Anulare act administrativ . Decizia 299/2010. Curtea de Apel Alba Iulia
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL ALBA IULIA
SECȚIA DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr-
DECIZIE Nr. 299/CA/2010
Ședința publică de la 24 Februarie 2010
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Nicoleta Nanea Paraschiv
JUDECĂTOR 2: Lucian Ioan Gherman
Judecător - -
Grefier
Pe rol se află soluționarea recursului declarat de pârâta DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE S împotriva sentinței civile nr.369/CA/19.06.2009 pronunțată de Tribunalul Sibiu - Secția comercială și de contencios administrativ fiscal în dosar nr-.
La apelul nominal făcut în ședința publică se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că s-au înregistrat la dosar concluzii scrise și documentația întocmită și transmisă de Garda Financiară H ca urmare a verificării efectuată la - S SRL, a relației economice desfășurate cu reclamanta intimată - SRL din partea pârâtei recurente și cerere de strigarea cauzei după orele 11 din partea avocatului ales al reclamantei intimate.
Față de cererea formulată de avocatul ales al reclamantei intimate - SRL, instanța lasă cauza la a doua strigare.
După reluarea cauzei la a doua strigare, se prezintă în instanță avocat pentru reclamanta intimată, lipsind pârâta recurentă.
Întrebată fiind în legătură cu suma de 5.000 lei despre care se face vorbire în cererea de recurs, contestată suplimentar și care nu a fost stabilită prin actul administrativ fiscal, avocata reclamantei intimate susține că nu a contestat această sumă.
Nemaifiind alte cereri de formulat, instanța acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Avocata reclamantei intimate solicită respingerea recursului și menținerea sentinței instanței de fond ca fiind legală și temeinică pentru motivele arătate în întâmpinare și expuse oral. Susține că în anul 2001, pentru susținerea dezvoltării întreprinderilor mici, a fost adoptată nr.OG24/2001 privind impozitarea veniturilor microîntreprinderilor, care la art.1 stabilește condițiile pentru încadrarea în categoria microîntreprinderilor. La data de 31.12.2002, reclamanta nu întrunea cumulativ aceste condiții, în sensul că aceasta nu avea nici un salariat. Mai susține că, nici anterior anului 2003 și nici pentru anul 2003 reclamanta nu a optat pentru plata impozitului pe veniturile microîntreprinderilor și că încă de la înființare, aceasta s-a declarat la organul fiscal ca fiind plătitoare de impozit pe profit. În tot cursul anului 2003 reclamanta s-a comportat ca și plătitor de impozit pe profit, depunând lunar la organul fiscal teritorial declarații de impozit pe profit și plătind acest impozit. Referitor la suma de 12.454 reprezentând TVA aferentă facturilor de avans marfă emise de furnizorul - SRL, susține că reclamanta intimată a îndeplinit condițiile deductibilității TVA prevăzute de art.145 și 146 Cod pr.fiscală, astfel că exercitarea dreptului de deducere al TVA înscris în facturile fiscale emise de - SRL este justificat. facturii emise nu determină neacordarea dreptului de deducere al TVA, pentru că în acest caz, ca urmare a stornării prin emiterea unei facturi cu semnul minus, beneficiarul - cumpărător este obligat să procedeze la ajustarea bazei de impunere a TVA, adică la plata TVA pe care l-a dedus odată cu înregistrarea primei facturi, astfel că exercitarea dreptului de deducere al TVA înscris în aceste documente este justificat. Solicită cheltuieli de judecată.
- CURTEA DE APEL -
Asupra recursului de față:
Prin acțiunea în contencios administrativ înregistrată la Tribunalul Sibiu sub dosar nr- reclamanta - SRL a solicitat în contradictoriu cu pârâta DGFP Sibiu ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună anularea Deciziei de impunere nr.23/23.01.2008 și a Raportului de inspecție fiscală nr.4298/22.01.2008 cu privire la datoria bugetară suplimentară în sumă de 338.718 lei din care 39.903 lei impozit pe veniturile microîntreprinderilor, 123.682 lei impozit pe profit și 24.402 lei TVA, cu majorările și penalitățile aferente. Cu cheltuieli de judecată. Reclamanta a solicitat până la soluționarea definitivă și irevocabilă a fondului cauzei să se dispună suspendarea executării Deciziei de impunere nr.23/23.01.2008.
În motivarea acțiunii, reclamanta a invocat faptul că în perioada 1.09.2007-22.01.2008 a fost supusă controlului fiscal de fond în urma căruia s-a stabilit o datorie bugetară suplimentară în valoare de 338.718 lei din care 39.903 lei impozit pe veniturile microîntreprinderilor, cu 42.192 lei majorări și 4.666 lei penalitățile aferente și 123.682 lei impozit pe profit cu 91.946 lei majorări și 3.674 lei penalități de întârziere, precum și 24.402 lei TVA, cu 4.245 lei majorări de întârziere.
În ceea ce privește impozitul pe veniturile microîntreprinderilor aferent anului 2003, reclamanta arată că acesta a fost în mod greșit reținut, întrucât în baza OG 24/2001 persoanele juridice plătitoare pe impozit pe profit au posibilitatea de a opta pentru încadrarea în categoria microîntreprinderi însă reclamanta nu a făcut o astfel de opțiune. Pe de altă parte la data de 31.12.2002 societatea reclamantă nu întrunea două dintre condițiile impuse de art.1 din OG nr.24/2001 pentru a intra în categoria microîntreprinderilor în sensul că în anul precedent anului 2003 nu a desfășurat activități comerciale și nu avea angajat nici un salariat.
Referitor la impozitul pe profit în valoare de 123.692 lei cu majorările și penalitățile aferente, reclamanta a precizat că în perioada 2004-30.09.2007 - perioadă supusă inspecției fiscale - sau dedus din venituri doar cheltuielile care au concurat la realizarea acestora, respectând astfel regula instituită de art.19 din codul fiscal.
De asemenea, reclamanta consideră ca fiind reținută în mod eronat și datoria bugetară suplimentară referitoare la TVA întrucât aceasta a dedus doar TVA corespunzătoare tranzacțiilor efectuate pe baza facturilor fiscale emise de plătitorii de TVA, iar faptul că o parte din tranzacțiile efectuate erau supuse taxării inverse și furnizorul nu a aplicat acest regim emițând factură cu TVA ce a fost achitată, conferea de asemenea un drept de deducere.
Prin întâmpinare pârâta a solicitat respingerea cererii de suspendare a executării deciziei de impunere ca nedovedită și nelegală, iar pe fond respingerea acțiunii în contencios administrativ ca neîntemeiată. Aceasta deoarece la controlul efectuat pentru perioada 1.02.2002-30.09.2007 organul de control a constatat că reclamanta nu a determinat corect impozitul pe veniturile microîntreprinderii în anul 2003, întrucât profitul și impozitul pe profit au fost diminuate prin includerea unor cheltuieli greșit înregistrate în categoria celor deductibile și exercitarea greșită a deducerii TVA în baza unor documente care nu constituie acte justificative și pentru operațiunile supuse taxării inverse. Astfel, reclamanta a încălcat dispozițiile OG 24/2001 întrucât avea obligația de a calcula și vira impozit pe veniturile microîntreprinderii în condițiile în care la data de 31.12.2002 nu avea nici un salariat, a desfășurat activitate de comerț, a înregistrat venituri financiare în sumă de 24 lei și a avut capital integral privat. În ceea ce privește impozitul pe profit cu majorările de întârziere și penalitățile aferente organul de control a reținut că în perioada 2004-30.09.2007 cheltuielile deduse din venituri și care se pretinde că au concurat la realizarea de venituri, nu au fost identificate și nominalizate expres astfel că se impune respingerea acestui capăt de cerere. Aceeași situație este de reținut și cu privire la deducerea TVA întrucât tranzacțiile efectuate de reclamantă nu au fost nominalizate "astfel încât să se poată verifica care sunt legale și care nu". Aceasta deoarece prin acțiunea în contencios administrativ nu se identifică o anumită sumă sau operațiune concretă pentru care organul de inspecție fiscală a respins deducerea TVA.
Prin sentința civilă nr. 3609/CA/2009 pronunțată în dosarul nr- Tribunalul Sibiua admis acțiunea în contencios administrativ precizată formulată de către reclamanta împotriva pârâtei Direcția Generală a Finanțelor Publice Sibiu și a dispus anularea în parte a Deciziei nr. 12/2008, Deciziei de impunere nr. 23/2008 și Raportului de Inspecție fiscală nr. 429/2008 în ceea ce privește suma de 97.859 lei din care 34.903 lei impozit pe venitul microîntreprinderilor, 42190 lei majorări de întârziere și 4666 lei penalități aferente, 2454 lei TVA și 3646 lei majorări de întârziere.
Pronunțând această sentință instanța de fond a considerat raportat la impozitul pe veniturile microîntreprinderilor pentru anul 2003, faptul că reținerea acestui impozit de către organul de control sa făcut cu nesocotirea prev. OG 24/2001 modificat prin Lg.11/2002 și Lg.232/2003 și ale Ordinului MFP nr.1103/2003. Aceasta deoarece pentru societățile comerciale înființate după anul 1990 Lg.12/1991,OG 70/1994 și Lg.414/2002 au instituit obligativitatea plății impozitului pe profit calculat ca diferență dintre veniturile și cheltuielile activității comerciale desfășurate. În anul 2001 fost adoptată OG 24/2001 prin care a fost reglementat un nou impozit pe veniturile microîntreprinderilor calculat prin aplicarea cotei de impozitare scăzute de 1,5% la cifra de afaceri. Acest act normativ, atât în forma inițială cât și în modificările aduse prin Lg.414/2002, Lg.232/2003 și Lg.111/2003 a stabilit criteriile în funcție de care o societatea comercială se încadrează în categoria microîntreprinderilor precum și posibilitatea ca această categorie de contribuabili să poată opta între posibilitățile de a fi plătitor de impozit pe profit sau plătitor de impozit pe veniturile microîntreprinderilor. Pentru a exista posibilitatea opțiunii între cele două categorii de impozite persoanele juridice aveau obligația ca la data de 31.12 anului precedent să întrunească mai multe condiții respectiv: să fie producătoare de bunuri materiale în sensul prestării de servicii sau a desfășurării de activități comerciale, să aibă angajați de la 1 până la 9 salariați inclusiv, să fi realizat venituri în lei până la 100.000 Euro inclusiv și să aibă un capital integral privat. Așa cum rezultă din probatoriul administrat în cauză și din concluziile raportului de expertiză efectuat de expert contabil, la 31.12.2002 reclamanta nu întrunea cumulativ cele 4 condiții impuse de art.1 din OG 24/2001, întrucât la data menționată aceasta nu avea nici un salariat.
Pe de altă parte, din declarațiile de impunere lunare depuse de reclamantă la organul fiscal teritorial A rezultă că, încă de la înființare, reclamanta sa declarat la organul fiscal la fiind plătitoare pe impozit pe profit, declarație făcută potrivit OG 82/1999 privind declararea fiscală a plătitorilor de impozite și taxe, prin completarea declarației privind obligațiile de plată la bugetul de stat. Pe baza declarației privind obligațiile de plată la bugetul de stat, depusă de reclamantă la data de 31.12.2002, s-a completat "vectorul fiscal" în care reclamanta a fost luată în evidența Ministerului Finanțelor ca fiind plătitor de impozit pe profit, declarație valabilă pentru anul fiscal 2003. Ulterior acestei date reclamanta nu a optat pentru plata impozitului pe veniturile microîntreprinderilor și nici nu a fost notificată de pârâtă cu privire la neconcordanța dintre starea reală și informațiile cuprinse în declarația privind obligațiile de plată la bugetul statului, așa cum impune Ordinul MF 1103/2003. De asemenea, în tot cursul anului 2003 reclamanta s-a comportat,sub aspect fiscal, ca și plătitor de impozit pe profit, depunând lunar la organul fiscal teritorial declarații de impozit pe profit, astfel că obligarea reclamantei la plata acestui impozit, de către organul fiscal este netemeinică și nelegală.
În ceea ce privește TVA suplimentară în valoare de 24.402 lei,prin expertiza efectuată în cauză s-a reținut că pentru facturile de "avans materiale" de la - SRL, în valoare totală de 78.000 lei din care 12.454 lei TVA, doar pentru această din urmă sumă trebuia acordat dreptul de deducere al TVA deoarece conform art.145 Cod fiscal "orice persoană impozabilă are dreptul să deducă taxa aferentă achizițiilor dacă acestea sunt destinate utilizării în folosul operațiunilor taxabile",iar conform art.146 Cod fiscal pentru exercitarea dreptului de deducere a taxei aferentă bunurilor care i-au fost ori urmează să-i fie livrate, "persoana impozabilă trebuie să dețină o factură care să cuprindă informațiile prev.la art.155 alin 5".
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta DGFP Sibiu, solicitând admiterea recursului, modificarea sentinței recurate în sensul respingerii acțiunii reclamantei.
În motivarea cererii de recurs se susține că hotărârea atacată este dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1 alin. 1 din OUG nr. 24/2001, întrucât pentru anul 2003 reclamanta intimată se încadrează în condițiile prevăzute de aceste dispoziții legale și trebuie să achite sumele stabilite în decizia de impunere. Se susține că dispozițiile art. 1 alin. 1 lit. b din OUG nr. 24/2001au fost modificate prin Legea nr. 111/02.04.2003 și acestea sunt aplicabile doar de la data de 01.01.2004, respectiv după publicarea legii în nr. 243/09.04.2003. La data de 31.12.2002 când intimata reclamantă a constatat că îndeplinirea condițiilor pentru a fi plătitoare pe venitul microîntreprinderilor ea nu putea opta ci dimpotrivă prin OUG nr. 24/2001 era obligată la plata acestui impozit.
Recurenta pârâtă apreciază că în mod greșit instanța de fond a întemeiat soluția pe concluziile expertizei contabile și a justificat comportamentul nelegal al reclamantei deoarece nr. 1103/11.08.2003 impuneau ca agentul economic să se încadreze în categoria plătitorilor pe venitul microîntreprinderilor au intrat în vigoare de la data de 11.08.2003 când era obligatoriei completarea vectorului fiscal, obligație îndeplinită doar pentru anul 2004, când a depus declarația de mențiune nr. 7162/30.01.2004 și organul fiscal a respectat impunerea reclamantei și a verificat impozitul pe profit, conform opțiunii. Atât timp cât intimata reclamantă a îndeplinit condițiile impuse de legea specială, depunerea declarației 101 înregistrată sub nr. 4097/31.03.2003 nu poate schimba regimul de impunere stabilit expres numai la data de 01.01.2004.
Reclamanta pârâtă mai susține că instanța de fond a aplicat greșit dispozițiile legale speciale referitoare la TVA în ceea ce privește tranzacțiile efectuate cu SRL H, în condițiile în care reclamanta intimată și-a exercitat dreptul de deducere a TVA-ului în sumă de 12454 lei în baza unor facturi de avans materiale, iar în urma verificării efectuate la furnizor s-a constatat că cele trei facturi nu fuseseră achitate până la data de 22.01.2008.
Se mai precizează faptul că în urma verificărilor efectuate de către Garda Financiară H la SRL s-a constatat că în evidența contabilă furnizarea nu a înregistrat factura nr. 83/24.04.2007 în valoare de 48.000 lei din care 7667 lei TVA, iar în luna decembrie 2007 furnizoarea a stornat din evidența contabilă facturile nr. 34/12.02.2007 în valoare de 15.000 lei din care 2395 lei TVA și factura nr. 35/19.02.2007 în valoare de 15.000 lei din care 2395 lei TVA.
În final, se solicită ca verificarea cauzei să se realizeze conform art. 304 ind. 1. pr. civilă sub toate aspectele și să se rețină că pentru diferența de 5000 lei contestată suplimentar și care nu a fost stabilită prin actul administrativ acțiunea să se respingă.
Intimata reclamantă a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, susținând că, cu privire la primul motiv de recurs că recurenta are în vedere doar forma inițială a OUG nr. 24/2001 nu și modificările ulterioare aduse acestui act normativ prin Legea nr. 414/2002, Legea 232/2003 și Legea nr. 111/2003 și nesocotește prevederile nr. 1103/11.08.2003. Se susține că în anul 2001 fost adoptată OG nr. 24/2001, act normativ care reglementează impozitul pe venitul microîntreprinderilor calculat prin aplicarea unei cote de impozitare scăzute de 1,5% asupra cifrei de afaceri, care la art. 1 stabilește, pe de o parte, criteriile în funcție de care o entitate juridică se încadrează în categoria microîntreprinderilor, iar pe de altă parte, faptul că această categorie de contribuabili poate alege între a fi plătitori de impozit pe profit sau de impozit pe veniturile microîntreprinderilor. Intimata reclamantă susține că încă de la înființare s-a declarat la organul fiscal ca plătitoare de impozit pe profit, iar ulterior datei de 31.12.2002 nu a optat pentru plata impozitului pe venitul microîntreprinderilor și nici nu a fost notificată de către pârâtă cu privire la neconcordanța dintre starea reală și informațiile cuprinse în declarația privind obligațiile de plată la bugetului statului.
În ceea ce privește TVA-ul în valoare de 121.454 lei se precizează că neplata avansului sau prețul integral nu justifică neacordarea dreptului de deducere a TVA-ului, întrucât condițiile deductibilității TVA-ului sunt cele prev. de art. 145 și 146 din pr. fiscală, iar acestea sunt îndeplinite de intimata reclamantă. Pe de altă parte, din răspunsul dat de expertul contabil la obiectivul 4 din raportul de expertiză (11) și răspunsul la obiecțiunea nr. 4 pg. 5, supliment, rezultă că reclamanta a achitat cele trei facturi fiscale în sumă de 78.000 lei inclusiv TVA.
Verificând sentința recurată în raport de criticile formulate, precum și conform art. 304 ind. 1 din Codul d e procedură civilă, Curtea constată următoarele:
În ceea ce privește primul motiv de recurs, instanța reține neîntemeiate criticile recurentei pârâte referitoare la greșita aplicare a dispozițiilor art. 1 alin. 1 din OG nr. 24/2001.
Intr-adevăr, la data de 31.12.2002 intimata reclamantă a desfășurat activitate de comerț, nu a avut salariați, a înregistrat venituri fiscale de 24 lei și a avut capital integral de stat, însă aceasta nu înseamnă că în anul 2003 societatea s-a considerat în mod eronat plătitoare de impozit pe profit și din această cauză a calculat, declarat și plătit impozit în sumă de 7971 lei.
Conform art. 1 alin. 1 din OG nr. 24/2001 obligația de a plăti un impozit aplicat asupra veniturilor obținute din orice sursă revine acelor persoane juridice care îndeplinesc în mod cumulativ următoarele condiții: sunt producătoare de bunuri materiale, prestează servicii sau/și desfășoară activitate de comerț, au până la 9 salariați, au realizat venituri reprezentând echivalentul în lei de până la 100.000 euro inclusiv și au capital integral privat.
Cum intimata reclamantă nu avea nici un salariat la data de 31.12.2002 nu sunt îndeplinite în mod cumulativ cele patru condiții prev. de textul de lege sus menționat, astfel că în anul 2003 nu a existat obligația pentru aceasta de a calcula și plăti un impozit pe veniturile obținute din orice sursă.
În condițiile în care la art. 1 alin. 1 lit."b" din OG nr. 24/2008 s-a prevăzut că pentru a fi obligate să plătească impozit pe venitul microîntreprinderii persoanele juridice trebuie să aibă până la 9 angajați, este de înțeles că legiuitorul a dorit să excludă de la aplicarea acestui act normativ acele persoane juridice care fie nu au angajați, fie au un număr de angajați superior acestei cifre.
De altfel, prin Legea nr. 111/02.04.2004 pentru aplicarea OUG nr. 24/2001 legiuitorul a modificat dispozițiile art. 1 alin. 1 lit. b, precizând în mod expres că persoana juridică trebuie să aibă de la 1 la 9 salariați inclusiv, astfel că în mod corect instanța de fond a procedat la anularea actelor fiscale în ceea ce privește calcularea impozitului pe venitul microîntreprinderii în sumă de 34.903 lei, 42.190 lei majorări de întârziere și 4666 lei penalități de întârziere.
În ceea ce privește cel de-al doilea motiv de recurs se reține că instanța de fond a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 145 alin. 2 lit. a din Legea nr. 571/2007, conform cărora orice persoană are dreptul să deducă taxa aferentă achizițiilor, dacă acestea sunt destinate utilizării în folosul operațiunilor taxabile. Astfel, în condițiile în care în urma controlului efectuat la SRL de către Garda Financiară s-a constatat, pe de o parte, că la data de 22.01.2008 facturile nr. 83/24.04.2007, nr. 34/12.02.2007 și 35/19.02.2007 nu fuseseră achitate de către reclamanta intimată, iar pe de altă parte, că în evidența contabilă a societății furnizoare factura nr. 83/24.04.2008 nu fusese înregistrată, în timp ce facturile nr. 34/12.02.2007și 35/19.02.2007 au fost stornate în decembrie 2007, reclamanta intimată nu este îndreptățită la deducerea TVA-ului aferent acestora, neexistând astfel certitudinea că operațiunile economice înregistrate în contabilitatea acesteia au fost reale.
Prin urmare, sub acest aspect,criticile reclamantei-intimate se constată a fi întemeiate, motiv pentru care, în conformitate cu prevederile art. 304 pct. 9 raportat la art. 312 din Codul d e procedură civilă, recursul va fi admis, sentința atacată va fi modificată în parte în sensul că se va respinge ca neîntemeiată acțiunea reclamantei privind anularea Deciziei nr.12/2008, a Deciziei de impunere nr.23/2008 și a nr.429/2008 în ceea ce privește suma de 12.454 lei reprezentând TVA și suma de 3.646 lei reprezentând majorări de întârziere.
Pentru aceste motive,
În numele legii,
DECIDE:
Admite recursul declarat de către pârâta S împotriva sentinței civile nr.369/CA/2009 pronunțată de către Tribunalul Sibiu în dosarul nr- și în consecință:
Modifică în parte sentința atacată în sensul că:
Respinge ca neîntemeiată acțiunea reclamantei privind anularea Deciziei nr.12/2008, a Deciziei de impunere nr.23/2008 și a nr.429/2008 în ceea ce privește suma de 12.454 lei reprezentând TVA și suma de 3.646 lei reprezentând majorări de întârziere.
Menține în rest sentința atacată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 24 Februarie 2010.
Președinte, - --- | Judecător, - - - | Judecător, - - |
Grefier, |
Red.
Tehnored. /4 ex./26.03.2010
Jud. fond
Președinte:Nicoleta Nanea ParaschivJudecători:Nicoleta Nanea Paraschiv, Lucian Ioan Gherman
