Anulare act administrativ . Decizia 62/2010. Curtea de Apel Oradea
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL ORADEA
Secția Comercială și de contencios Administrativ și Fiscal
Dosar nr.- -
DECIZIA Nr. 62/CA/2010 -
Ședința publică din 28.01.2010
PREȘEDINTE: Filimon Marcela JUDECĂTOR 2: Marinescu Simona
JUDECĂTOR 3: Sotoc Daniela
Judecător: - -
Grefier: - -
*********
Pe rol fiind pronunțarea asupra recursului în contencios administrativ declarat derecurenta reclamantă CASCOreprezentată prin administrator cu sediul în S M, Parcul Industrial Sud, județ S M, în contradictoriu cuintimații pârâți:PRIMĂRIA MUNICIPIULUI S- S M, P-ța 25 Octombrie, Nr. 1, județ S M;PRIMARUL MUNICIPIULUI S M- S M, P-ța 25 Octombrie, Nr. 1, județ S șiDIRECȚIA DE IMPOZITE ȘI TAXE LOCALE S M, SERVICIUL, CONSTATARE, CONTROL, S M, P-ța -, - Et. P, județ S M, părți în litigiu fiind și intimații chemați în garanțieMUNICIPIUL SMP RIN PRIMAR- S M, P-ța 25 Octombrie, Nr. 1, județ S și CONSILIUL LOCAL S - S M, P-ța 25 Octombrie, Nr. 1, județ S M, împotriva Sentinței nr. 103/CA/2008 pronunțată de Tribunalul Satu Mare, având ca obiect anulare act administrativ.
Se constată că dezbaterea în fond a cauzei a avut loc la data de 21.01.2010, când părțile prezente au pus concluzii consemnate în încheierea de la acea dată, încheiere ce face parte integrantă din prezenta decizie și când s-a amânat pronunțarea hotărârii pentru data de 28.01.2010.
La data de 26.01.2010 a depus la dosar concluzii scrise recurenta reclamantă, iar la data de 27.01.2010 a depus la dosar concluzii scrise intimatul pârât Primarul municipiului S
CURTEA DE APEL
DELIBERÂND:
Constată că prin Sentința nr. 103/CA din data de 13 martie 2008, Tribunalul Satu Marea respins excepțiile invocate în cauză.
A fost respinsă de asemenea acțiunea în contencios administrativ astfel cum a fost precizată, înaintată de reclamanta - CASCO împotriva pârâților Primarul Municipiului S M, Primăria Municipiului S M și Direcția de Impozite și Taxe Locale S M, Serviciul, Constatare, Control având ca obiect anulare act administrativ.
A fost respinsă cererea de chemare în garanție formulată de reclamantă față de chemații în garanție Municipiul S M și Consiliul Local S
Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a avut în vedere următoarele aspecte:
Excepția lipsei calității procesuale s-a analizat în contextul precizării acțiunii. Astfel reclamantul a precizat că Municipiul S M și Consiliul Local S M au calitate de chemați în garanție. În consecință excepția privește doar pârâtele Primăria Municipiului S M și Direcția de Impozite și Taxe Locale S
S-a constatat că sub aspectul modului de structurare al compartimentelor funcționale ale autorității administrației publice, atât primăria cât și Direcția de Impozite și Taxe Locale au atribuții în determinarea contribuțiilor la bugetul local. Practic în cadrul Primăriei municipiului și a serviciilor aflate în directa coordonare se realizează întreaga activitatea executivă a unității administrativ teritoriale, acest lucru implicând emiterea actelor corespunzătoare domeniilor de interes local.
În consecință instanța a constatat că în proces se pune în discuție legalitatea unor operațiuni și acte aparținând celor două entități cât și Primarului municipiului și a apreciat că și în lipsa personalității juridice, pârâtelor este necesar să li se recunoască în raport cu capacitatea de drept administrativ, calitatea procesuală.
Excepția lipsei calității procesuale a fost respinsă.
Critica de nelegalitate a dispoziției nr.10.109/08.11.2007 întemeiată pe interpretarea prevederilor art. 178 alin. 4 din HG nr.1050/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a OG nr. 92/2003 privind Codul d e procedură fiscală a fost apreciată ca nefondată. Astfel susținerea reclamantei referitoare la competența de soluționare a contestațiilor împotriva actelor administrativ fiscale nu a putut fi primită având în vedere prevederile art. 209 alin.4 din OG nr.92/2003, ale art. 179.1 din HG nr.1050/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a OG nr.92/2003 și ale art. 20 alin. 1 lit. b din Legea nr. 273/2006 privind finanțele publice locale. În conformitate cu reglementările legale contestația promovată împotriva deciziei de impunere trebuie soluționată de autoritatea administrației publice locale, respectiv de primar ca și conducător al executivului local.
Nici susținerea cuprinsă în acțiune în sensul că pentru anii 2005 - 2006 obligația fiscală constând în impozit pe teren nu ar aparține persoanei care folosește terenul ci proprietarului acestuia, nu a putut fi primită, având în vedere prevederile pct. 33 al articolului unic din Lg.nr.494/2004. Potrivit acestei prevederi prin care s-a modificat art.256 alin.2 din Legea. Nr. 571/2003 privind Codul fiscal, pentru terenurile proprietate publică sau privată a statului ori a unităților administrativ teritoriale concesionate închiriate, date în administrare ori în folosință, după caz, impozitul pe teren reprezintă sarcina fiscală a concesionarilor, locatarilor, titularilor dreptului de administrare sau folosință.
Totodată instanța a apreciat ca nefondate criticile de nelegalitate formulate în privința dispoziției nr.10.109/08.10.2007 cu referire la soluționarea contestației sub aspectul anulabilității raportului de inspecție fiscală prin prisma neindicării ordinului de serviciu în baza căruia s-a efectuat inspecția, a avizului de inspecție fiscală și a lipsei mențiunii numărului de înregistrare și a datei începerii inspecției în registrul unic.
În mod argumentat dispoziția cuprinde motivații pertinente și suficient de clare care justifică respingerea contestației în privința acestor motive, criticile din acțiune reprezentând în fapt o reiterare a celor expuse în contestație.
Tribunalul a constatat că reclamanta a încheiat cu unitatea administrativă un contract de cesiune în temeiul căruia a dobândit în esență dreptul de a folosi un teren de 5 hectare situat în S M, Zona Parc Industrial și de a i se recunoaște dreptul de superficie în privința clădirile pe care le edifică. Pe acest teren și în supraedificatele realizate reclamanta poate desfășura potrivit contractului încheiat cu municipalitatea activități permise de lege în cadrul parcurilor industriale.
În concordanță cu comunicările autorităților locale în prezent Zona Parc Industrial S M nu are și regimul juridic instituit prin OG nr.65/2001 și în consecință reclamantei nu îi poate fi recunoscut dreptul de a beneficia de facilitățile fiscale prevăzute de acest act normativ. Ca urmare tribunalul a apreciat ca legală constatarea inspecției fiscale și soluția contestației cu privire la neaplicarea pentru reclamantă a prevederilor art. 250 alin. 1 pct. 9 Cod fiscal.
Instanța a apreciat că termenii contractului de cesiune sunt suficient de clari în sensul că nu instituie un tratament fiscal corespunzător parcurilor industriale.
În ceea ce privește cererea de chemare în garanție a Unității Administrativ teritoriale - Municipiul SMc ât și a Consiliului Local SMt ribunalul a apreciat că nu sunt întrunite condițiile legale pentru a formula o astfel de cerere. Astfel potrivit art. 60 alin.1 proc.civ. "partea poate să cheme în garanție o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte în cazul în care ar cădea în pretenții cu o cerere în garanție sau în despăgubire". În cauză reclamanta a justificat chemarea în garanție cu împrejurarea că " înlăturarea prejudicierii sale în condițiile în care instanța de judecată nu va admite acțiunea ( ) " se va putea realiza prin obligarea chemaților în garanție la plata sumelor echivalente cu impozitul stabilit de către organele fiscale.
Reclamanta a argumentat și cu termenii folosiți în contractul de cesiune încheiat cu municipalitatea ( art. II 2.2. alin. ultim și art. IV 4.1.6.) care trimit la activitățile pe care le poate desfășura cât și la investițiile pe care le poate realiza corespunzătoare celor din parcurile industriale.
Tribunalul a constatat că referirile din contract nu instituie pe seama reclamantei un drept de a beneficia de deduceri sau scutiri fiscale și în consecință că nu se poate considera că stabilirea de către organele fiscale a unor obligații ar echivala cu "căderea în pretenții" prevăzută de art.60 alin.1 proc.civ.
Cu această argumentație cererea de chemare în garanție a fost respinsă.
Împotriva acestei hotărâri, în termenul legal a formulat recurs recurenta Casco, solicitând modificarea sentinței, în sensul admiterii acțiunii formulate.
În motivarea recursului, recurenta a arătat, în esență, că hotărârea instanței de fond este nelegală și netemeinică, având în vedere următoarele considerente:
În primul rând subiectul raportului juridic fiscal este unitatea administrativ teritorială reprezentantă prin autoritățile administrației publice locale și de compartimentele de specialitate ale acestora. Ca atare, legiuitorul distinge între autoritatea administrației publice locale și compartimentul de specialitate al acesteia.
Cu alte cuvinte se instituie posibilitatea ca autoritatea publică locală să fie cea deliberativă (Consiliul Local), fie cea executivă, (Primar) să desemneze cu atribuții administrative în materie fiscală un compartiment de specialitate, cu structură organizatorică și funcțională distinctă și competență de organ fiscal.
Organul fiscal astfel înființat, Direcția Impozite și Taxe Locale, dobândește competența instituită prin articolul 209 alineat 4 din OG92/2003 în a emite acte administrative fiscale și de a soluționa contestațiile formulate împotriva acestora.
Organul fiscal nu este Primarul unității administrativ teritoriale. Organul fiscal este compartimentul desemnat de către Consiliul local cu această atribuție de autoritate. De altfel, este un principiu elementar de drept administrativ, acela că, plângerea împotriva unui act administrativ, poate fi soluționată doar de emitentul actului.
În al doilea rând, s-a arătat că nu contestă faptul că articolul 256 alineat 3 din Legea 571/2003 a fost modificat prin Legea 494/2004 în sensul că, pentru terenurile proprietate publică sau privată a statului sau privată a unităților administrativ teritoriale concesionate, impozitul pe teren reprezintă sarcina fiscală a concesionarilor.
Această prevedere însă nu poate fi ruptă din contextul gândit de legiuitor, respectiv acela că, aceste modificări aduse la Legea 571/2003 de Legea 494/2004, produc efecte față de contribuabili numai în măsura în care, în termen de 30 zile calendaristice de la data publicării legii nr. 494/2004 în Monitorul Oficial autoritatea publică locală va aproba prin hotărâre noile condiții de impozitare.
Față de această normă, Consiliul local SMa modificat hotărârea nr. 55/2004, privind stabilirea impozitelor și taxelor locale pe anul 2005 în Municipiul S M, la data de 29.09.2005, când prin hotărârea nr. 175 instituit o nouă normă privind stabilirea impozitelor și taxelor locale pe 2006, cu mențiunea că, la articolul 8, noile impozite și taxe locale se aplică începând cu data de 01.01.2006 și că, la articolul 9, începând cu data de 01.01.2006, încetează să-și producă efectele Hotărârea nr. 55/2004.
Modificarea adusă de Legea 494/2004 la Legea 571/2003 cu privire la obligativitatea plății impozitului pe terenurile concesionate de către concesionar, nu putea produce efecte juridice decât în măsura în care autoritatea publică administratoare a proprietății publice unității administrativ teritoriale ar fi înțeles să emită un act administrativ normativ în aplicarea Legii 494/2004 prin care să instituie ca normă obligativitatea plății acestor impozite de către concesionari, pe de o parte și să stabilească nivelul acestui impozit, pe de altă parte.
Cum nu s-a realizat această condiție, modificarea adusă la articolul256 alineat3 din Legea 571/2003 este nerelevantă.
Cu privire la nelegalitatea actelor administrative fiscale din perspectiva lipsei unor mențiuni, judecătorul fondului nu intră într- verificare personală a acestei nelegalități. O astfel de atitudine definește, pe de o parte, faptul că sub aspectul acestei critici instanța de fond nu a realizat controlul de legalitate și pe de altă parte, încălcarea principiului disponibilității.
Cu privire la nelegalitatea hotărârii judecătorești din perspectiva modului în care a apreciat starea de fapt și de drept în legătură cu facilitatea fiscală pentru industriale, legea 490/2002 la articolul 6 menționează că obținerea titlului de parc industrial de către asocierea în participațiune se face prin depunerea la Ministerul Dezvoltării și a unei cereri însoțită de documentele prevăzute la acest articol.
Cu alte cuvinte nu este o obligație instituită autorităților locale, atunci când Parcul Industrial se înființează fără constituirea unei asociații în participațiune. Față de acest mod de înființare a Parcului industrial, doar de către autoritatea publică, este valabilă norma instituită de articolul 12 din Legea 490/2002.
Parcul industrial SMa fost realizat în programul Phare - Economică și Socială 2000 și a beneficiat de inaugurare în prezența șefului delegației Comisiei Europene.
Cu privire la nelegalitatea hotărârii față de soluția dată pe cererea de chemare în garanție, arată că, căderea în pretenții prin chemarea în garanție nu a fost înțeleasă și solicitată pentru că organul fiscal a stabilit obligații, cum greșit a reținut judecătorul fondului, ci pentru că, pe de o parte Consiliul Local S M, nu a pus în aplicare, prin Hotărâre Legea 494/2004 de modificare a Legii 571/2003 și pe de altă parte pentru că nu s-au făcut demersurile legale pentru realizarea regimului juridic de parc industrial, obligația instituită prin lege chemaților în garanție, generându-se astfel o viciere a voinței recurentei exprimată la încheierea contractului de cesiune, care a fost manifestată numai raportat la regimul fiscal al lor industriale la beneficiile fiscale acordate prin lege față de investițiile realizate în acestea.
Recursul nu a fost motivat în drept.
Intimatul Primarul Municipiului SMa formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând în apărare, referitor la considerentele recurentei formulate la punctul 1 în motivarea recursului, privind necompetența primarului în soluționarea contestațiilor formulate împotriva actelor administrative fiscale emise de către compartimentul de specialitate al autorităților administrației publice locale, Direcția Impozite și taxe Locale, că potrivit prevederilor articolului 209 alineat 4 din OG92/2003 "contestațiile formulate împotriva actelor administrative fiscale emise de autoritățile administrației publice locale se soluționează de către acestea", iar potrivit punctului 179.1 din HG1050/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Ordonanței Guvernului nr. 92/2003 "în soluționarea contestației, organele de soluționare competente ale Agenției Naționale de Administrare Fiscală se pronunță prin decizie, iar cele ale autorităților administrației publice locale se pronunță prin dispoziție".
Cu privire la opinia recurentei referitoare la obligativitatea adoptării de către autoritatea deliberativă locală a unei hotărâri în aplicarea articolului 256 alineat 3 din Codul fiscal care să instituie, cu titlu imperativ, în sarcina concesionarilor, obligația de plată a impozitului pentru terenurile aflate în proprietate publică sau privată a statului ori a unităților administrativ-teritoriale concesionate, precum și să stabilească nivelul acestui impozit, arată că această sarcină fiscală revine concesionarilor prin însăși efectul legii.
Prin hotărâri ale autorităților locale deliberative se stabilesc doar nivelurile pentru valori impozabile, impozitele și taxele locale și alte taxe asimilate acestora, în conformitatea cu prevederile legislației fiscale și ale HG 783/2004 pentru anul fiscal 2005 și HG 797/2005 pentru anul fiscal 2006.
Raportul de inspecție fiscală nr. 697/22.03.2007 în baza căruia s-a emis DECIZIA de impunere nr- din 22.08.2007 a fost întocmit cu respectarea prevederilor nr.OG 92/2003 privind Codul d e procedură fiscală, respectiv a prevederilor articolul43 din aceeași ordonanță referitoare la conținutul și motivarea actului administrativ fiscal.
Cu privire la criticile aduse soluției instanței de fond în urma aprecierii stării de fapt și de drept în legătură cu facilitatea fiscală pentru parcurile industriale,apreciază că instanța de fond în mod corect a reținut faptul că recurentei nu îi poate fi recunoscut dreptul de a beneficia de facilitățile fiscale prevăzute de articolul250 alineat1 punct 9 Cod Fiscal, întrucât zona Parc Industrial SMS ud nu are regimul juridic instituit prin nr.OG 65/2001.
Potrivit articolului 250 alineat 1 punct 9 din Codul fiscal clădirile pentru care nu se datorează impozit prin efectul legii, sunt clădirile din parcurile industriale, științifice și tehnologice, astfel, legiuitorul a stabilit prin articolul de lege indicat anterior scutirii de la plata impozitului pentru acele clădiri situate în parcurile industriale constituite potrivit legii. Legea care stabilește constituirea și funcționarea parcurilor industriale este OG 65 din 30 august 2001.
Referitor la zona Parc Industrial SMS ud nu există un asemenea titlu, nu se poate afirma că Zona Parc Industrial SMS ud este un Parc industrial constituit conform legii, și ca atare, scutirile prevăzute de articolul 250 alineat 1 punct 9 Cod fiscal nu pot fi acordate în lipsa unui astfel de titlu.
Această zonă a fost denumită generic Parc industrial, fiind doar o zonă industrială, constituită pentru evitarea amplasării haotice pe suprafața municipiului SMa investițiilor cu caracter industrial. după cum reiese și din Memoriul general întocmit de - Proiect SA ți din adresa Primăriei Municipiului SMc ătre Judecătoria Satu Mare, Cartea Funciară, existente la dosar.
Cu privire la chemarea în garanție atât a autorității deliberative a administrației publice locale cât și a autorității executive a aceleași administrații, în mod corect instanța de fond, raportat la dispozițiile articolului 60 și 61 cod procedură civilă a reținut că, referirile din contract nedeterminând pe seama reclamantei un drept de a beneficia de scutiri fiscale, nu se poate considera că stabilirea de către organele fiscale a unor obligații echivalează cu căderea în pretenții prevăzută de articolul 60 și articolul 61 Cod procedură civilă.
Examinând sentința recurată, raportat la motivele de recurs invocate, precum și sub toate aspectele, potrivit art. 304/1 Cod procedură civilă, instanța reține că recursul este nefondat, urmând a fi respins și menținută ca legală și temeinică sentința recurată, pentru următoarele considerente:
În ceea ce privește motivul nelegalității dispoziției atacate, pe considerentul că aceasta a fost emisă de Primarul Municipiului S M, care nu avea competență în această materie, instanța reține că în mod corect s-a pronunțat instanța de fond asupra acestui aspect. Astfel, este adevărat că, potrivit art. 209 alin. 4 din OG 92/2003 contestațiile formulate împotriva actelor administrative fiscale emise de autoritățile administrației publice locale se soluționează de către acestea. De asemenea, potrivit pct. 179.1 din HG 1050/2004 pentru aprobarea Normelor Metodologice de aplicare a OG 92/2003, în soluționarea contestației, organele de soluționare competente ale ANAF se pronunță prin decizie, iar cele ale autorităților administrației publice locale se pronunță prin dispoziție. Coroborând aceste dispoziții cu prevederile art. 68 alin. 1 din Legea 215/2001, care prevede că, în executarea atribuțiilor sale, primarul emite dispoziții cu caracter normativ sau individual și cu prevederile art. 63 alin. 4 lit. d) din Legea 215/2001, potrivit căruia primarul verifică, prin compartimentele de specialitate, corecta înregistrare fiscală a contribuabililor la organul fiscal teritorial, rezultă că în mod legal contestația împotriva deciziei de impunere a fost soluționată de primar, ca autoritate executivă a administrației publice locale, prin dispoziție.
Relativ la viciile de formă ale raportului de inspecție fiscală, invocate de reclamantă atât prin acțiunea formulată, cât și prin recursul declarat, instanța apreciază că acestea nu pot determina, prin ele însele, anularea raportului de inspecție fiscală, căci, chiar dacă OG 92/2003 prevede care sunt mențiunile obligatorii ale avizului de inspecție fiscală și ale raportului de inspecție fiscală, lipsa unora dintre acestea nu atrage nulitatea absolută a actului administrativ fiscal, ci eventual pot atrage anularea acestuia, în măsura în care contestatoarea ar invoca și dovedi vătămarea acare i-a fost produsă prin viciile de formă care afectează actul administrativ fiscal atacat. Art. 46 din OG 92/2003 prevede expres care sunt mențiunile a căror lipsă atrage nulitatea absolută a actului administrativ fiscal, rezultând, percontrario, că lipsa oricăror alte mențiuni decât cele expres arătate conduce eventual la anularea actului, în măsura dovedirii vătămării și a faptului că aceasta nu poate fi înlăturată în alt mod.
În speță, faptul că inspecția fiscală a început după 46 zile de la comunicarea avizului de inspecție fiscală, în condițiile în care legea prevede că acesta se comunică contribuabilului înainte de începerea inspecției fiscale cu 15 zile, nu este un viciu de natură să atragă nulitatea absolută a raportului de inspecție fiscală, scopul reglementării fiind acela de a nu pune contribuabilul în situația de a nu fi încunoștiințat în timp util despre începerea inspecției fiscale, deziderat care a fost realizat în privința contestatoarei.
De asemenea, prezentarea ordinului de deplasare în locul celui de serviciu, impus de art. 105 alin. 7 din OG 92/2003, nu atrage nulitatea absolută a raportului de inspecție fiscală, câtă vreme din conținutul ordinului de deplasare rezultă fără putință de tăgadă faptul că persoana menționată în respectivul ordin este delegată să efectueze inspecția fiscală. Prin urmare, nu prezintă relevanță denumirea actului prezentat, atâta vreme cât, prin respectivul act, s-a făcut dovada delegării de atribuții în persoana inspectorului fiscal, acesta legitimându-se în temeiul respectivului ordin, că poate exercita prerogativa efectuării inspecției fiscale la societatea reclamantă.
Pentru aceste motive, în condițiile în care recurenta nu a invocat producerea unei vătămări ca urmare a unor vicii de formă ale raportului de inspecție fiscală și ale actelor preparatorii ale acestuia, iar din analiza acestora de către instanță, acestea nu au fost considerate ca fiind de natură să atragă nulitatea absolută a actului administrativ fiscal, raportat la prevederile art. 46 din OG 92/2003, vor fi înlăturate motivele de recurs cu privire la acest aspect.
În ceea ce privește fondul acțiunii în anulare, se va reține că instanța de fond a făcut o apreciere corectă a înscrisurilor depuse la dosar, corelat cu dispozițiile legale aplicabile cauzei. Astfel, referitor la impozitul pe teren, se va avea în vedere că însăși recurenta recunoaște aplicabilitatea art. 256 alin. 3 din Legea 571/2003, astfel cum acesta a fost modificat prin Legea 494/2004, în conformitate cu care, pentru terenurile proprietate publică sau privată a statului sau a unităților administrativ-teritoriale, concesionate, impozitul pe teren reprezintă sarcina fiscală a concesionarilor.
Este, însă, eronată susținerea recurentei, în sensul că, această modificarea art. 256 alin. 3, operată prin Legea 494/2004, produce efecte față de contribuabili doar în măsura în care, în termen de 30 zile de la data publicării legii în Monitorul Oficial, autoritatea publică locală aprobă, prin hotărâre, noile condiții de impozitare. Sarcina fiscală a plății impozitului pe teren a fost impusă concesionarilor prin efectul Legii 494/2004, nefiind nevoie de o hotărâre de consiliu local prin care să se instituie obligativitatea plății acestui impozit de către concesionar, câtă vreme o asemenea obligație rezidă din lege.
Art. III alin. 2 din Legea 494/2004, invocat de recurenta reclamantă nu poate fi interpretat în sensul dorit de aceasta, respectiv că nu poate fi obligată la plata impozitului pe teren, în calitate de concesionar, în lipsa unei hotărâri de consiliu local, ci în sensul că autoritățile deliberative ale administrației publice locale pot stabili impozitele și taxele locale pentru anul 2005 între limitele și în condițiile prezentei ordonanțe, în termen de cel mult 30 de zile calendaristice de la data publicării prezentei legi în Monitorul Oficial al României, Partea Din acest punct de vedere, se va observa, însă, că recurenta reclamantă nu a contestat, nici prin acțiunea formulată, și nici prin recursul declarat, cuantumul impozitului pe teren la care a fost obligată, astfel încât instanța nu poate aprecia ca fiind fondate afirmațiile sale sub acest aspect.
În ceea ce privește impozitul pe clădiri, se va reține că, potrivit art. 250 alin. 1 pct. 9 din legea 571/2003, sunt scutite de plata impozitului pe clădiri clădirile din parcurile industriale, științifice și tehnologice,potrivit legii. În conformitate cu art. 1 alin. 2 și 3 din OG 65/2001 privind constituirea și funcționarea parcurilor industriale, parcul industrial reprezintă o zonă delimitată în care se desfășoară activități economice, de cercetare științifică, de producție industrială și servicii, de valorificare a cercetării științifice și/sau de dezvoltare tehnologică, într-un regim de facilități specifice, în vederea valorificării potențialului uman și material al zonei; constituirea parcului industrial se bazează pe asocierea în participațiune, denumită în continuare asociere, dintre autoritățile administrației publice centrale și locale, agenții economici, institutele de cercetare-dezvoltare și/sau alți parteneri interesați. De asemenea, potrivit art. 4 alin. 1, titlul de parc industrial se acordă prin ordin al ministrului dezvoltării și prognozei în urma analizei și evaluării documentelor prevăzute la art. 6.
Raportat la aceste prevederi legale, în lipsa unui Ordin al Ministrului Dezvoltării și prognozei privind acordarea titlului de parc industrial pentru zona "parc industrial S M", nu se poate considera că zona respectivă este constituită ca și parc industrial conform legii. În aceste condiții, instanța va accepta argumentul intimatei, potrivit căreia zona Parc Industrial SMa fost denumită generic parc industrial, fiind doar o zonă industrială, constituită pentru evitarea amplasării haotice pe suprafața Municipiului SMa investițiilor cu caracter industrial, fapt care rezultă și din memoriul general întocmit de proiect în luna mai 2001.
Față de aceste considerente, nu se poate reține existența unui parc industrial în sensul OG 65/2001, motiv pentru care nu se poate accepta nici scutirea de la plata impozitului pe clădirile situate în perimetrul zone care poartă generic această denumire. Faptul că în contractul de cesiune nr. 36/12.04.2005 încheiat între reclamanta recurentă și Municipiul S M se face referire la noțiunea de "parc industrial" nu schimbă cu nimic starea de fapt și de drept reținută anterior.
În cea ce privește cererea de chemare în garanție formulată de reclamantă, aceasta a fost argumentată de faptul că, la momentul încheierii contractului de cesiune, consimțământul său a fost viciat, căci a contractat având convingerea că va beneficia de facilități fiscale la investițiile realizate, în temeiul calității de parc industrial a zonei în care s-au edificat construcțiile.
Corect a reținut instanța de fond că, raportat la prevederile art. 60 Cod procedură civilă, nu poate fi primită cererea de chemare în garanție formulată de reclamantă, aceasta având ca obiect obligarea chemaților în garanție la plata obligațiilor fiscale puse în sarcina sa prin actul administrativ fiscal contestat. În prezentul dosar, nu s-a făcut dovada culpei chemaților în garanție, pentru ca aceștia să poată fi obligați la plată. Faptul că s-a aflat în eroare la momentul încheierii contractului nu poate atrage automat obligarea consiliului Local S M la plata despăgubirilor reprezentând obligațiile fiscale puse în sarcina sa prin actul administrativ fiscal atacat, câtă vreme, în prezentul dosar nu s-a pus în discuție valabilitatea contractului de cesiune, astfel că despăgubirile pe care le solicită reclamanta nu pot fi apreciate ca fiind întemeiate.
Pentru toate aceste considerente, apreciind ca fiind legală și temeinică sentința recurată, în temeiul art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, urmează a fi respins ca nefondat recursul formulat.
Față de soluția pronunțată, nu vor fi acordate recurentei cheltuielile de judecată solicitate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
RESPINGE ca nefondat recursul declarat de CASCO S M cu sediul în S M, Parcul Industrial Sud, județ S M, împotriva Sentinței nr. 103 din 13.03.208 pronunțată de Tribunalul Satu Mare, în contradictoriu cu intimații pârâțiPRIMĂRIA MUNICIPIULUI S- S M, P-ța 25 Octombrie, Nr. 1, județ S M;PRIMARUL MUNICIPIULUI S M- S M, P-ța 25 Octombrie, Nr. 1, județ S șiDIRECȚIA DE IMPOZITE ȘI TAXE LOCALE S M, SERVICIUL, CONSTATARE, CONTROL, S M, P-ța -, - Et. P, județ S M, părți în litigiu fiind și intimații chemați în garanțieMUNICIPIUL SMP RIN PRIMAR- S M, P-ța 25 Octombrie, Nr. 1, județ S șiCONSILIUL LOCAL S- S M, P-ța 25 Octombrie, Nr. 1, județ S M, pe care o menține în totul.
Fără cheltuieli de judecată în recurs.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică azi 28.01.2010.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR GREFIER
Red. hot.; 12. 02. 2010
Jud. fond:
Dact. I; 15. 02. 2010; 8 ex.
- șase exemplare comunicate cu:
recurenta reclamantăCASCO cu sediul în S M, Parcul Industrial Sud, județ Sintimații pârâți:PRIMĂRIA MUNICIPIULUI S- S M, P-ța 25 Octombrie, Nr. 1, județ S PRIMARUL MUNICIPIULUI S M - S M, P-ța 25 Octombrie, Nr. 1, județ S DIRECȚIA DE IMPOZITE ȘI TAXE LOCALE S M, SERVICIUL, CONSTATARE, CONTROL, S M, P-ța -, - Et. P, județ Sintimații chemați în garanțieMUNICIPIUL SMP RIN PRIMAR- S M, P-ța 25 Octombrie, Nr. 1, județ S CONSILIUL LOCAL S - S M, P-ța 25 Octombrie, Nr. 1, județ S- 6 comunicări emise la ___. 02.2010; predate la expediție la ___.02.2010.
Președinte:Filimon MarcelaJudecători:Filimon Marcela, Marinescu Simona, Sotoc Daniela
