Anulare act administrativ . Decizia 509/2010. Curtea de Apel Craiova
| Comentarii |
|
DOSAR NR-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA contencios ADMINISTRATIV SI FISCAL
DECIZIA NR. 509
ȘEDINȚA PUBLICĂ DE - 2010
COMPLETUL DIN:
PREȘEDINTE: Magdalena Fănuță
JUDECĂTOR 2: Carmina Mitru
JUDECĂTOR 3: Teodora Bănescu
GREFIER - - -
XXX
S-a luat în examinare contestația în anulare formulată de contestatorul PRIMARUL MUN. C împotriva deciziei nr.3748 din data de 01.10.2009, pronunțată în dosarul nr- al Curții de APEL CRAIOVA.
La apelul nominal s-au prezentat consilier juridic, pentru contestatorul PRIMARUL MUN. C și intimatul CONSILIUL LOCAL AL MUN. C și avocat, pentru intimata - SRL.
Procedura legal îndeplinită.
S-a prezentat referatul cauzei de către grefier după care,
Consilier juridic, pentru contestatorul PRIMARUL MUN. C depune practică judiciară.
Curtea a constatat cauza în stare de judecată și a acordat cuvântul părților.
Consilier juridic, pentru contestatorul PRIMARUL MUN. C solicită admiterea contestației în anulare. Arată că un prim motiv îl reprezintă faptul că instanța s-a pronunțat în contradictoriu cu o persoană fără calitate procesuală, respectiv Primăria Un al doilea motiv îl reprezintă modalitatea de judecare a excepției de nelegalitate, instanța nepronunțându-se pe excepția de nelegalitate în mod distinct. -se împreună cele două petite nu s-au respectat dispozițiile art.4 din Lege nr.554/2004. Arată că nu au fost analizate de către instanță toate actele depuse, instanța de recurs neanalizând cererea recurentei cu privire la o eventuala constatare a nelegalității parțiale a Hotărârii de Consiliu 23/2000, deoarece instanța de fond a constatat nelegalitatea întregii hotărâri, hotărârea ce viza întreg teritoriul al municipiului
Avocat, pentru intimata - SRL, solicită respingerea contestației, arătând că nu au fost îndeplinite condițiile prevăzute de art.318 alin.1 Cod Procedură Civilă. Arată că instanța de recurs s-a pronunțat pe toate motivele de recurs. Arată că nu s-au judecat în contradictoriu cu Consiliul Local M și că admiterea excepției de nelegalitate produce efecte doar în cauza în care a fost ridicată, nefiind opozabilă terților, astfel încât trebuie pusă în discuție ori de câte ori contestatoarea o folosește în susținerea apărărilor. Instanța de fond a constatat nelegalitatea HCL, deoarece Primăria și-a extins în mod nelegal teritoriul. Referitor la susținerea contestatoarei că instanța s-a pronunțat în contradictoriu cu o persoană fără calitate procesuală, arată că excepția nu a fost ridicată nici la fond, nici in recurs. Solicită cheltuieli de judecată.
Consilier juridic, pentru contestatorul PRIMARUL MUN. C, în replică arată că cele două excepții sunt peremptorii și absolute.
CURTEA:
Asupra contestației în anulare de față;
Prin sentința nr. 205 din data de 29 ianuarie 2009, Tribunalul Doljaa dmis excepția de nelegalitate invocată de reclamanta - SRL.
A admis contestația formulată de reclamanta - SRL, în contradictoriu cu pârâții PRIMĂRIA MUNICIPIULUI C și CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI C, jud.
A constat nelegalitatea Hotărârii nr. 23/2000 a Consiliului Local al municipiului
A anulat decizia de impunere nr. 81525/05.09.2007 a Primarului municipiului C și dispoziția nr. 805/18.01.2008 a Primarului municipiului
A obligă pârâtele să plătească reclamantei cheltuieli de judecată în cuantum de 800 lei, onorariu avocat.
În ce privește excepția de nelegalitate a Hotărârii nr. 23/2000 a Consiliul Local al municipiului C, s-a reținut că prin actul administrativ sus menționat a fost aprobat planul urbanistic general și regulamentul de urbanism aferent municipiului C, în drept fiind invocate prevederile 50/1991 rep. Ordinul 91/1991 al și art. 20 lit. m și art. 28 din 69/1991. Efectele produse de hotărârea sus menționată constau în faptul că municipiul C și-a extins limitele teritoriale administrative, înglobând și teritorii care se află în perimetrul altor localități, printre care și o parte din teritoriul comunei M în al cărui perimetru se află sediul societății reclamante.
Analizând compatibilitatea actului administrativ sus menționat, cu actele normative cu forță juridică superioară, prima instanță a apreciat că acesta nu este conform Constituției României, 2/1968, 69/1991 și 350/2001.
În ce privește dispozițiile constituționale, s-a reținut că art. 72 alin.3 lit. o din Constituția României, stabilește faptul că organizarea administrației publice locale, a teritoriului, precum și regimul general privind autonomia locală sunt reglementate prin lege organică. Delimitarea administrativ teritorială a teritoriului României se realizează numai prin lege și nu prin acte administrative ale unei autorități publice locale. Prin urmare, extinderea limitelor teritoriale ale municipiului C prin 23/2000 este nelegală, legea fundamentală stabilind că, modificarea limitelor teritoriale nu se poate realiza prin astfel de acte administrative, ci prin lege.
S-a constatat că actul normativ în vigoare ce stabilește organizarea administrativă a teritoriului României este 2/1968, lege care stabilea ca în limitele teritoriale ale municipiului C intră localitățile,. Potrivit adresei nr. 6896/20.11.2008 a D( fila 61) - serviciul cadastru - se specifică faptul că T 7, unde se identifică sediul reclamantei se află amplasată pe teritoriul administrativ al comunei M, conform delimitării administrativ teritoriale stabilite de 2/1968. Prin urmare, actul administrativ contestat contravine dispozițiilor legii organice ce reglementează organizarea administrativă a teritoriului României.
Totodată 23/2000 s-a apreciat că este neconform dispozițiilor art. 3 din 69/1991 privind administrația publică locală, care stabilesc că delimitarea comunelor orașelor și județelor se stabilește prin lege, orice modificare a limitelor teritoriale ale acestora se poate efectua numai în temeiul legii și cu consultarea prealabilă a cetățenilor din unitățile administrativ teritoriale respective, prin referendum care se organizează potrivit legii.
Având în vedere aspectele expuse mai sus, s-a apreciat că dispozițiile din 23/2000, potrivit cărora limitele teritoriale ale municipiului C au fost extinse dincolo de cele stabilite de 2/1968, intrând în perimetrul administrativ al comunei M, sunt nelegale, nefiind conforme cu actele normative analizate, motiv pentru care în temeiul art. 4 din 554/2004, instanța va admite excepția de nelegalitate invocată de reclamantă.
În ce privește fondul cauzei, s-a reținut că prin decizia de impunere nr. 81525/5.09.2007, eliberată de Primăria municipiului C - Direcția Impozite și Taxe Locale, s-a stabilit că reclamanta datorează suma de 10.910 RON cu titlu de creanță anuală - impozit, din care 2.461 RON pentru anul 2007 și 8.450,6 RON diferență pentru anul 2006, creanță ce reprezintă impozitul aferent terenului și construcțiilor unde își are sediul reclamanta.
Reclamanta a contestat decizia de impunere, efectuând astfel procedura prealabilă, contestația sa fiind respinsă prin Dispoziția nr. 805/18.01.2008 a Primarului municipiului C, organul administrativ reținând că obligația de plată este stabilită cu respectarea întocmai a dispozițiilor prevăzute de codul fiscal, codul d e procedură fiscală și Hotărârea Consiliului Local al municipiului C nr. 23/2000. Având în vedere că Primarul municipiului Cai nvocat prin întâmpinare excepția neîndeplinirii procedurii prealabile, instanța în temeiul art. 7 alin. 1 din 554/2004 va respinge excepția invocată având în vedere că reclamanta a parcurs această procedură.
Analizând conformitatea deciziei de impunere contestate și a dispoziției prin care s-a soluționat procedura prealabilă, instanța a reținut că potrivit art. 33 din OG92/2003, competența teritorială pentru administrarea taxelor contribuțiilor și altor sume datorate bugetului local consolidat, revine organului fiscal, județean sau local, în a cărei rază teritorială se află domiciliul fiscal al contribuabilului. Potrivit art. 31 lit. b din OG92/2003 prin domiciliu fiscal se înțelege sediul social în cadrul persoanelor juridice sau locul unde se exercită gestiunea administrativă.
Pentru a determina domiciliul fiscal al reclamantei instanța a avut în vedere faptul că aceasta a dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 582/26.06.1997 autentificat la. terenul pe care ulterior a construit clădirea ce constituie sediul administrativ al reclamantei, terenul fiind individualizat ca teren intravilan situat în municipiul C, Prelungirea CT7, P 5. Prin adresa nr. 13/05.01.2006, Consiliul Local al comunei M, a comunicat reclamantei faptul că sediul societății se află pe teritoriul administrativ al comunei M, fiindu-i pus în vedere faptul că are obligația de a depune obligația de impunere la compartimentul de specialitate al acesteia. Potrivit actului adițional la actul constitutiv al reclamantei (fila 32) reclamanta și-a stabilit sediul social în comuna M-, județul D, certificatul de înregistrare al reclamantei fiind emis pe acest sediu social. Totodată prin adresele nr. 3328/21.05.2008 și nr. 6896/20.11.2008 ale D se menționează că T 7 în care este situat terenul pe care se află sediul social al reclamantei, aparține teritoriului administrativ al comunei M, delimitare administrativ teritorială având la bază 2/1968.
Prin urmare, constatând nelegalitatea 23/2000 care a stat la baza actelor administrative contestate, instanța a apreciat că între părți actul administrativ sus menționat nu-și mai produce efectele, devenind incidentul actul normativ cu forță juridică superioară, respectiv Legea 2/1968. În temeiul acesteia, având în vedere că sediul social al reclamantei se află pe raza administrativ teritorială a comunei M, competența în administrarea taxelor datorate bugetului local, printre care și impozitul pe terenul și clădirilor proprietatea reclamantei, aparține organului fiscal al comunei M, în raza sa teritorială aflându-se domiciliul fiscal al contribuabilului. În acest context, decizia de impunere privind impozitul susmenționat, decizie emisă de Primăria C s-a constatat că este nelegală, întrucât organul administrativ menționat nu are competență teritorială să perceapă reclamantei taxele și impozitele locale. Pe cale de consecință și decizia emisă în soluționarea procedurii prealabile prin care s-a respins contestația reclamantei este nelegală.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta PRIMĂRIA MUNICIPIULUI C PRIN PRIMARUL MUNICIPIULUI C, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.
În motivarea recursului pârâta a susținut că instanța de fond în mod greșit a reținut că prin efectele HCL nr. 23/2000 al Consiliului Local C au fost extinse limitele teritorial administrative fiind înglobate și teritorii care se află în perimetrul com. M, unde se află și sediul intimatei reclamante.
Recurentul a arătat că prin Hotărârea Consiliului Local în discuție s-au confirmat limitele teritoriale ale mun. C, ca urmare a aprobării, urmărindu-se de fapt delimitarea teritorială a municipiului în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 350/2001, privind amenajarea teritoriului și urbanismului.
Recurentul a mai susținut că prin contractul de vânzare cumpărare nr. 582 din 26.06.1997 intimata reclamantă a dobândit un teren în suprafață de 7325. situat în intravilanul mun. C, Prelungirea C, Tarlaua 7, parcela nr. 5.
De asemenea, autorizația de construire nr. 475 din 5.05.1999 au fost emise de către Primăria Mun. C, nefiind contestate în instanță.
Prin decizia nr. 3748 din data de 01.10.2009, pronunțată în dosarul nr- al Curții de APEL CRAIOVAs -a respins recursul declarat de pârâta PRIMĂRIA MUNICIPIULUI C PRIN PRIMARUL MUNICIPIULUI C împotriva sentinței nr.205 din data de 29 ianuarie 2009, pronunțată de Tribunalul Dolj în dosarul nr-, intimați fiind Consiliul Local al Municipiului C și - SRL.
A fost obligată recurenta la plata către intimata reclamantă a sumei de 1.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată
Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut că din Hotărârea nr. 54/2005 a Consiliului Local M, certificatul de nomenclatură- din 27.07.2006 emis de Primăria com. M, adresa nr. 12 din 5.01.2006 a Consiliului Local M și nr. 146 din 22.01.2003 emis de același consiliu local precum și adresa nr. 833 din 29.01.207 a Consiliului Județean D rezultă cu certitudine că terenul în litigiu pentru care s-a emis dispoziția de impunere contestată în cauză situat în Tarlaua 7 Parcela 5 Prelungirea C este situat pe teritoriul administrativ al com. M, competentă să perceapă taxe și impozite locale.
Criticile formulate de recurenta pârâtă în sensul că instanța de fond nu a analizat corect contractul de vânzare cumpărare al intimatei reclamante cât și autorizațiile de construire eliberate de Primăria Mun. C, certificatul de nomenclatură stradală și celelalte documente cadastrale nu au putut fi reținute, deoarece delimitarea administrativ teritorială se efectuează numai prin lege și nu prin acte administrative emise de autorități publice locale, astfel încât în mod corect instanța de fond a constatat că HCL nr. 23/2000 a Mun. C este nelegală, deoarece prin aceasta s-au adus modificări limitelor teritoriale ale mun.
Din adresa nr. 6896 din 20.11.2008 a OCPI D aflată la fila 61 din dosarul de fond s-a reținut că sediul intimatei reclamante este amplasat pe teritoriul administrativ al com. M, conform delimitării administrative stabilită de legea nr. 2/1968, lege în vigoare.
S-a constatat că HCL nr. 23/2000, contestată de asemenea în cauză, contravine dispoz. art. 3 din Legea nr. 69/1991 privind administrația publică locală potrivit cu care delimitarea comunelor, orașelor și județelor se stabilește prin lege.
S-a apreciat că, atât decizia de impunere emisă la 5.09.2007 de recurenta pârâtă cât și dispoziția nr. 805 din 18l.01.2008 emisă de Primarul mun. C, prin care s-a respins contestația intimatei reclamante, în mod corect au fost constatate ca fiind nelegale de către instanța de fond.
Împotriva acestei decizii a formulat contestație în anulare contestatorul PRIMARUL MUN. C, invocând ca temei legal dispozițiile art.318 alin.1 Cod procedură civilă.
A susținut că instanța de recurs a soluționat cauza față de o persoană fără calitate procesuală, primăria fiind doar o structură funcțională fără personalitate juridică, în cauză având această calitate unitatea administrativ teritorială prin primar. De asemenea aceeași instanță nu s-a pronunțat asupra aspectelor procedurale ce țin de soluționarea excepției de nelegalitate, în sensul că trebuia soluționată excepția de nelegalitate, soluție ce era supusă recursului,după care se putea soluționa fondul pricinii, având în vedere că termenul de recurs față de cele două petite soluționate, era diferit.
Contestatorul a mai invocat aprecierea subiectivă a instanței de recurs, referitoare la situarea pe teritoriul administrativ al com. Mat eritoriului în litigiu, omițând să analizeze aspecte evidente rezultate din actele doveditoare ale provenienței terenului depuse la dosar, respectiv.36/1991, HCL nr.68/1997, contractul de schimb nr.3358/1997, contractul de vânzare- cumpărare nr.582/1997, dovada înființării cărții funciare cu privire la imobilul situat în C- și certificatul de nomenclatură-/2003, acte care evidențiază apartenența terenului la teritoriul municipiului
O altă greșeală de motivare a instanței de recurs a constat în interpretarea cu totul particulară a Legii nr.2/1968 privind organizarea administrativă a teritoriului, precum și constatarea nelegalității în întregime a HCL nr.23/2000, deși prin cererea de chemare în judecată reiese că reclamanta a invocat nelegalitatea hotărârii numai cu privire la întinderea limitelor teritoriale ale municipiului C în vecinătate doar cu comuna
Analizând contestația în anulare în raport de dispozițiile legale invocate, se constată că este nefondată, pentru considerentele ce se vor arăta.
Contestația în anulare, este o cale extraordinară de atac de retractare deschisă exclusiv pentru situațiile de la art. 317 Cod pr. civilă (necompetența materială sau vicii privind procedura citării) și art. 318 Cod pr. civilă (greșeală materială sau nepronunțarea asupra unui motiv de recurs) și nu pentru greșita apreciere a probelor sau aplicarea legii. Susținerea contestatoarei că decizia pronunțată de instanța de recurs este rezultatul unei greșeli materiale nu este întemeiată.
În sensul textului "greșeală materială" înseamnă greșeală de ordin procedural, de asemenea gravitate încât a avut drept consecință darea unei soluții greșite, legea având în vedere greșeli materiale cu caracter procedural ce au dus la pronunțarea unei soluții greșite.
Astfel, ipoteza prevăzută de art. 318 Cod pr. Civilă, are în vedere doar greșeli materiale evidente, în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, pe această cale neputându-se fi remediate greșeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor sau de interpretare unor dispoziții legale.
Critica referitoare la soluționarea recursului față de o persoană fără calitate procesuală în cauză sau cea referitoare la aspecte formale privind soluționarea excepției de nelegalitate nu pot fi primite, deoarece aceste critici nu au făcut obiectul recursului și deci nu pot face nici obiectul cercetării lor de către instanța de recurs.
De asemenea, instanța de recurs a cunoscut existența și conținutul actelor depuse la dosar și a făcut asupra lor o apreciere, astfel că nu mai poate fi vorba de o greșeală materială în sensul legii, ci eventual o greșeală de judecată, care nu se poate îndrepta de aceeași instanță prin retractarea propriei sale hotărâri.
Legea nu a urmărit să deschidă părților calea recursului la recurs, care să fie soluționat de aceeași instanță, sub motivul că s-a stabilit eronat situația de fapt.
Susținerea contestatoarei privind omisiunea de cerceta unele din motivele de recurs, se referă de fapt la greșita interpretare a instanței de recurs a probelor administrate, respectiv a înscrisurilor depuse, precum și modul greșit de interpretare a actelor normative aplicabile în cauză.
Însă, nu pot fi repuse în discuție pe calea contestației în anulare, acele motive de casare care au format obiect de preocupare pentru instanța de recurs, chiar dacă soluția pronunțată ar fi rezultatul unei greșite aprecieri a probelor sau unei încălcări a legii, această cale de atac nefiind un mijloc de reformare a hotărârii date greșit în recurs.
Verificând decizia contestată, se observă că instanța a răspuns tuturor criticilor formulate în recurs, ea neavând de altfel obligația de analiza fiecare argument cuprins în motivul de recurs, ci de a analiza fiecare motiv de casare, obligație pe care și-a îndeplinit-o.
Față de cele expuse, se constată că în cauză nu sunt incidente prevederile art. 318 din codul d e procedură civilă, astfel că cererea contestatorului va fi respinsă, iar în temeiul art.274 Cod Procedură civilă, va fi obligat la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu avocat, către intimata în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge contestația în anulare formulată de contestatorul PRIMARUL MUN. C împotriva deciziei nr.3748 din data de 01.10.2009, pronunțată în dosarul nr- al Curții de APEL CRAIOVA.
Obligă contestatorul la 1000 lei cheltuieli de judecată către intimata - SRL
Irevocabilă
Pronunțată în ședința publică de la 25 Februarie 2010
Președinte, | Judecător, | Judecător, |
Grefier, |
Red.
2ex/16.03.2010
Președinte:Magdalena FănuțăJudecători:Magdalena Fănuță, Carmina Mitru, Teodora Bănescu
