de judecată.
In dezvoltarea motivelor de recurs arată că, in primul rând, instanța in mod greșit a constatat aplicabilitatea in cauză a prevederilor art. 71 din OUG 195/2005 in forma de care s-a prevalat parata și nu in forma anterioară intrării in vigoare a actului normativ.
In acest sens, arată că reclamanții au înregistrat cererea de eliberare a avizului de mediu la data de 20 aprilie 2007 sub imperiul vechii reglementări, cerere ce trebuia soluționată in termen de 30 de zile, potrivit legii. Solicită Curții a lua act că la data expirării acestor 30 de zile s-a născut dreptul subiectiv al reclamanților de a obține avizul de mediu.
Totodată, arată că sub aspectul competenței de a aprecia incidenței art. 71 din OUG 195/2005, aceasta revenea Consiliului General al Municipiului B și nu paratei intimate. Arată că a existat un litigiu cu Primăria Municipiului B prin care a fost obligată aceasta din urmă de a emite avizul de urbanism aferent aceluiași imobil. In aceste condiții arată că singurul act necesar este avizul de mediu, in lipsa acestuia toate celelalte demersuri in justiție rămânând fără obiect.
Arată apărătorul că prevederile art. 71 din OUG 195/2005 contravin art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care prevăd existența unui just echilibru intre exigențele dreptului general și dreptul proprietarului căruia nu trebuie să i se creeze o sarcină specială și exorbitantă. Astfel s-a dat terenului o singură finalitate, cea de parc, fără insă a i se asigura proprietarului o despăgubire, o indemnizație in concret individualizată prin câtime, debitor. In același sens arată apărătorul că a solicitat Primăriei Municipiului B de a lua decizia cumpărării terenului sau a exproprierii.
Recurenta - reclamantă, prin avocat, se raliază susținerilor anterioare, solicitând admiterea recursului și modificarea sentinței atacate.
Arată in completare că instanța de recurs este chemată a aplica legea raportat prin prisma prevederilor in vigoare la data solicitării avizului de mediu și in perioada in care parata era obligată a răspunde cererii.
Arată că acest moment este luna aprilie 2007, urmând a se constata că pentru formularea cererii s-a pregătit o documentație stufoasă, fiind efectuate cheltuieli importante, aproximativ 25.000 euro.
Arată că, după depășirea termenului legal, in luna octombrie 2007 s-a formulat un răspuns, după ce a intervenit modificarea legislativă.
Cu privire la terenul in litigiu, învederează că acesta a fost destinat construcțiilor, nu reprezintă un spațiu, fiind parcelat și delimitat de alei.
Solicita in concluzie admiterea recursului și admiterea pe fond a acțiunii in sensul obligării paratei la emiterea avizului de mediu, cu cheltuieli de judecată.
Intimata - parată, prin consilier juridic, pune concluzii de respingere a recursului ca nefondat și de menținere a hotărârii atacate.
Arată că in urma apariției OUG 114/2207 s-a instituit imposibilitatea schimbării destinației terenului. Chiar dacă încălcând prevederile legate ar fi fost emis un aviz de mediu, acesta ar fi lovit de nulitate absolută având in vedere dispozițiile art. 71 din OUG 195/2005. Arată că dispozițiile Codului civil prevăd că dreptul de proprietate se exercită in limitele stabilite de lege, iar Protocolul I adițional la CEDO, prevede dreptul statului de a adopta legi conform interesului general.
In ceea ce privește procedura de obținere a avizului, arată că reclamanții sunt in eroare, invocând termene de soluționare prevăzute de legea contenciosului administrativ, in condițiile in care actul normativ aplicabil este HG 1076/2004, care prevede realizarea unei evaluări privind impactul asupra mediului, dezbateri publice, procedura fiind de competența proprie și nu a primăriei.
Totodată, arată că reclamanții au avut acord de mediu in anul 2003, pe legislația veche, iar la expirarea valabilității nu au solicitate prelungirea acesteia, decât in anul 2007, când in vigoare era altă legislație.
CURTEA,
Prin sentința civilă nr. 1435/10.04.2009 Tribunalul Bucureștia respins excepția inadmisibilității și a respins acțiunea formulată de reclamanții Facultatea de Drept B, în contradictoriu cu Agenția Regională pentru Protecția Mediului
Pentru hotărî astfel, prima instanță a reținut că reclamanta pretinde emiterea unui aviz de mediu pentru un imobil teren care este considerat spațiu în condițiile în care art. 71 alin. 1 din OUG nr. 195/2005 interzice schimbarea destinației terenurilor considerate spații verzi indiferent de proprietar. Art. 71 alin.1 fost contestat la Curtea Constituțională, acesta considerând că este conform cu dispozițiile constituționale. Această interdicție instituită prin art. 71 este menită în opinia tribunalului să asigure un mediu sănătos și nu este de natură să ducă la o privare de proprietate, statul fiind în drept să limiteze exercițiul dreptului de proprietate în raport cu interesul public. Oricum în măsura în care această interdicție reduce semnificativ posibilitatea practică de exercitare a dreptului de proprietate, reclamanții nu au deschisă decât calea unei acțiuni în despăgubiri.
Împotriva sentinței au declarat recurs reclamanții.
În susținerea recursului se arată că interdicția instituită prin art. 71 din OUG nr. 195/2005 așa cum a fost modificat prin OUG nr. 114/17.10 2007 nu este aplicabilă în speță întrucât cererea a fost înregistrată la data de 20.04.2007 și trebuia analizată în raport de dispozițiile legale de la data cererii nu în raport de dispozițiile legale ce au intrat în vigoare la mult timp după expirarea termenului de soluționare a cererii.
Oricum incidența disp. art. 71 din OUG nr. 195/2005 trebuia apreciată de Consiliul General al Municipiului întrucât această interdicție este instituită pentru asigurarea unui spațiu minim per locuitor și în măsura în care acest spațiu este asigurat nu se mai justifica menținerea interdicției.
de-al treilea motiv de recurs se referă la încălcarea art. 1 din primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului prin interdicția instituită de art. 71. În opinia recurenților prin interdicția stabilită se instituie sarcină specială și exorbitantă asupra proprietarului nefiind respectat principiul proporționalității. Cât privește posibilitatea formulării unei acțiuni în despăgubiri pentru repararea prejudiciului nu se arată în sentință cine este debitorul și care este procedura de reparare prejudiciului.
Intimata a formulat întâmpinare în care arată că nu putea emite avizul solicitat față de disp. art. 71 din OUG nr. 195/2005 întrucât acesta ar fi fost lovit de nulitate. este conformă cu Constituția și cu drepturile omului întrucât statele au posibilitatea să stabilească limite de exercitare dreptului de proprietate în raport cu interesul general.
De asemenea, s- invocat excepția tardivității formulării recursului, excepție pe care instanța urmează să o respingă constatând că recursul nu a fost formulat la data de 02.07.2009 așa cum pretinde intimata ci a fost expediat prin poștă la data de 30.06.2009 așa cum rezultă din ștampila aplicată pe plicul depus la dosar astfel încât, în raport de data de 15.06.2009, data comunicării sentinței recursul apare ca fiind formulat în termen.
Pe fond, Curtea constată că recursul este fondat.
Refuzul pârâtei de a emit actul solicitat este de natură să încalce dreptul de proprietate privată, drept garantat atât de Constituția României cât și de art. 1 Protocolul nr. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
În primul rând se observă că bunul, cu privire la care autoritățile au recunoscut că reclamanții au un drept de proprietate privată este inclus în zonaspațiilor publice cu acces nelimitat.Cele două situații nu pot coexista. Un bun proprietate privată nu poate fi spațiu public cu acces nelimitat tot astfel cum asupra unui bun considerat spațiu public cu acces nelimitat nu poate exista un drept de proprietate privată (cu excepția proprietății statului care își poate limita cum crede de cuviință propriul drept de proprietate). publică a bunului, accesul nelimitat al publicului la bunul respectiv face imposibilă exercitarea atributelor dreptului de proprietate. Proprietarul nu poate să se bucure de bunul său (altfel de cum se bucură orice cetățean care are acces nelimitat la acel bun) nu poate culege nici un fruct al bunului și nu poate dispune de bunul respectiv (căci înstrăinarea lui nu prezintă nici un interes pentru potențialii cumpărători).
Așadar, chiar prin încadrarea bunului la zona spațiilor verzipublicecu acces nelimitat-subzona parcuri, grădini, scuaruri și fâșii plantatepublicese dreptul de proprietate privată al reclamantei.
Mai trebuie spus, din acest punct de vedere, că punctul III.2. din anexa la legea 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia prevede că sunt bunuri proprietate publică a comunelor, orașelor sau municipiilor " piețele publice, comerciale, târgurile, oboarele și parcurile publice, precum și zonele de agrement;"
Obligația de a păstra această destinație a terenului, obligație instituită prin art. 71 alin. 1 și 2 din OUG 114/2007 nu face decât să întărească această atingere adusă dreptului de proprietate privată, atingere care, în opinia Curții de Apel, afectează însăși substanța dreptului.
Este adevărat că art. 71 din OUG 195/2005 așa cum a fost modificat prin OUG nr. 114/2007 a fost criticat pentru neconstituționalitate în prezentul litigiu, excepția fiind respinsă prin decizia 1416/ 17.12.2008 a Curții Constituționale. Trebuie, însă, observat faptul că Curtea Constituțională este competentă să verifice conformitatea unui text de lege cu Constituția României nu cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului. OUG 114/2007 cu art. 1 protocolul nr. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului se verifică de instanțele ordinare și nu există nici un text de lege care să confere întâietate analizei pe care o face Curtea Constituțională față de analiza pe care o face instanța ordinară, chiar dacă drepturile pretins încălcate își găsesc confirmarea și în convenție și în Constituție.
Cu alt cuvinte, Curtea Constituțională nu poate să impună, prin judecata sa, instanței ordinare, aplicarea unui text de lege pe care instanța ordinară îl consideră contrar Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Argumentele pe care Curtea de Apel își întemeiază opinia că art. 71 din OUG 195/2005 așa cum a fost modificat prin OUG nr. 114/2007, coroborat, în speță, cu încadrarea, prin documentațiile de urbanism, a terenului proprietatea privată a reclamanților în categoria spațiilor verzi publice cu acces nelimitat-subzona parcuri, grădini, scuaruri și fâșii plantate publice este contrar art. 1 protocolul nr. 1 din CEDO sunt următoarele:
Prin aceste acte se ajunge la o expropriere în fapt, dreptul de proprietate al reclamanților fiind afectat în substanța sa prin limitările impuse exercițiului lui.
terenului proprietatea reclamantei ca un "spațiu public cu acces nelimitat", fără posibilitatea schimbării destinației face ca proprietarul bunului să nu mai aibă nici un folos de pe urma acestui bun. Curtea constituțională și autoritatea publică pârâtă consideră că prin aceste măsuri nu este afectată substanța dreptului însă nici Curtea Constituțională nici autoritatea publică pârâtă nu arată în ce mod ar mai putea proprietarul să se bucure de bunul său dacă acesta este afectat în totalitate satisfacerii unui interes public.
Bunul în speță este un teren situat în intravilanul localității. lui ca parc public îl împiedică pe proprietar să construiască pe terenul respectiv (aceasta fiind modalitatea predilectă de utilizare a terenurilor intravilane) fără a i se oferi proprietarului o alternativă de valorificare a terenului în scop personal.
Proprietatea reclamantei devine, în aceste condiții, mai degrabă un ansamblu de obligații decât un drept, fiind mai avantajoasă opțiunea abandonării bunului decât cea a păstrării lui.
Este adevărat că art. 1 din protocolul nr. 1 din CEDO permite statelor exproprierea unui bun pentru motive de utilitate publică. În speță, necesitatea asigurării unui mediu sănătos ar putea fi pusă în discuție ca motiv de utilitate publică pe baza căruia să se procedeze la exproprierea bunului însă exproprierea ar fi trebuit realizată după procedura impusă de lege și, aspect deosebit de important, cu plata unei juste despăgubiri.
Nu se poate reține motivarea instanței de fond care a considerat că, în situația în care limitările impuse reduc semnificativ posibilitatea practică de exercitarea a dreptului reclamanții au deschisă calea unei acțiuni în despăgubiri.
Plata unor astfel de despăgubiri este posibilă doar în situația exproprierii pentru cauză de utilitate publică, ceea ce presupune declanșarea acestei proceduri în mod explicit. În lipsa unei exproprieri formale posibilitatea reclamanților de a obține despăgubiri în instanță este mai mult decât incertă, neexistând dispoziții legale exprese în acest sens și nici o practică judiciară care să susțină o astfel de opinie.
Având în vedere aceste considerente Curtea constată că este nerelevant să se analizeze dacă cererea reclamanților ar fi trebuit tratată în raport de dispozițiile OUG 195/2005 înainte sau după modificarea operată prin OUG 114/2007 cât timp, indiferent de dispozițiile interne, art. 1 protocolul nr. 1 din CEDO nu permit autorităților statale să procedeze la o expropriere în fapt decât după plata unei juste despăgubiri.
Nici aspectele legate de suprafața minimă de spațiu pe cap de locuitor nu mai prezintă relevanță întrucât spațiul necesar pentru toți cetățenii nu poate fi asigurat pe seama dreptului de proprietate privată prin limitarea totală a exercițiului acestui drept pentru un anumit proprietar fără plata vreunei despăgubiri.
Față de aceste considerente Curtea urmează să constate că refuzul intimatei de a emite avizul solicitat pe motiv că bunul este declarat spațiu este nejustificat motiv pentru care va admite recursul și, modificând sentința va admite acțiunea așa cum a fost formulată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge excepția tardivității.
Admite recursurile declarate de recurenții - reclamanți, FACULTATEA DE DREPT DIN B și, împotriva sentinței civile nr. 1435, din data de 10.04.2009, pronunțată de Tribunalul București Secția a IX a Contencios Administrativ și Fiscal, in dosarul nr-, in contradictoriu cu intimata - pârâtă AUTORITATEA REGIONALĂ PENTRU PROTECTIA MEDIULUI.
Modifică în tot sentința și pe fond admite acțiunea.
Obligă pârâta să emită avizul de mediu pentru PUZ -, locuințe cu privire la imobilul situat în--31, sector 1,
Obligă pârâta intimată la 12.000 lei cheltuieli de judecată către reclamanta.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 30.11.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR 2: Radu Ionel
S
GREFIER
Red.DS
Tehnored. CB/ 2ex.
18.12.2009
Tribunalul București - 9
Judecător fond:
Președinte:Severin DanielJudecători:Severin Daniel, Radu Ionel, Ghica Alina
