Anulare act administrativ . Decizia 372/2009. Curtea de Apel Tg Mures
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TÂRGU MUREȘ
SECȚIA COMERCIALĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr-
Decizie nr. 372/
Ședința publică din 23 Aprilie 2009
Completul compus din:
- Președinte
- Judecător
- Judecător
Grefier -
Pe rol judecarea recursurilor declarate de reclamanta - SRL și de pârâta DGFP M împotriva sentinței nr.753/17.11.2008 pronunțată de Tribunalul Mureș.
La apelul nominal se prezintă recurenta-reclamantă - SRL Tg.-M prin avocat C-tin, lipsă fiind recurenta-pârâtă DGFP
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că recursurile au fost declarate și motivate în termen legal, recursul pârâtei DGFP M fiind scutit de plata taxei de timbru iar recursul reclamantei fiind timbrat cu 2 lei(40 dosar) și 0,15 lei timbru judiciar anulat la dosar. Se constată că recurenta-reclamantă - SRL a depus întâmpinare la recursul pârâtei DGFP M, împuternicire avocațială și copiile unor decizii pronunțate de Curtea de Apel Tg.-M(33 - 46 dosar).
Nefiind cereri formulate, instanța acordă cuvântul asupra recursurilor.
Reprezentantul recurentei-reclamante - SRL, avocat C-tin solicită respingerea recursului pârâtei DGFP M ca nefondat, admiterea recursului reclamantei, modificarea în parte a sentinței criticate în sensul obligării pârâtei la plata daunelor moratorii, cu cheltuieli de judecată, susținând oral motivele de recurs.
CURTEA,
Prin sentința nr. 753/17.11.2008 pronunțată de Tribunalul Mureșs -a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta - Confort SRL Tg M, în contradictoriu cu pârâta DGFP M, s-a anulat Decizia nr.148/2007/28.03.2008 emisă de pârâtă și a fost obligată aceasta să soluționeze pe fond contestația reclamantei înregistrată la nr.16205/23.11.2007 împotriva deciziei de impunere nr.199/19.10.2007 privind obligațiile de plată stabilite prin raportul de inspecție fiscală nr.49 din 17.10.2007, s-a respins cererea de obligare a pârâtei la plata daunelor interese moratorii, a fost anulată aceeași decizie în ceea ce privește obligațiile fiscale suplimentare în sumă de 9.702 lei stabilite la pct.2.1.1 din decizia de impunere nr. 199/2007, reprezentând impozit pe profit în sumă de 7566 lei și accesorii în sumă de 2.136 lei și a fost obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă, în sumă de 1008,3 lei, reprezentând taxa de timbru, timbru judiciar și onorariu de avocat.
Pentru a pronunța această hotărâre prima instanță a reținut următoarele:
Analizând pe fond acțiunea reclamantei, în baza înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, prima instanță a apreciat că aceasta este întemeiată.
Cu privire la suspendarea soluționării contestației pentru suma de 279.331 lei, s-a constatat că aceasta nu este întemeiată.
S-a constatat că ceea ce a determinat această soluție este ancheta penală din dosarul penal nr.l051/P/2006 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Tg-M, în care este cercetat administratorul societății reclamante, Goată, pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală.
Este adevărat că, potrivit art. 214 din OG nr. 92/2003, organul de soluționare competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluționarea cauzei atunci când:
a) organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedură administrativă;
b) soluționarea cauzei depinde, în tot sau in parte, de existența sau inexistența unui drept care face obiectul unei alte judecăți, dar nu este îndeplinita nici una dintre aceste condiții.
S-a constatat, referitor la societatea reclamantă, că nu organul care a efectuat activitatea de control a sesizat IPJ M cu privire la indiciile săvârșirii unei infracțiuni, ci controlul s-a efectuat la sesizarea organelor de poliție.
Chiar în cuprinsul Deciziei nr. 148/2007/28.03.2008, dar și în raportul de inspecție fiscală se face referire la adresa nr. 2121/A/29.03.2006, concret, că raportul de inspecție fiscală a fost întocmit pe problematica înscrisă în această adresă.
Nu se poate reține nici că există o altă judecată și că astfel soluționarea contestației administrative depinde de dreptul care face obiectul acestui alt litigiu.
In concluzie, susținerile reclamantei sunt întemeiate și soluția de suspendare nu este justificată, nefiind îndeplinite cerințele din art. 214 din OG nr. 92/2003, pentru că nu organele de control sunt cele care au sesizat poliția cu privire la indiciile săvârșirii vreunei infracțiuni
In temeiul acestor considerente s-au admis petitele 1 și 2 ale acțiunii, s-a anulat Decizia nr.148/2007/28.03.2008 și a fost obligată pârâta să soluționeze pe fond contestația reclamantei.
Cu privire la cererea de a fi obligată pârâta la daune interese moratorii, s-a constatat că reclamanta nu a arătat concret care este prejudiciul suferii prin întârzierea în soluționarea contestației Este cunoscut că pentru acordarea acestor despăgubiri, creditorul trebuie să dovedească existența prejudiciului, or reclamanta nu a arătat cum a ajuns la calculul sumei de 5012,65 lei cu acest titlu, în concluzie nefiind dovedit prejudiciul nu este necesară analizarea îndepliniri celorlalte condiții și s-a respins acest petit.
Potrivit dispozițiilor art. 21 alin. 1 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal " pentru determinarea profitului impozabil sunt considerate cheltuieli deductibile numai cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri impozabile, inclusiv cele reglementate prin acte normative în vigoare".
Reclamanta a considerat ca și cheltuieli efectuate pentru realizarea de venituri impozabile, cheltuieli cu lucrări de reparații, consum de energie electrică și gaze naturale efectuate la imobilul din Tg.-M, str. - - - pentru care a încheiat contracte de comodat cu alte societăți
Organele de inspecție fiscală au avut în vedere faptul că reclamanta a încheiat două contracte de comodat cu două societăți, - QOATĂ SRL și - SRL, prin care a dat in dat în folosința gratuită a acestor societăți imobilul respectiv, fără nici o delimitare ca spațiu, iar la obligațiile comodatarului este stipulată și aceea de a se îngriji de bunul împrumutai și de a efectua lucrările necesare pentru întreținerea acestuia.
In ceea ce privește imobilul menționat, situat în Tg. M,-, instanța a constatat că reclamanta are stabilit la această adresă un punct de lucru, conform declarației privind sediile secundare și certificatului constatator emis de Oficiul registrului comerțului de pe lângă Tribunalul Mureș ( 190-195). Imobilul se află in proprietatea reclamantei, conform extrasului CF nr. 92034/N Tg.
Din înscrisurile depuse la dosar rezultă că reclamanta a desfășurat la acest punct de lucru diverse activități și anume a încheiat contracte comerciale, a realizat concilieri cu partenerii contractuali și a întocmit cataloage și pliante de prezentare a produselor realizate de societate (piese de mobilier) în studioul foto amenajat în incinta punctului de lucru.
Examinând caracterul acestor activități, s-a constatat că, chiar dacă nu sunt operațiuni directe de producție, se înscriu în ansamblul de activități desfășurate de o societate comercială și concură la realizarea veniturilor acesteia. Instanța are în vedere că activitățile unui comerciant care conduc la obținerea profitului nu pot fi reduse doar la producția de bunuri, ci constau în mai mult decât atât și anume, între altele, în încheierea de contracte cu partenerii, recuperarea creanțelor, activități de publicitate.
Instanța a apreciat că împrejurarea că imobilul a făcut obiectul unor contracte de comodat prin care a fost dat în folosința gratuită a două societăți comerciale în scopul stabilirii sediului social al acestora nu are relevanță în cauză pentru a stabili caracterul deductibil al cheltuielilor. Instanța a avut în vedere pe de o parte, faptul că mai multe societăți comerciale pot funcționa la același sediu, conform prevederilor art. 17 alin. 2 din Legea nr. 31/1990.
Pe de altă parte, prin aceste contracte nu s-a stabilit în sarcina comodatarelor obligația de achitare a utilităților - gaz, energie electrică, astfel că acestea au rămas în sarcina comodantului - proprietar. De asemenea, obligația de efectuare a lucrărilor de renovare sau de reparații capitale este în sarcina proprietarului
Instanța a reținut așadar că reclamanta a făcut dovada că a realizat la punctul său de lucru operațiuni care contribuie la realizarea de venituri, astfel că serviciile pentru care a calculat cheltuielile se încadrează în dispozițiile art. 21 alin. 1 din Codul Fiscal.
Față de cele arătate, s-a constatat că în sarcina reclamantei au fost în mod nelegal stabilite obligațiile suplimentare de plată constând în impozit pe profit și majorări de întârziere și în consecință instanța a admis contestația formulată, a anulat decizia atacată și obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite în sarcina reclamantei prin decizia de impunere arătată mai sus, în sumă totală de 4.119 lei și majorări de întârziere de 547 lei.
Pentru aceleași considerente și având în vedere aceeași rațiune este întemeiată contestația și pentru suma de 4713 lei, cheltuieli cu amortizarea, pe care instanța le-a considerat deductibile din punct de vedere fiscal.
Nu sunt justificate constatările organelor de control referitoare la cheltuielile cu deplasarea altor persoane decât salariați sau administratori ai societății, care cheltuieli nu pot fi luate în considerare la calculul impozitului pe profit. au fost efectuate de două persoane, respectiv Goată și, în baza împuternicirilor date de administratorul societății.
Potrivit art. 21 alin. 1 lit e) din Codul Fiscal, cheltuielile de transport și de cazare în țară și în străinătate, efectuate pentru salariați și administratori, precum și pentru alte persoane fizice asimilate acestora, stabilite prin norme sunt efectuate în scopul realizării de venituri.
Deci, aceste cheltuieli sunt în mod justificat deduse la calculul impozitului pe profit, deoarece persoanele au primit împuterniciri din partea reprezentantului societății să exercite o activitate în numele și pentru societate, deci pot fi asimilate salariaților.
Numai o astfel de interpretare dată textelor de lege analizate și aplicate satisfac exigența unuia din principiile fiscalității, enunțat la art. 3 din Legea nr. 571/2003 și anume acela ca să existe o certitudine a impunerii, prin elaborarea de norme juridice clare, care să nu conducă la interpretări arbitrare, iar termenele, modalitatea și sumele de plată să fie precis stabilite pentru fiecare plătitor, respectiv aceștia să poată urmări și înțelege sarcina fiscală ce le revine, precum și să poată determina influența deciziilor lor de management financiar asupra sarcinii lor fiscale.
Pentru toate considerentele arătate s-a admis acțiunea și în conformitate cu prevederile art. 274 Cod procedură civilă, instanța a obligat pârâta să plătească reclamantei cheltuielile de judecată.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanta - SRL și pârâta DGFP
Reclamanta - SRL, prin cererea de recurs formulată, solicită modificarea hotărârii în sensul obligării pârâtei la plata de daune-interese moratorii pentru executarea cu întârziere a obligației de soluționare a contestației, susținând că, contestația înregistrată sub nr.16205/23.11.2007 a fost soluționată peste termenul de 45 de zile prevăzut de lege; prejudiciu pe care l-a suferit prin nesoluționarea la termen a contestației a fost calculat în raport de suma imputată și indisponibilizată, numărul de zile de întârziere în soluționarea contestației, valoarea dobânzii legale pentru fiecare lună pe perioada ianuarie - martie 2008, suma totală ajungând la 5.012,65 lei.
Apreciază că în cauză sunt întrunite toate elementele răspunderii civile delictuale, fapta ilicită constând în încălcarea de către organul fiscal a prevederilor art.70 din OG nr.92/2003, prejudiciul reprezentând suma pe care a indisponibilizat-o pentru plata sumei imputate, aceasta neputând fi folosită în activitatea de producție sau în investițiile societății, fiind incidente prev.art.43 com. legătura de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, adică prin nesoluționarea în termen a contestației, suma indisponibilizată nu a putut fi folosită în interesul societății mai mult timp, iar în ceea ce privește vinovăția se arată că în materia răspunderii civile delictuale, aceasta operează pentru cea mai ușoară culpă, în speță culpa constă în atitudinea pârâtei de a nu soluționa în termen legal contestația.
DGFP M, prin cererea de recurs formulată, solicită modificarea în parte a hotărârii primei instanțe în sensul respingerii contestației, arătând că în mod greșit au fost anulate obligațiile fiscale suplimentare întrucât reclamanta nu a făcut dovada că a realizat la punctul de lucru operațiuni care să contribuie la aducerea de venituri în favoarea societății. Se arată de asemenea că în mod greșit s-a dispus și obligarea ei la soluționarea pe fond a contestației, întrucât la suspendarea soluționării contestației s-au avut în vedere dispozițiile art.214 din OG nr.92/2003 întrucât cu adresa nr.341/23.10.2007 a fost sesizat Serviciul de investigare a fraudelor din cadrul IPJ M, care a întocmit actele premergătoare de cercetare penală împotriva administratorului societății contestatoare sub aspectul săvârșirii infracțiunii de evaziune fiscală.
Se mai susține că nu se justifică deductibilitatea cheltuielilor cu reparațiile, consumul de energie electrică și gaze naturale în sumă de 25.742 lei înregistrate pentru imobilul aflat în proprietatea - SRL în condițiile în care acesta a fost dat în folosință gratuită - SRL și - SRL, aceste din urmă societăți având obligația să suporte cheltuielile cu spațiul respectiv.
Nu este justificată nici deducerea cheltuielilor de transport - cazare și indemnizație de deplasare în străinătate efectuată de către persoane care nu au calitatea de salariați sau administratori ai societăți, cheltuielile cu deplasările avute în vedere la stabilirea impozitului pe profit nu se justifică atâta timp cât nu au fost făcute în interesul societății.
Examinând cele două recursuri, în raport de motivele invocate și în limitele prev. de art.3041pr.civ. Curtea le apreciază ca nefondate pentru următoarele considerente:
Potrivit disp.art.18 alin.3 din Legea nr.554/2004 "în cazul soluționării cererii instanța va hotărî și asupra despăgubirilor pentru daunele materiale și morale cauzate, dacă reclamantul a solicitat acest lucru".
Din cuprinsul acestui text legal rezultă că instanța poate obliga pârâtul din acțiunea în contencios administrativ la plata de daune materiale în favoarea reclamantului în măsura în care acesta face dovada unui prejudiciu cert și determinat.
Daunele materiale nu se acordă în mod automat ca efect al admiterii acțiunii în anularea actului ci trebuie să fie avute în vedere anumite criterii obiective rezultând din gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, aspecte pe baza cărora să fie apreciate intensitatea și gravitatea atingerii aduse acestora.
Prejudiciul prevăzut de acest text legal este elementul unei forme de răspundere specifică dreptului administrativ și anume o răspundere administrativă patrimonială și nicidecum o răspundere civilă.
În cauză, așa cum corect a reținut și prima instanță, reclamantul nu a fost în măsură să-și justifice pretențiile solicitate. Împrejurarea descrisă în cuprinsul cererii de recurs în sensul că societatea a indisponibilizat suma imputată prin decizia de impunere nr.119/19.10.2007 nu justifică acordarea despăgubirilor solicitate atâta timp cât reclamanta în raport de dispozițiile prevăzute în art.14 și 15 din Legea nr.554/2004 avea posibilitatea să solicite suspendarea efectelor deciziei de impunere.
Cu privire la recursul declarat de DGFP M instanța apreciază recursul ca fiind nefondat, reținând că în ceea ce privește caracterul deductibil al cheltuielilor cu întreținerea imobilului situat în Tg.-M,-, dar și a investițiilor efectuate la acest imobil, există autoritate de lucru judecat, deductibilitatea acestor cheltuieli fiind analizată în mod irevocabil prin decizia nr.140/R/10.02.2009 pronunțată în dosarul nr- al Curții de Apel Tg.-
În legătură cu deducerea cheltuielilor de deplasare se apreciază de către instanța de control că susținerile pârâtei în sensul că aceste deplasări au fost făcute de persoane străine societății sunt nefondate atâta timp cât s-a demonstrat că aceste din urmă persoane au fost împuternicite de către administratorul societății în limitele mandatului său să facă anumite deplasări în interesul societății, scopul deplasărilor așa cum rezultă din actele de filele 231 - 232 fiind acela de a participa la vămuirea unor mărfuri importate de către societate.
Sub aspectul obligării pârâtei DGFP M să soluționeze pe fond contestația reclamantei, instanța de control apreciază că în condițiile în care nu s-a demonstrat existența vreunei cauze de care să depindă soluționarea în tot sau în parte a contestației(prin adresa nr.1051/P/2006 din 1.10.2008 Parchetul de pe lângă Judecătoria Tg.-M comunică că nu s-a început urmărirea penală împotriva vreunei persoane care are legătură cu societatea supusă controlului), în mod temeinic și legal prima instanță a apreciat că în cauză nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art.214 din OG nr.92/2003.
Față de cele prezentate mai sus, instanța, în baza disp.art.312 alin.1 pr.civ. rap. la art.316 din același cod, va respinge recursurile ca nefondate și va menține soluția primei instanțe ca temeinică și legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursurile declarate de reclamanta - SRL, cu sediul în Tg.-M,-, jud.M și de pârâta DGFP M, cu sediul în Tg.-M,--3, jud.M, împotriva sentinței nr.753/17.11.2008 pronunțată de Tribunalul Mureș.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 23 Aprilie 2009.
PREȘEDINTE: Nemenționat | Judecător, | Judecător, |
Grefier, |
Red.
Tehn.
2.06.2009
2 exemplare
Jud.fond.
Președinte:NemenționatJudecători:Nemenționat
