Anulare act administrativ . Sentința 57/2010. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA OPERATOR 2928
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA
SECȚIA contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR- - 24.11.2009
SENTINȚA CIVILĂ NR.57
ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN 02.02.2010
PREȘEDINTE: Diana Duma
GREFIER:- -
Pe rol fiind pronunțarea asupra acțiunii formulată de reclamantul în contradictoriu cu pârâta CASA NAȚIONALĂ DE PENSII ȘI ALTE DREPTURI DE ASIGURĂRI SOCIALE, având ca obiect anulare act administrativ.
Dată fără citarea părților.
dezbaterilor și concluziile orale ale părților au fost consemnate în încheierea de ședință de la termenul din 26.01.2010, potrivit căreia instanța a amânat pronunțarea cauzei la 02.02.2010, parte integrantă din prezenta hotărâre.
Se constată că s-a depus la dosar prin registratura instanței la data de 01.02.2010 din partea reclamantului dovada transmiterii către pârâtă a procedurii prealabile precum și răspunsul pârâtei la procedura prealabilă.
CURTEA
Asupra acțiunii de contencios administrativ de față constată:
Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara sub nr-, la data de 24.11.2009, reclamantul a chemat în judecată pe pârâta Casa Națională de Pensii și alte Drepturi de Asigurări Sociale B, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea Ordinului nr.1027/13.10.2009 emis de pârâtă, reintegrarea sa pe funcția ocupată anterior, obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale, indemnizațiilor de asigurări sociale și de șomaj și a celorlalte drepturi care i-ar fi revenit dacă nu ar fi fost revocat din funcție pentru perioada cuprinsă între revocarea sa și reintegrarea în funcția deținută, cu titlu de despăgubiri materiale și obligarea pârâtei la plata sumei de 100.000 lei cu titlu de daune morale.
În motivarea acțiunii a arătat că, la data de 25.05.2009 a fost numit prin Ordinul Ministrului Familiei și Protecției Sociale nr.1260/25.05.2009 în funcția de director coordonator adjunct la Direcția Economică, Evidență Contribuabili din cadrul Casei Județene de Pensii T, având încheiat un contract de management pentru o perioadă de maximum patru ani.
Prin Ordinul Președintelui Casei Naționale de Pensii și alte Drepturi de Asigurări Sociale nr.1027/13.10.2009 a fost dispusă revocarea sa din funcția ocupată și încetarea contractului de management începând cu data de 14.10.2009.
Se menționează că, revocarea directorului coordonator adjunct al serviciului public deconcentrat Casa Județeană de Pensii T - Direcția Economică, Evidență Contribuabili se realizează prin act administrativ al ordonatorului principal de credite și produce efecte de la data luării la cunoștință.
Reclamantul arată că acest ordin este nelegal, actul administrativ emis este abuziv, întrucât a fost emis fără să existe un motiv de fapt care să justifice încetarea Contractului de management, cu atât mai mult cu cât în conținutul actului contestat nu se indică aplicarea vreunei cauze de încetare a contractului dintre cele enumerate la art.9 din contract ori dintre cele reglementate de Codul muncii.
Se mai arată că ordinul contest este nelegal, deoarece nu a fost efectuată nici o evaluare a activității sale. În acest context apare ca evident faptul că activitatea desfășurată de reclamant în calitate de director coordonator adjunct la Direcția Economică, Evidența Contribuabili din cadrul Casei Județene de Pensii T în baza contractului de management încheiat cu pârâta a fost corespunzătoare obligațiilor ce îi reveneau în această calitate, reclamantul respectând întocmai toate obligațiile rezultate din contract, inclusiv cele referitoare la urmărirea execuției obiectivelor și indicatorilor de performanță.
Ordinul Casei Naționale de Pensii și alte Drepturi de Asigurări Sociale nr.1027/13.10.2009 este nelegal deoarece a fost emis cu încălcarea interdicției instituite de art.60 alin.1 din Codul muncii, de vreme ce încetarea contractului de management (contract asimilat contractului de muncă) a intervenit în perioada incapacității temporare de muncă a reclamantului, constatată prin certificatul medical seria - nr.-.
Astfel, începând cu data de 13.10.2009, reclamantul se afla în incapacitate temporară de muncă constatată prin certificat medical, aspect ce a fost anunțat angajatorului.
Rezultă așadar că încetarea contractului de management în perioada incapacității temporare de muncă a reclamantului constatată prin certificat medical, emis în condițiile legii, a fost dispusă cu nesocotirea normei imperative prevăzută la art.60 alin.1 din Codul muncii.
Se mai arată că ordinul atacat care are principal efect revocarea reclamantului din funcție nu conține nici o motivare referitoare la încălcarea vreunei obligații ce îi revenea în temeiul funcției în care a fost numit și a contractului de management pe care l-a încheiat, unica situație în care se putea proceda la eliberarea sa din funcție, în fapt el nu conține nici un fel de motivare și chiar mai mult acest ordin a fost emis de ordonatorul secundar de credite și nu de ordonatorul principal de credite care este Ministrul, Familiei și Protecției Sociale, fiind încălcate dispozițiile art.9 alin.2 din contractul de management.
Mai mult, nu i s-a acordat preavizul legal de 15 zile, iar Ordinul nu i-a fost comunicat în mod legal la locul de muncă încălcându-se astfel prevederile art.9 alin.1 lit. c) din contractul de management.
Având în vedere faptul că România este membră a, organele administrației publice sunt obligate să țină seama de conținutul Recomandării nr. R (89)8 din 13.09.1989 a Comitetului de Miniștri din cadrul
Se menționează de asemenea faptul că nu a intervenit nici o situație care să impună revocarea sa din funcție, cu atât mai mult cu cât a îndeplinit atribuțiile ce îi reveneau, din punct de vedere formal și legal iar activitatea desfășurată a fost irevocabilă, respectând întocmai prevederile contractului de management încheiat cu Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale.
Se mai arată că, eliberarea sa din funcție intervenită înainte de expirarea duratei de maximum patru ani pentru care a fost încheiat contractul de management este de natură a încălca și principiul protecției așteptărilor legitime, în condițiile în care, în considerarea duratei mandatului de un an, a stabilit o strategie de lucru, în acord cu prevederile contractului de management și ale fișei postului. Mai mult, eliberarea sa din funcție în modalitatea intempestivă concretizată în actul administrativ atacat produce instituției în care și-a desfășurat activitatea un prejudiciu grav prin sistarea imediată a proiectelor demarate de reclamant și care necesită coordonarea sa.
În drept au fost invocate dispozițiile art.8 din Legea nr.554/2004.
Legal citată, pârâta a formulat întâmpinare solicitând respingerea acțiunii ca netemeinică și nelegală.
În considerentele întâmpinării se arată că, în cazul actelor administrative, în speța de față Ordinul nr.1027/13.10.2009, legalitatea înseamnă recunoașterea caracterului valabil al actelor și al efectelor lor până în momentul încetării, în baza prezumției de legalitate.
Chiar dacă beneficiază de putere autoritățile publice nu pot ignora legea, a cărei organizare a executării și executare în concret trebuie să o realizeze, așa cum este firesc să ne însușim că este imperios necesar că legea trebuie să fie suverană, trebuie să fie aplicată nu doar în litera ci și în spiritul ei, mai cu seamă ca și în instrumentele juridice europene, legalitatea este privită ca un principiu al bunei administrări.
Această concepție este acceptată în practică de către Înalta Curte de Casației și Justiție și se regăsește în CM/ (2007) 7 Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei, adresată statelor membre ale Consiliului Europei, cu privire la buna administrare.
Articolul 2 din această recomandare se referă la principiul legalității și are următoarea formulare: "1) Administrațiile publice acționează în vederea respectării legalității. Ele nu pot lua nici o măsură arbitrară, chiar în exercitarea unei puteri discreționare. 2) Ele respectă ansamblul regulilor de drept intern și internațional și principiile generale de drept, care le reglementează organizarea, funcționarea și activitatea. 3) Ele acționează în conformitate cu regulile de competență și de procedură impuse de dispozițiile care le reglementează activitatea. 4) Ele își exercită puterile pentru motivele de fapt și de drept care le justifică utilizarea și în scopul pentru care aceste puteri le-au fost atribuite".
De altfel, definiția legală a actului administrativ se regăsește și în art.2 alin.1 lit. c) din Legea nr.554/2004, modificată: actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice.
Una din condițiile de legalitate a actelor administrative se referă la faptul că acestea trebuie să fie emise pe baza și în executarea legii, cu alte cuvinte, între actele administrative și lege există un raport de subordonare.
Se arată că Ordinul atacat a fost emis în conformitate cu prevederile legale în vigoare, respectiv nr.OUG105/2009.
Referitor la susținerile reclamantului potrivit cărora Ordinul nr.1027/13.10.2009 ar fi fost emis cu încălcarea dispozițiilor art.60 alin.1 din Codul muncii, se arată că acestea sunt eronate, dispozițiile invocate neavând incidență în speța de față.
Astfel, în conformitate cu dispozițiile art.58 alin.1 din Codul muncii "concedierea reprezintă încetarea contractului individual de muncă din inițiativa angajatorului ".
Potrivit art.60 alin.1 "concedierea salariaților nu poate fi dispusă pe durata incapacității temporare de muncă, stabilită prin certificat medical conform legii".
Textul de lege la care reclamantul face trimitere se referă în mod expres la concedierea care, în accepțiunea art.58 alin.1 din Codul muncii reprezintă încetarea contractului individual de muncă din inițiativa angajatorului, pe când în prezenta speță are ac obiect o încetare a unui contract de management în baza unei dispoziții legale în vigoare, respectiv nr.OUG105/2009.
De asemenea, practica judiciară din ultimii ani a reținut că dreptul funcționarilor publici la carieră și la stabilitate în funcție nu reprezintă drepturi fundamentale garantate prin Constituția României ci presupune garantarea, prin lege, a vocației funcționarului public la avansare, promovare și stabilitate, însă nu poate fi un drept absolut imposibil de modificat prin intervenții legislative ulterioare.
Referitor la capătul de cerere prin care reclamantul solicită daune morale arată instanței că dauna morală constă în atingerea adusă valorilor care definesc personalitatea umană, valori care se referă la existența fizică a omului, integritatea corporală, la cinste, demnitate, onoare, prestigiul profesional și alte valori similare.
Pentru ca instanța să poată aplica aceste criterii, este necesar ca cel ce pretinde daunele morale să producă solide argumente și indicii din care să rezulte în ce măsură drepturile personale nepatrimoniale ocrotite prin Constituție i-au fost afectate.
Se mai arată că reclamantul nu a dovedit existența vreunor lezări a drepturilor sale subiective nepatrimoniale referitoare la persoană. Daunele morale sunt deci consecințe de natură nepatrimonială cauzate persoanei prin fapte ilicite culpabile, constând în atingerile aduse personalității sale fizice, psihice și sociale, prin lezarea unui drept sau interes nepatrimonial a căror reparare urmează regulile răspunderii civile delictuale daca fapta ilicită s-a produs în afara unui cadru contractual.
Potrivit dispozițiilor art.1169 Cod civil, sarcina probei în cererea privind acordarea daunelor morale revine reclamantului.
Potrivit regulilor din dreptul comun, reclamantul trebuie să facă dovada prejudiciului moral încercat, al caracterului ilicit al faptei pârâtei, săvârșită de aceasta cu vinovăție și a raportului de cauzalitate dintre prejudiciul respectiv și fapta pârâtei. Ori în cauză nu s-au produs nici un fel de probatorii care să dovedească producerea unei fapte ilicite cu vinovăție, un raport de cauzalitate între prejudiciul respectiv și fapta pârâtei sau producerea unor suferințe morale.
Se mai arată că reclamantul nu a oferit nici un indiciu din care să rezulte în ce măsură drepturile personale nepatrimoniale, ocrotite prin Constituție i-au fost afectate, motiv pentru care apreciază că solicitarea acestuia privind plata daunelor morale este neîntemeiată. Prin urmare, daunele morale solicitate de reclamant, care are numai o simplă vocație în legătură cu pretențiile sale și nu un drept recunoscut de lege, ar trebui respinse, nefiind motivate și dovedite ca prejudicii certe.
Față de aceste considerente, solicită respingerea ca nefondat a capătului de cerere privind acordarea daunelor morale, deoarece reclamantul nu a dovedit existența lezării efective a vreunui drept personal nepatrimonial al său.
Analizând actele și lucrările dosarului Curtea constată următoarele:
Reclamantul a deținut funcția de director coordonator adjunct la Direcția Economică, Evidență Contribuabili al Casei Județene de Pensii T în baza Ordinului nr.1260/25.05.2009 și a încheiat un contract de management pe o perioada de maximum 4 ani.
Prin Ordinul nr.1027 emis la data de 13.10.2009 reclamantul a fost eliberat din funcția deținută în temeiul dispozițiilor nr.OUG105/2009.
Împotriva acestui ordin reclamantul a formulat plângere prealabilă, conform dispozițiilor art.7 din Legea nr.554/2004.
Reclamantul critică măsura luată prin ordinul mai sus menționat învederând ca ordinul este nelegal și netemeinic fiind emis fără să existe vreun motiv de fapt care să justifice încetarea contractului de management. Reclamantul menționează că ordinul contestat a fost emis fără să fie efectuată o evaluare a activității sale, în condițiile în care și-a îndeplinit întocmai obligațiile stabilite prin contractul de management. Totodată, arată că în perioada în care a încetat contractul el s-a aflat în incapacitate de muncă.
Curtea constată că eliberarea reclamantului din funcția ocupata s-a dispus în temeiul nr.OUG105/2009 și anume art. IV care prevede că, "funcțiile publice, funcțiile publice specifice și posturile încadrate în regim contractual, care conferă calitatea de coordonator al serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor și ale celorlaltor organe ale administrației publice centrale din unitățile administrativ teritoriale, precum și a celorlaltor servicii publice prevăzute în anexa nr.1 la ordonanță, precum și adjuncții acestuia sunt și rămân desființate, după caz, se desființează".
Totodată, Curtea constată că în acord cu dispozițiile art.9 lit. i) din Contractul de management acest act încetează în situațiile prevăzute expres de lege.
Din analiza cuprinsului ordinului atacat, Curtea constata ca acesta nu conține nici măcar minime referiri la motivul pentru care s-a dispus măsura revocării reclamantului din funcție. Prin urmare, în lipsa oricărui alt document care să însoțească ordinul în speță, reclamantul se găsește în situația de a nu avea cunoștință care este motivul pentru care a fost revocat din funcție, întrucât actul de revocare nu face nici o referire la acele condiții pe care reclamantul nu le mai îndeplinește pentru a putea ocupa în continuare această funcție. Așadar, în acest context, instanța reține că reclamantul nu are cunoștință care sunt motivele invocate de către ministru în cuprinsul ordinului de revocare și nici nu are posibilitatea de a formula vreo apărare în acest sens.
Trebuie sa reținem că motivarea unui act administrativ are două laturi esențiale, respectiv indicarea textelor legale aplicabile situației date, precum și, în al doilea rând, indicarea împrejurărilor de fapt pe baza cărora s-a reținut aplicabilitatea acelor texte legale.
În privința obligației autorităților administrative de a-și motiva deciziile, instanța observă că, potrivit art. 31 alin. 2 din Constituția României, "autoritățile publice, potrivit competențelor ce le revin, sunt obligate să asigure informarea corectă a cetățenilor asupra treburilor publice și asupra problemelor de interes personal."
De asemenea, conform art. 1 alin. 3 din Constituția României, "România este stat de drept, democratic și social, în care demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradițiilor democratice ale poporului român și idealurilor din decembrie 1989, și sunt garantate."
Or, în condițiile în care autoritățile publice sunt obligate să asigure informarea corectă a cetățenilor asupra problemelor de interes personal ale acestora, în condițiile în care deciziile acestor autorități sunt supuse controlului judecătoresc pe calea contenciosului administrativ, nu se poate susține că este permisă absența motivării explicite a actului administrativ atacat.
În lipsa motivării explicite a actului administrativ, posibilitatea atacării în justiție a actului respectiv este iluzorie, de vreme ce judecătorul nu poate specula asupra motivelor care au determinat autoritatea administrativă să ia o anumită măsură. Absența acestei motivări favorizează emiterea unor acte administrative abuzive, de vreme ce lipsa motivării lipsește de orice eficiență controlul judecătoresc al actelor administrative.
Instanța subliniază că art. 41 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene consacră "dreptul la bună administrare". Conform alineatelor 1 și 2 din acest articol, (1) "orice persoană are dreptul de a beneficia, în ce privește problemele sale, de un tratament imparțial, echitabil și într-un termen rezonabil din partea instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor Uniunii.
(2) Acest drept include în principal:
(a) dreptul oricărei persoane de a fi ascultată înainte de luarea oricărei măsuri individuale care ar putea să îi aducă atingere;
(b) dreptul oricărei persoane de acces la dosarul propriu, cu respectarea intereselor legitime legate de confidențialitate și de secretul profesional și comercial;
(c) obligația administrației de a-și motiva deciziile."
Date fiind aceste obligații, instanța apreciază că absența motivării actului administrativ atacat constituie o încălcare a principiului statului de drept, a dreptului la o bună administrare și a încălcare a obligației constituționale a autorităților administrative de a asigura informarea corectă a cetățenilor asupra problemelor de interes personal ale acestora.
În al doilea rând, în analiza legalității emiterii ordinului a cărui anulare se solicită instanța are în vedere împrejurarea că prin Decizia nr.1629/2009, Curtea Constituțională a constatat neconstituționalitatea prevederilor art. I pct. 1-5 și 26, art. III, art. IV, art. V, art. VIII și anexa nr. 1 din nr.OUG 105/2009 privind unele măsuri în domeniul funcției publice, precum și pentru întărirea capacității manageriale la nivelul serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe ale administrației publice centrale din unitățile administrativ - teritoriale și ale altor servicii publice, precum și pentru reglementarea unor măsuri privind cabinetul demnitarului din administrația publică centrală și locală, cancelaria prefectului și cabinetul alesului local sunt neconstituționale.
Văzând cuprinsul dispozițiilor nr.OUG105/2009, Curtea Constituțională a constatat că acestea preiau în integralitate și cu modificări nesemnificative conținutul dispozițiilor nr.OUG 37/2009, care este în prezent abrogată. Prin urmare, "soluția legislativă criticată este în continuare în vigoare, singura diferență fiind una de formă, în sensul raportării obiectului excepției la un alt act normativ, care îl înlocuiește pe cel abrogat". Curtea Constituțională a reținut că, pe 6 octombrie 2009, fost publicată în Monitorul Oficial noua nr.OUG105, care abroga nr.OUG37. Numai că, pe 7 octombrie, Curtea Constituțională a decis că nr.OUG37/2009 privind deconcentratele este neconformă cu legea fundamentală. "Prin procedeul legislativ utilizat, Guvernul a determinat ca prevederile actului normativ abrogate și declarat neconstituțional. Se arată în motivarea Curții din 3 decembrie când a declarat neconstituțională legea de aprobare a nr.OUG37/2009, că actul exprimă o "tendință de politizare", atrăgând atenția Executivului în cazul ordonanței de abrogare a nr.OUG37, dată înainte cu o zi de pronunțarea Curtea Constituțională a României. De asemenea, nr.OUG37 privind deconcentratele "pune în discuție regimul constituțional și legal actual al funcției publice", mai arătau magistrații Curții Constituționale. Reținem deci că prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr.37/2009 privind unele măsuri de îmbunătățire a activității administrației publice, așa cum a fost aprobată prin lege de către Parlament, si implicit prin nr.OUG105/2009 a fost afectat regimul juridic al serviciilor publice deconcentrate. Astfel, ordonanța de urgență a Guvernului nr.37/2009 precum și nr.OUG105/2009 "afectează" statutul juridic al unor funcționari publici de conducere din sfera serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe ale administrației publice centrale din unitățile administrativ teritoriale. De altfel, subliniază magistrații Curții Constituționale a României, "prin întreg conținutul reglementării, Guvernul a intervenit într-un domeniu pentru care nu avea competența materială", viciu de neconstituționalitate care nu poate fi acoperit prin aprobarea de către Parlament a ordonanței respective, ceea ce atrage, implicit, neconstituționalitatea legii de aprobare.
Trebuie să reținem că atât în jurisprudența Curții Constituționale, cât și în doctrină s-a considerat că sunt instituții fundamentale ale statului acelea reglementate expres de Constituție, în mod detaliat ori măcar sub aspectul existenței lor, în mod explicit sau doar generic (instituțiile cuprinse în titlul III din Constituție, precum și autoritățile publice prevăzute în alte titluri ale Legii fundamentale). Printre instituțiile fundamentale ale statului și care fac obiectul criticii de neconstituționalitate a Legii de aprobare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr.105/2009 se identifică și "serviciile publice deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe ale administrației publice centrale din unitățile administrativ - teritoriale", prin raportare la art.123 alin. (2) din Constituție, conform căruia "Prefectul este reprezentantul Guvernului pe plan local și conduce serviciile publice deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe ale administrației publice centrale din unitățile administrativ - teritoriale".
Cât privește înțelesul sintagmei "afectare a regimului instituțiilor fundamentale ale statului", se au în vedere toate componentele care definesc regimul juridic al acestora - structura organizatorică, funcționarea, competențele, resursele materiale și financiare, numărul și statutul personalului, salarizarea, categoria de acte juridice pe care le adoptă etc.
Cu privire la sensul dispozițiilor art.115 alin. (6) din Legea fundamentală, Curtea Constituțională a statuat, prin Decizia nr.1.189 din 6 noiembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.787 din 25 noiembrie 2008, că "ordonanțele de urgență nu pot fi adoptate dacă <<afectează>>, dacă au consecințe negative, dar, în schimb, pot fi adoptate dacă, prin reglementările pe care le conțin, au consecințe pozitive în domeniile în care intervin".
Prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr.37/2009, așa cum a fost aprobată prin lege de către Parlament, a fost afectat regimul juridic al serviciilor publice ceea ce îi atrage neconstituționalitatea, pentru cele ce se vor arăta în continuare.
Totodată, Curtea constată că încetarea contractului de management a intervenit în perioada incapacității de muncă a reclamantului, conform certificatului medical seria - nr.- emis la data de 13.10.2009 ( fila 11 dosar), or conform art. 60 alin. 1 lit. a) din Codul muncii, "concedierea salariaților nu poate fi dispusă:
a) pe durata incapacității temporare de muncă, stabilită prin certificat medical conform legii".
Instanța reține că, potrivit art. III alin. 7 din Ordonanța de Urgență nr. 37/2009, "contractul de management este asimilat contractului individual de muncă și conferă titularului vechime în muncă și în specialitate". Aceeași reglementare este reprodusă și de art. IV alin. 7 din Ordonanța de Urgență nr. 105/2009. Aceste reglementări stabilesc incidența legislației muncii în privința contractelor de management încheiate în temeiul acestor acte normative.
Or, art. 60 alin. 1 lit. a) din Codul muncii interzice concedierea angajatului în perioada incapacității temporare de muncă.
Instanța constată că, în condițiile în care reclamantul a probat că era în incapacitate temporară de muncă în perioada emiterii ordinului de revocare din funcție, dispozițiile art. 60 alin. 1 lit. a) din Codul muncii interziceau revocarea sa în această perioadă.
În aceste condiții, instanța reține încălcarea și a acestor dispoziții legale prin emiterea ordinului în litigiu.
În al patrulea rând, instanța reține că reclamantul a invocat încălcarea dispozițiilor din contractul de management prin emiterea ordinului de revocare din funcție.
În această privință, instanța subliniază că, deși contractul este "legea părților", iar conform art. 969 alin. 1 Cod civil, "convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante" - același art. 969 alineat 2 prevede în privința convențiilor că "ele se pot revoca prin consimțământul mutual sau din cauze autorizate de lege".
Având în vedere dispozițiile art. 969 alin. 2 Cod civil, instanța admite că intervenția unor dispozițiile legale poate să aducă atingere unor convenții în derulare, respectiv să aibă drept efect modificarea sau stingerea unor raporturi juridice.
Din acest punct de vedere, instanța reține că modificarea unor raporturi juridice prin intermediul unei legi ulterioare este permisă de Codul civil, în măsura în care nu se aduce atingere efectelor unor raporturi juridice anterioare intrării în vigoare a legii respective, situație când se poate reține caracterul retroactiv, și, deci, neconstituțional al actului normativ respectiv.
În speță însă nu a fost relevat un astfel de caracter, întrucât Ordonanța de Urgență nr. 105/2009 a pus capăt contractului de management pentru viitor, respectiv după data intrării în vigoare a Ordonanței de Urgență nr. 105/2009, fără a afecta derularea contractului de management pentru perioada anterioară intrării în vigoare.
Însă dacă art. 969 alin. 2 cod civil permite revocarea convențiilor "din cauze autorizate de lege", instanța constată că această revocare poate aduce atingere unui alt principiu consacrat de Constituția României, și anume acela statuat de art. 1 alin. 3 din legea fundamentală, conform căruia "România este stat de drept, democratic și social, în care demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradițiilor democratice ale poporului român și idealurilor din decembrie 1989, și sunt garantate."
Or, caracteristica esențială a statului de drept este supunerea Statului Român și, implicit și a tuturor autorităților statale, regulilor de drept edictate și principiilor constituționale.
Din această perspectivă, instanța apreciază că revocarea prin lege a unor convenții în care sunt părți autoritățile Statului Român pune în discuție însăși ideea de preeminență a dreptului, precum și "comportamentul constituțional de ordin legislativ al Executivului față de Parlament", după cum se exprimă Curtea Constituțională.
Astfel, instanța constată că prin Ordonanța de Urgență nr. 105/2009 s-a încetat contractul de management încheiat de reclamant cu o autoritate a Statului Român înainte de termen și fără a se invoca nerespectarea contractului de către reclamant. Procedând în acest mod, Statul Român a uzat de dreptul său de a legifera pentru a aduce atingere efectelor unei convenții încheiate cu un particular, respectiv cu reclamantul. Astfel, Statul Român a uzat de posibilitatea unilaterală de legiferare pentru a pune capăt unor convenții în care avea calitatea de parte.
Această atitudine înfrânge însăși ideea de egalitate în fața legii, cel puțin în cazurile în care Statul Român modifică dispozițiile legale pentru a obține o situație favorabilă în raport cu terțele persoane cu care a încheiat anumite convenții. de caracterul abstract și impersonal al dispozițiilor legale, Statul Român revoca unilateral convenții pe care le-a încheiat anterior și în privința cărora nu s-a indicat nici o cauză de nelegalitate.
Or, în condițiile în care printr-o atare acțiune se revocă un contract de management asimilat unui contract de muncă, se aduce atingere și dispozițiilor art. 5 alin. 1 din Codul muncii, care garantează egalitatea de tratament "față de toți salariații și angajatorii" - deci și pentru cazul în care Statul Român este angajator, precum în prezenta cauză, precum și principiului prevăzută de art. 41 alin. 2 din Codul muncii, potrivit căruia modificarea unilaterală a contractului de muncă este posibilă numai în situațiile expres reglementate de acest cod.
Instanța amintește că în hota din 9 decembrie 1994, dată în cauza Stran and Andreadis contra Greciei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut încălcarea principiului egalității armelor de către pe considerentul că în timpul derulării unui litigiu cu un terț, statul a promovat un act normativ prin care a lipsit de efecte o clauză contractuală în baza căreia instanțele dăduseră câștig de cauză terțului aflat în litigiu cu statul.
Chiar dacă în prezenta cauză nu se pune problema încălcării art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât Ordonanța de Urgență nr. 105/2009 a fost promovată anterior oricărui litigiu privind contractele de management, instanța observă că singura diferență dintre situația din speță și cea sancționată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului constă în faptul că Statul Român a pus capăt raporturilor contractuale cu reclamantul ulterior edictării dispozițiilor legale care aduceau atingere egalității armelor.
Sub acest aspect, în condițiile în care prin contractul de management, reclamantul avea dreptul la un salariu de care este lipsit prin revocarea sa din funcție, instanța reține aplicabilitatea art. 1 din Primul protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar în raport cu această reglementare, se impune respectarea principiului legalității în cazul lipsirii unei persoane de proprietatea sa, inclusiv în cazul în care este vorba despre o creanță contra statului, creanță căreia acesta i-a pus capăt printr-o intervenție legislativă care a rupt echilibrul contractual.
Din acest punct de vedere, sunt lipsite de relevanță argumentele pârâtei, care justifică revocarea reclamantului din funcție exclusiv pe considerentul intrării în vigoare a Ordonanței de Urgență nr. 105/2009. Nu numai că această ordonanță a rupt echilibrul contractual, oferind autorității pârâte un avantaj juridic care îi permite să ignore contractul încheiat anterior cu reclamantul, dar ordinul emis în baza acestei ordonanțe nu cuprinde nici o motivare a împrejurărilor care a determinat revocarea din funcție a reclamantului.
În consecință, față de considerentele mai sus expuse, văzând și dispozițiile legale invocate, precum și considerentele deciziei pronunțată de Curtea Constituțională, instanța va admite cererea formulată și va anula actul administrativ reprezentat de Ordinul nr.1027/13.10.2009 emis de pârâtă.
Cum anularea actului administrativ nelegal implică înlăturarea oricăror efecte produse de acest act ulterior emiterii sale, respectiv repunerea părților în situația anterioară emiterii acestui act, Curtea va dispune reintegrarea reclamantului în funcția deținută anterior si va obliga pârâta să achite reclamantului despăgubiri constând în drepturile salariale și celelalte drepturi care i s-ar fi cuvenit dacă nu ar fi revocat din funcție, de la data de 14.10.2009 și până la reintegrarea reclamantului în funcție.
Cu privire la cererea de acordare a daunelor morale, instanța subliniază dificultatea cuantificării sumelor reprezentând indemnizarea prejudiciului moral.
Având în vedere însă că prin ordinul în litigiu s-a adus atingere intempestivă unui raport de muncă în care reclamantului nu i s-a reproșat nerespectarea vreunei reguli, instanța consideră că în mod justificat se poate presupune că reclamantul a suferit un prejudiciu de ordin nepatrimonial din cauza imposibilității exercitării profesiei, a pierderii locului de muncă și a veniturilor curente, situație care în mod inerent presupune o stare de supărare, angoasă și frustrare.
Având în vedere aceste aspecte, instanța va admite în parte cererea reclamantului de acordare a daunelor morale, obligând pârâta la plata către reclamant a sumei de 10.000 RON, cu titlul de daune morale. Instanța va respinge în rest acțiunea reclamantului de obligare a pârâtei la plata diferenței de 90.000 lei cu titlu de daune morale, considerând ca excesivă pretenția de acordare a unei sume mai mare cu titlul de daune morale.
Curtea va lua act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
HOTĂRĂȘTE:
Admite cererea formulată de reclamantul, domiciliat în T,-,. A,.12, jud. T în contradictoriu cu pârâta CASA JUDEȚEANĂ DE PENSII ȘI ALTE DREPTURI DE ASIGURĂRI SOCIALE, cu sediul în B,-, Sector 2 in sensul ca:
Anulează Ordinul nr.1027/13.10.2009 emis de pârâtă și dispune reintegrarea reclamantului în funcția deținută anterior.
Obligă pârâta să achite reclamantului despăgubiri constând în drepturile salariale și celelalte drepturi care i s-ar fi cuvenit dacă nu ar fi revocat din funcție, de la data de 14.10.2009 și până la reintegrarea reclamantului în funcție.
Obligă pârâta la plata către reclamant a sumei de 10.000 lei cu titlu de daune morale, respingând solicitarea reclamantului de obligare a pârâtei la plata diferenței de 90.000 lei cu titlu de daune morale.
Ia act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică, azi 02.02.2010
PREȘEDINTE, GREFIER,
- - - -
RED:/10.02.10
TEHNORED:/10.02.10
4.ex./SM/emis 2 com./
Se comunică:
- reclamant -, - T,-,. A,.12, jud.
- pârâta - CASA JUDEȚEANĂ DE PENSII ȘI ALTE DREPTURI DE ASIGURĂRI SOCIALE, - B,-, Sector 2
Președinte:Diana DumaJudecători:Diana Duma
