Anulare act administrativ . Decizia 54/2010. Curtea de Apel Galati
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL GALAȚI
SECȚIA contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIE Nr. 54/
Ședința publică de la 14 Ianuarie 2010
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Vasile Susanu
JUDECĂTOR 2: Mariana Trofimescu
JUDECĂTOR 3: Ioan Apostu
Grefier - -
Pe rol fiind soluționarea recursului declarat de reclamantul-moștenitor al lui, domiciliat în B-, -.38, jud. B, împotriva sentinței nr. 589/01.07.2009, pronunțată de Tribunalul Brăila în dosarul nr-.
La apelul nominal făcut în ședința publică au lipsit părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier în sensul că s-a solicitat judecarea în lipsă, după care;
Curtea reține cauza spre soluționare.
CURTEA
Asupra recursului de față;
Examinând actele și lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin sentința nr. 589/01.06.2009 pronunțată de Tribunalul Brăila în dos.nr-, s-a respins ca nefondată acțiunea formulată de, (în prezent decedată) și continuată de succesorul acesteia, domiciliat în B,-, -.4,.38, județul B, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților B, cu sediul în B, Calea, nr.202.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe sub nr-, reclamanta, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a formulat contestație împotriva Deciziei nr.2381/25.11.2008 emisă de pârâta.
Prin Decizia nr.2381/25.11.2008 emisă de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților s-a dispus respingerea contestației nr.2811/2008 formulată de petenta împotriva Hotărârii nr.64/12.03.2008 adoptat de Comisia Județeană B pentru aplicarea Legii nr.290/2003.
Pentru a decide astfel, pârâta a reținut că petenta nu a depus certificatul de deces al numitei care este depus în copie xerox fără a fi autentificat și tradus conform prevederilor art.2 alin.5 din nr.HG1120/2006 și dovada oficială a deportării autorului.
Un alt motiv al respingerii contestației l-a constituit faptul că din declarația petentei și actele depuse la dosar reiese că numita a decedat în anul 1973 în Ucraina însă până atunci a rămas în teritoriile prevăzute de lege bucurându-se de prerogativele dreptului de proprietate asupra bunurilor pentru care se solicită despăgubiri până la sfârșitul vieții, situație în care nu se mai pot acorda despăgubiri conform Legii nr.290/2003.
Totodată, s-a reținut că petenta nu a făcut dovada dreptului de proprietate al autorului asupra bunurilor întrucât martorii ale căror declarații au fost depuse la dosar nu au cunoscut personal situația, unul fiind prea mic iar celălalt nenăscut.
În drept, potrivit art.1 din Legea nr.290/2003 "cetățenii români deposedați ca urmare a părăsirii forțate a, de Nord și precum și ca urmare a celui de-al doilea Mondial si a aplicării Tratatului de între România și Aliate și Asociate, semnat la la 10 februarie 1947, au dreptul la despăgubiri sau compensații pentru bunurile imobile avute în proprietatea lor în aceste teritorii precum și pentru recolta neculeasă din anul părăsirii forțate a bunurilor, în condițiile prezentei legi. De prevederile prezentei legi beneficiază foștii proprietari, moștenitorii legali ai acestora până la gradul al IV-lea inclusiv sau moștenitorii testamentari ai acestora dacă au la data formulării cererii cetățenie română".
Totodată, sunt aplicabile prevederile art.2 alin.1 din nr.HG1120/2006 pentru aprobarea Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr.290/2003 potrivit cărora "pentru a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr.290/2003, persoanele îndreptățite trebuie să facă dovada că au avut în proprietate, la momentul refugiului, bunurile pentru care solicită acordarea măsurilor reparatorii".
În prezenta cauză, tribunalul reține că, în motivarea contestației formulată la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, petenta a invocat faptul că solicitarea de despăgubiri vizează casa lui din comuna.
Pe de altă parte, în cererea introductivă se arată că în momentul căsătoriei lui cu în anul 1919, părinții acesteia din urmă i-au donat o vatră de casă și 50 ha teren.
Prin urmare, este incert cui a aparținut proprietatea imobilelor, (casă și/sau teren) în anul 1940 când se susține că acestea au fost confiscate de regimul sovietic.
Instanța va observa însă că mama reclamantei în oricare din situații avea un drept de proprietate asupra presupusului imobil.
Or, din actele depuse la dosar rezultă că nu a părăsit forțat teritoriile prevăzute de lege ci dimpotrivă, a locuit în până la decesul său conform declarației reclamantei și certificatului de deces al autoarei sale.
Cât privește pe autorul, se observă că nu s-a dovedit în cauză faptul că acesta a fost deportat în în anul 1940 și că a decedat, proba acestor afirmații făcându-se conform legii cu acte certificate de autorități și doar în cazul imposibilității procurării acestora cu declarații autentificate de martori. Insă reclamanta nu a depus la dosar inițierea unei corespondențe purtată cu diferite instituții abilitate să producă aceste documente astfel că nu s-au respectat prevederile art.2 alin.4 din nr.HG1120/2006 în referire la art.2 alin.5 din același act normativ.
Totodată, din actele de la dosar nu reiese că eventualele imobile - construcție și teren în măsura în care au existat și au aparținut soților (nu reclamantei) au fost confiscate de regimul sovietic în sensul că au fost deposedați de ele ca urmare a deportării lui în.
Un alt aspect care nu a fost clarificat în cauză este situația familială a autorilor și, respectiv dacă aceștia au mai avut copii cu excepția reclamantei care să fi rămas în alături de mama acesteia.
Declarațiile autentificate ale martorilor în privința afirmației deportării lui sunt nerelevante în cauză, în condițiile în care prin Legea nr. 290/2003 se acordă compensații pentru cei care au pierdut proprietatea bunurilor prin părăsirea forțată a și nu pentru moștenitorii care au rămas în aceste regiuni, au exercitat dreptul asupra imobilelor sau datorită regimului politic li s-au confiscat averile și nu au mai putut să-și exercite dreptul de succesiune după decesul autorilor lor.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs, în calitate de moștenitor al reclamantei, cu următoarea motivare:
Consideră că sentința nelegala și netemeinică având în vedere probele care au fost administrate atât la Comisia Județeană B, autoritate națională pentru restituirea proprietăților, cât și în fața Tribunalului Brăila. În primul rând, Tribunalul Brăilaa formulat motivarea și dispozitivul hotărârii pe un nume greșit, și anume " ", în loc de " așa cum de altfel este trecut în declarația de despăgubire, cât și în contestația formulată la Tribunalul Brăila. De asemeni s-a făcut o vădită confuzie între despăgubirea solicitată și mențiunile, adresele care au fost luate în considerare la Tribunal.
Practic, com. (unde locuia român din ) se află la o distanță de 12 km de com., (actual Ucraina, - unde locuia ). În anul 1918 se căsătorește cu. Tatăl lui îi donează fiului său cu acte, o vatră de casă de 8.000 mp. și 50 ha. teren arabil în comuna. In anul 1920 se naște fiica acestora, în com. și se mută în comuna, unde locuiesc până în anul 1940, când este ocupată de sovietici.
Din această cauză, este deportat împreună cu alți localnici, fiind considerat chiabur, în, unde a și decedat în anul 1946. și fiica sa se refugiază la părinții ei de frica ocupanților, în comuna. Proprietatea acestuia din com a fost sechestrată și devastată de sovietici., în anul 1941 cunoaște un ofițer R pe nume, iar din relația acestora s-a născut fiul lor. În anul 1944, cei trei (, și fiul acestora ) se refugiază la L,în România.
rămas în comuna și conform certificatului de deces aflat la dosarul cauzei, a decedat în anul 1973., în anul 2003, solicita despăgubiri pentru casa construită de tatăl său, sechestrată și devastată de sovietici în anul 1940, cerere ce a fost depusă la Instituția Prefectului - Comisia Județeană pentru aplicarea Legii 290/2003, sub nr.4414/2003, dosar nr. 11/2003 din Registrul Special. Conform hotărârii nr.64/12.03.2008, se respinge cererea d-nei pentru bunurile abandonate pe raza, localității, pe considerentul că nu s-a dovedit vocația succesorală față de și, nu sunt susținute prin documente deportarea autorului în din anul 1940, cât și refugiul fiicei în anul 1944, care nu este confirmat prin înscrisuri de la autoritățile competente, nu rezultă cu certitudine momentul părăsirii proprietății deținute de.
Se motivează că soția autorului a locuit și a decedat în teritoriile prevăzute de lege, iar a locuit până în 1944-1945 în teritoriile prevăzute de lege. Împotriva acestei hotărâri s-a făcut contestație la Serviciul pentru Aplicarea Legii 290/2003 din cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților - Serviciul pentru aplicarea Legii 290/2003 La contestația formulată și înregistrată sub nr.2811/2008 împotriva hotărârii nr.64/12.03.2008 adoptată de Comisia Județeana B, s-a dat Decizia 2381/25.11.2008, decizie prin care s-a respins contestația formulată de petenta pentru motivul ca nu au fost depuse acte de stare civilă a autorului, că certificatul de deces al numitei este depus în copie, fără a fi tradus și autentificat, nu s-a dovedit deportarea autorului, cât și faptul că s-a făcut dovada dreptului de proprietate al autorului cu martori care la data deportării aceștia aveau vârsta de până în 4 ani și prin urmare, nu au cunoscut bunurile cu propriile simțuri. Decizia putea fi atacată în termen de 30 zile, termen de care s-a folosit și a depus contestație la Tribunalul Brăila - Secția Comercială și de Contencios Administrativ.
Tribunalul Brăila, prin sentința nr.589//01.07.2009 pronunțată în dosarul nr- a respins contestația ca nefondată, în motivare reținând că este incert cui a aparținut proprietatea imobilelor casa plus teren în anul 1940, când au fost confiscate de regimul sovietic, că nu s-a dovedit că a fost deportat în în anul 1940 și că a decedat în anul 1946, că nu au fost depuse acte certificate de autori și nu s-au făcut demersuri în vederea procurării acestora, astfel încât să se facă dovada imposibilității procurării acestora completând cele declarate cu martori. S- reținut de către instanță că nu a fost clarificată în cauză situația familială a autorilor și, respectiv, dacă aceștia au mai avut copii, cu excepția reclamantei care ar fi rămas în cu mama acesteia. S-a mai reținut de către instanță că declarațiile autentificate ale martorilor în privința afirmației deportării lui sunt nerelevante, având în vedere Legea 290/2003, lege care prevede ca aceste compensații se acordă pentru cei care au pierdut proprietatea bunurilor prin părăsirea forțată a și nu pentru moștenitorii care au rămas în aceste regiuni.
Consideră sentința nelegală și netemeinică îndeplinind condițiile prevăzute de lege, în sensul că reclamanta care s-a refugiat în România împreuna cu fiul a avut în proprietate imobilul în comuna și care au fost deposedați în urma părăsirii forțate din regiunea odată cu starea de război. Nu a mai putut să-și mai exercite dreptul de succesiune după decesul autorului datorită regimului politic.
Printr-o singură frază, în motivarea Tribunalului s-a respins ca nefondată acțiunea, în sensul că " (în viață în perioada 1940-1944) nu a probat că i s-a confiscat acest imobil și că a părăsit forțat țara, ci dimpotrivă, ea a locuit acolo până la deces. Este greșită această motivație, deoarece a făcut dovada pentru autorul său, că a fost deportat în unde a decedat în anul 1946, iar imobilul acestuia din comuna nu a avut posibilitatea să-1 revendice. Nu a stat în pasivitate, ci a făcut demersuri la autorități pentru a dovedi proprietatea, s-a depus tradus și legalizat certificatul de deces al lui, iar în cauză nu interesează proprietatea lui din comuna, ci succesorii pretind despăgubiri pentru proprietatea lui din comuna. S-a pus la dosar cererea prin care se solicita de la diferite autorități cât și dovada confirmării primirii de către acestea, dar nici până la ultimul termen nu s-a primit răspuns în legătură cu relațiile solicitate. S-a solicitat termen pentru a se comunica aceste relații de către instituții, dar instanța a refuzat să mai acorde termene, deoarece dosarul se judecă de mult timp. Nu se consideră vinovat și nu consideră ca a stat în pasivitate pentru a obține aceste relații, dar consideră că instanța l-a prejudiciat pentru acordarea termenului până la obținerea relațiilor.
A făcut dovada cu martori, potrivit Legii nr. 290/2003 și Normelor Metodologice din HG 1120/2006, martori care nu au fost luați în seamă deoarece ar fi fost minori. In aceasta situate a depus la instanță declarațiile altor doi martori si, care cunosc situația familiei și, faptul ca aceștia nu mai aveau alți copii în afara de, deportarea lui, refugierea lui și proprietățile acestora.
Prin întâmpinare intimata Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Curtea analizând actele dosarului constată:
Despăgubirile bănești în baza Legii nr.290/2003 se acordă conf.art.1 alin.1 din Legea 290/2003, cu modificările și completările ulterioare, cetățenilor români, deposedați ca urmare a părăsirii forțate a, de Nord și a, precum și ca urmare a celui de al Mondial și a aplicării Tratatului de între România și Aliate și Asociate, semnat la la 10 februarie 1947, au dreptul la despăgubiri sau compensației pentru bunurile imobile avute în proprietate lor în aceste teritorii, precum și pentru recolta neculeasă din anul părăsirii forțate a bunurilor, în condițiile prezentei legi,
Printre beneficiarii acestei legi se pot număra cetățenii români care s-au refugiat pe teritoriul României în anul 1940, ca urmare a din 26 iunie, prin care URSS solicita cedarea de către România a și părții de Nord a, cât și în anul 1944, ca urmare a ordinelor de evacuare generală, cetățeni români care au fost deportați în regiuni ale fostei Uniuni în perioada de referință pentru această lege, și cetățenii români care nu au avut domiciliul pe acele teritorii însă au avut în proprietate bunurile imobile la care nu au mai avut acces după cedarea teritoriilor prevăzute de această lege.
a solicitat despăgubiri pentru bunurile avute, în proprietate de autorul în localitatea, Republica M, bunuri abandonate și sechestrate ca urmare a deportării acestuia în în anul 1940, soția lui, împreună cu fiica sa s-a mutat într-o localitate apropiată de localitatea.
Conform probelor de la dosar, a rămas în comuna, Republica M, până în anul 1973, când a decedat și nu a avut niciodată statutul de refugiat.
Ca atare în mod corect instanța de fond a considerat că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art.1 din Legea nr.290/2003, pentru a putea fi acordate despăgubiri, în cauza de față.
Este adevărat că în anul 1944, așa cum susține recurentul, și fiul acestora s-au refugiat la L în România, dar a rămas pe teritoriul M și cât timp a trăit avea posibilitatea să-și revendice bunurile de la autoritatea acestei țări.
Ca atare, Curtea constatând că instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală pe temeiul dips.art. 312. pr. civ. urmează a respinge ca nefondat recursul promovat de.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul-moștenitor al lui, domiciliat în B-, -.38, jud. B, împotriva sentinței nr. 589/01.07.2009, pronunțată de Tribunalul Brăila în dosarul nr-, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică azi, 14 ianuarie 2010.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - dr.- -
GREFIER
- -
Red./19.03.2010
Tehnored./01.04.2010/2ex.
Fond - GE
Președinte:Vasile SusanuJudecători:Vasile Susanu, Mariana Trofimescu, Ioan Apostu
