Anulare act administrativ . Decizia 275/2009. Curtea de Apel Craiova
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA contencios ADMINISTRATIV SI FISCAL
DECIZIE Nr. 275
Ședința publică de la 21 Ianuarie 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Elena Canțăr
JUDECĂTOR 2: Carmen Ilie
JUDECĂTOR 3: Sanda Lungu
Grefier - -
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâta DGFP împotriva sentinței nr. 1163 din 08 septembrie 2008 pronunțată de Tribunalul Mehedinți în dosarul nr- în contradictoriu cu intimatul reclamant.
La apelul nominal făcut în ședința publică s-a prezentat avocat pentru intimatul reclamant, lipsind recurenta pârâtă DGFP
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, învederându-se instanței concluziile scrise depuse la dosar de către recurenta DGFP M, precum și cererea de judecarea cauzei în lipsă formulată de către aceeași recurentă în conformitate cu art.242 alin.2, după care,
Curtea, apreciind cauza în stare de soluționare a acordat cuvântul asupra recursului.
Avocat pentru intimatul reclamant depune concluzii scrise pe care le susține oral și în raport de care solicită respingerea recursului ca nefondat cu cheltuieli de judecată reprezentând onorariul de avocat.
CURTEA
Asupra recursului de față;
Prin sentința nr.1163 din 08 septembrie 2008, pronunțată în dosarul nr-, Tribunalul Mehedinția admis acțiunea formulată de reclamantul și a obligat pârâta ANAF -DGFP M să restituie acestuia suma de 5296lei, reprezentând taxă specială pentru autoturism achitată conform talonului pentru încasarea de impozite, taxe și contribuții seria - nr.-/04.06.2007.
S-a respins excepția de necompetență materială a instanței de contencios administrativ formulată pârâtă.
La pronunțarea acestei sentințe, prima instanță a apreciat că prevederile art.2141Cod fiscal sunt de natură să înfrângă reglementările art.90 (86) din Tratatul Uniunii Europene, care reglementează obligația statelor membre de a nu stabili direct sau indirect pentru produsele altui stat membru impuneri de orice natură superioare celor stabilite direct sau indirect, pentru produsele naționale similare.
Tribunalul a arătat în sentința pronunțată că, prin instituirea taxei de primă înmatriculare, conform art.2141Cod fiscal, România a stabilit indirect impuneri interne superioare celor stabilite pentru produsele naționale similare, explicându-se în acest sens că, în cazul autoturismelor second hand, deja înmatriculate în România, nu se percepe taxa de primă înmatriculare de la noul cumpărător.
În baza art.148 din Constituția României, care instituie preeminența dreptului comunitar în raport cu legislația națională, prima instanță a înlăturat prevederile din legislația internă, care nesocoteau normele Tratatului Uniunii Europene, tratat care are caracter obligatoriu între statele membre.
S-a mai precizat de către prima instanță că, din modul de redactare al art.2141Cod fiscal, nu rezultă că taxa de primă înmatriculare ar fi o taxă de mediu, ci dimpotrivă rezultă că aceasta este taxă fiscală.
Referitor la excepția de necompetență materială a instanței de contencios administrativ și fiscal invocată de pârâta DGFP Dr.Tr. S, tribunalul a reținut că actul prin care s-a respins cererea de restituire adresată în procedura prealabilă administrativă îndeplinește condițiile de act administrativ fiscal, iar conform art.10 din 554/2004 litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale și accesorii ale acestora, de până la 500.000 lei se soluționează în fond de tribunalele administrativ - fiscale.
Împotriva sentinței Tribunalului Mehedințis -a declarat recurs de către pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice
În motivele de recurs s-a arătat că instanța de fond a dat o soluție greșită excepțiilor invocate, întrucât adresele organului fiscal nu pot fi considerate mai mult decât corespondență cu solicitantul, iar prevederile art.214 din Codul Fiscal, referitor la taxa specială pentru autoturisme și autovehicule, nu au avut regim imperativ, deci nu reprezintă o obligație în înțelesul dat de către instanța de fond, ci o condiție determinată de un fapt aleatoriu al cetățeanului.
Pe fondul cauzei, s-a precizat că suma a fost plătită conform dreptului intern, al legii fundamentale(art.56), fără a încălca dispozițiile comunitare, căci nu reprezintă o taxă cu efect echivalent și nu se aplică discriminator.
S-a mai arătat că dispozițiile comunitare sunt prioritare dreptului intern, dacă acesta conține reglementări vădit contrare și în măsura în care dreptul comunitar este direct aplicabil.
S-a apreciat că acțiunea pentru restituirea taxei de primă înmatriculare nu poate fi decât parțial admisibilă, prin reducerea substanțială a cuantumului taxei, dar nu eliminarea integrală a acesteia.
Examinând motivele de recurs, precum și legislația aplicabilă în speță și situația de fapt dovedită cu probele administrate la instanța de fond, Curtea reține următoarele:
Reclamantul a importat un autoturism second- hand.
După introducerea bunului în țară, în vederea înmatriculării, acesta a achitat taxa de primă înmatriculare în sumă de 5296 lei, așa cum rezultă din chitanța Seria - nr. -/04.06.2007.
Reclamantul s-a adresat Dr. Tr. S, solicitând restituirea taxei de primă înmatriculare, iar Dr. Tr. Sar ăspuns reclamantului cu adresa nr.7663/25.03.2008 (fila 3 dosar fond).
În ceea ce privește critica referitoare la necompetența materială a instanței de contencios administrativ, precum și cea referitoare la inadmisibilitatea parțială a acțiunii, motivat de faptul că adresele organului fiscal nu pot fi considerate acte administrative, Curtea arată următoarele:
Adresa prin care s-a răspuns reclamantului la solicitarea sa de restituire a taxei de primă înmatriculare este de natură a produce consecințe juridice și îmbracă forma refuzului de a soluționa cererea de restituire.
Procedura restituirii sumelor încasate fără temei legal la bugetul de stat era reglementată la data formulării cererii de restituire în cuprinsul art.113 Cod pr.fiscală, în prezent art.117 Cod pr.fiscală.
Astfel, conform textului menționat, sumele plătite ca urmare a aplicării eronate a prevederilor legale se restituie debitorului la cerere.
În consecință, cererea debitorului este cea care declanșează procedura restituirii sumelor apreciate ca fiind încasate nelegal la bugetul de stat.
Potrivit Codului d e procedură fiscală, organul fiscal trebuia să se pronunțe asupra cererii de restituire, în termen de 45 de zile.
În speță, organul fiscal s-a pronunțat asupra cererii de restituire prin respingerea acesteia.
De precizat este că reclamanta a depus toate actele prevăzute de Ordinul 1899/2004, însă s-a refuzat restituirea pe motiv că taxa a fost încasată legal.
Reclamantul a parcurs procedura prealabilă, aceea de a depune cerere de restituire a sumelor, iar organul fiscal a refuzat să restituie sumele respective.
Așa cum s-a arătat în literatura și practica de specialitate, în cazul refuzului de a emite un act, nu se mai impune să se formuleze o nouă cerere, pentru că autoritatea nu a emis un act administrativ pe care să-l poată eventual revoca.
Legiuitorul a asimilat, conform prevederilor art.2 alin.2 din Legea 554/2004, actelor administrative unilaterale și refuzul de a rezolva o cerere, referitoare la un drept sau un interes legitim.
Practic refuzul de a emite actul, de a soluționa cererea, se circumscrie sferei controlului instanței de contencios administrativ, iar asimilarea a avut ca scop instituirea pentru persoana respectivă, căreia i s-a refuzat emiterea unui act, a dreptului de acces la justiție.
Mai trebuie precizat că în conformitate cu prevederile art.7 din Legea 554/2004, procedura prealabilă, respectiv obligativitatea plângerii prealabile, sub forma recursului grațios sau a recursului ierarhic este prevăzută numai în situația vătămării dreptului sau interesului printr-un act administrativ individual, și nu în situația refuzului.
Instanța de fond a dat o corectă dezlegare și sub aspectul rezolvării excepției necompetenței materiale, pentru că litigiul se referă la restituirea unei sume de până la 500.000 RON, așa încât în baza art.10 alin.1 teza I astfel de litigii se soluționează în fond de Secțiile administrativ fiscale ale tribunalelor.
Numai litigiile cu o valoare de peste 500.000 RON se soluționează în fond de curțile de apel.
Pe fondul cauzei, se reține că soluția primei instanțe este legală și temeinică, deoarece art.2141Cod fiscal, care reglementează taxa de primă înmatriculare, nesocotește prevederile art.90 (86) din Tratatul Uniunii Europene, întrucât România, ca stat membru al acestei comunități, a ignorat la adoptarea textului respectiv prevederile Tratatului care sunt obligatorii pentru statele membre.
Astfel, conform textului citat din Tratat, țările membre sunt obligate să nu emită și să nu mențină nici o măsură contrarie regulilor Tratatului.
Ori, în situația reglementării taxei de primă înmatriculare, România a stabilit în mod indirect impuneri interne, pentru produsele provenind dintr-un alt stat membru, superioare celor stabilite pentru produsele naționale similare.
În situația în care un autoturism second hand înmatriculat în România este vândut, nu se percepe taxă de primă înmatriculare.
De altfel, însăși denumirea acestei taxe demonstrează caracterul contrar tratatului, pentru că se referă la taxa de primă înmatriculare în România.
Așa cum s-a mai arătat în cuprinsul acestei hotărâri, taxa de primă înmatriculare, prevăzută de art.2141Cod fiscal, este o taxă fiscală contrară art.90 din tratat, caracter pe care îl menține în continuare; motiv pentru care trebuie restituită în integralitate, contribuabilului.
S-a explicat mai sus că dispozițiile din dreptul intern sunt contrare dispozițiilor din dreptul comunitar.
Pârâta recurentă a susținut că aceste dispoziții n-ar avea aplicabilitate directă, deoarece nu ar exista un caz concret de încălcare a dreptului comunitar și că dacă totuși ar exista o încălcare, numai instituțiile și organele comunitare ar putea să facă o astfel de apreciere.
Și sub acest aspect, criticile sunt neîntemeiate.
Tratatul Comunității Europene face parte din categoria izvoarelor dreptului comunitar, constituind legislația primară în această materie.
Curtea Europeană de Justiție a consacrat pe cale jurisprudențială supremația dreptului comunitar asupra normelor naționale și a efectului direct al acestuia.
În mai multe cauze, Curtea Europeană de Justiție, a cărei jurisprudență este obligatorie pentru statele membre ale Uniunii Europene, s-a pronunțat în sensul efectului direct al tratatului comunitar, situație în care conținutul unei prevederi din tratat poate fi invocat direct în fața instanțelor naționale pentru protecția unui drept.
De asemenea, în practica constantă a Curții s-a decis că persoanele fizice sau juridice ce au suferit prejudicii ca urmare a neaplicării sau aplicării necorespunzătoare a dreptului comunitar de către autoritățile unui stat membru, se pot adresa instanțelor naționale pentru a obține repararea prejudiciului.
Obligația de despăgubire decurge din acțiunea statului român de a introduce o normă, respectiv art.2141Cod fiscal, contrară tratatului Uniunii Europene.
În această situație, norma din dreptul național fiind contrară tratatului și cum prin aceasta persoanele fizice sau juridice române au achitat o taxă interzisă de tratatul constitutiv, în mod corect prima instanță a dat eficiență normelor din tratat și a obligat autoritatea pârâtă să repare prejudiciul cauzat reclamantului, respectiv să-i restituie taxa de primă înmatriculare.
Instanța de fond a dat o corectă și justă aplicare prevederilor art.148 alin.4 din Constituția României, în sensul că autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării, așa încât judecătorul național trebuie să aplice, în caz de conflict între norma națională și norma comunitară, textul din dreptul comunitar.
În ceea ce privește apărarea pârâtei DGFP M ce vizează incidența în cauză a dispozițiilor OUG nr.50/2008, Curtea reține următoarele.
Conform art.11 din acest act normativ,taxa rezultată ca diferență între suma achitată de contribuabil în perioada 01.01.2007- 30.06.2008, cu titlu de taxă specială pentru autoturisme și autovehicule, și cuantumul rezultat din aplicarea prezentelor prevederi privind taxa de poluare pentru autovehicule se restituie pe baza procedurii stabilite în normele metodologice de aplicare a prezentei ordonanțe de urgență.Aceste norme au fost aprobate prin HG nr. 686/2008.
Se constată că la data declanșării litigiului de contencios fiscal erau aplicabile, conform principiuluitempus regit actum, normele de drept material din legea fiscală (art.2141- art.2143Fiscal), norme care deși sunt invocate cu pregnanță și prioritate de administrația fiscală, au fost găsite ca neconforme cu prevederile art.90 paragraful 1 din Tratat.
Se reține astfel că, taxa specială ce face obiectul prezentei cauze a fost încasată în baza legislației fiscale interne în vigoare anterior datei de 01.07.2008 și care a fost apreciată ca fiind contrară normelor comunitare. Într-o atare ipoteză, se aplică principiul conform căruia când un stat membru a impus sau aprobat o taxă contrară dreptului comunitar este obligat să restituie taxa percepută prin încălcarea acestuia.
Din această perspectivă reclamantul are dreptul la restituirea integrală a taxei speciale încasată în temeiul unor dispoziții legale contrare normelor comunitare.
În această privință, nu se poate reține justificat că Statul Român are un temei legal de reținere a unei părți din taxa încasată ilegal anterior datei de 01.07.2008 pe care s-o compenseze în parte cu o altă taxă ce urmează a fi percepută în temeiul unui alt act normativ adoptat ulterior raportului juridic de drept material fiscal în baza căruia s-a încasat nelegal taxa specială.
Curtea mai reține de asemenea și că noua taxă instituită de OUG nr.50/2008 este stabilită pe alte principii decât taxa specială anterioară, având alt mod de calcul și altă destinație.
Nu în ultimul rând se reține că restituirea doar a diferenței între taxa specială încasată anterior pe baza unei norme legale abrogate la 01.07.2008 și taxa de poluare ce urmează a se percepe în temeiul noului act normativ, pune problema aplicării acestuia din urmă și pentru trecut, respectiv taxa specială încasată nelegal s-ar valida prin aplicarea retroactivă a unui act normativ inactiv la data nașterii și consumării raportului juridic de drept material fiscal, ceea ce evident contravine principiului neretroactivității legii consacrat de art.15 alin.1 din Constituția României.
Împrejurarea că la nivelul Uniunii Europene s-a decis că taxa de poluare ce urmează a se percepe prin aplicarea dispozițiilor OUG nr.50/2008 nu este contrară Tratatului nu are nicio influență asupra dreptului reclamantului de a cere și obține restituirea integrală a taxei de primă înmatriculare percepută în baza unor norme juridice anterioare acestei ordonanțe de urgență și care au fost declarate neconforme cu prevederile Tratatului.
Având în vedere motivele expuse mai sus, în baza art. 312 Cod pr.civilă, recursul se va respinge și va fi obligată recurenta la 500 lei cheltuieli de judecată către intimat.
Însă, potrivit dispozițiilor art.274 alin.3, cheltuielile de judecată constând în onorariu apărătorului ales vor fi micșorate motivat de faptul că acest onorariu este nepotrivit de mare, față de valoarea pricinii și munca îndeplinită de avocat.
Mai mult, conform jurisprudenței CEDO (hotărârea CEDO în cauza Sebastian împotriva României publicată în MO nr.429/27.06.2007) un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care li s-au stabilit realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil.
Avându-se în vedere considerentele menționate anterior, onorariul apărătorului în sumă de 1000 lei nu are un caracter rezonabil în raport cu munca îndeplinită de avocat ținându-se seama de obiectul cauzei, celeritatea judecării acesteia cât și atitudinea procesuală a intimatului.
Astfel, obligarea recurentei pârâte la 500 lei cheltuieli de judecată către intimatul reclamant se încadrează în cerințele dispozițiilor art.274 și jurisprudenței CEDO.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de pârâta DGFP împotriva sentinței nr. 1163 din 08 septembrie 2008 pronunțată de Tribunalul Mehedinți în dosarul nr-.
Obligă recurenta la 500 lei cheltuieli de judecată.
Decizie irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 21 Ianuarie 2009
Președinte, - - | Judecător, - - | Judecător, - - |
Grefier, - - |
Red -
SI.2ex./04.02.2009
Jud. fond
Președinte:Elena CanțărJudecători:Elena Canțăr, Carmen Ilie, Sanda Lungu
