Anulare act administrativ . Sentința 650/2010. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII- contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr-
Sentința civilă nr. 650
Ședința publică din 04.02.2010
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Eugenia Ion
Grefier: ---
Pe rol se află pronunțarea asupra cererii de chemare în judecată formulate de reclamanta COMPANIA NAȚIONALĂ DE AUTOSTRĂZI ȘI DRUMURI NAȚIONALE DIN ROMÂNIA în contradictoriu cu pârâtele SC GENERALE ROMÂNIA SA ). SA) și SC SA.
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 28.01.2010 și au fost consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta sentință, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera și pentru a acorda părților posibilitatea de a depune concluzii scrise, a amânat pronunțarea la data de azi, 04.02.2010.
CURTEA,
Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de APEL BUCUREȘTI - Secția a VIII-a Contencios Administrativ și Fiscal, sub nr-, reclamanta Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România ( - SA), a solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC Generale România SA ). SA), anularea Sentinței arbitrale nr. 253/2007 pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional și, pe cale de consecință, respingerea acțiunii formulate împotriva companiei, ca netemeinică și nelegală.
În motivarea acțiunii în anulare, reclamanta arătat că, în luna noiembrie 2005, Generale România SA a formulat acțiune arbitrală împotriva companiei, în temeiul dispozițiilor contractului de execuție lucrări 1930/2002 (încheiat cu fosta -RA actuala CNADNR-SA) solicitând:
- rezilierea contractului de execuție lucrări nr.1930/04.07.2002;
- obligarea la plata sumei de 1.123.153,75 RON ( 11.231.537.498 ROL) reprezentând contravaloarea penalităților de întârziere datorate pentru neachitarea la timp a facturilor emise în baza Contractului nr.1930/2002, facturi aferente executării lucrărilor în perioada septembrie-noiembrie 2002, iulie-octombrie 2003;
- obligarea la plata sumei de 137.523,72 RON ( 1.375.237.200 ROL) cu titlu de daune interese constând în prejudicial efectiv și beneficiul nerealizat, ca urmare a neexecutării parțiale a Contractului nr.1930/2002;
- obligarea la încheierea procesului-verbal de recepție finală;
- obligarea la restituirea restului de 30% din valoarea garanției de bună execuție în cuantum de 105.000 RON ( 1.050.000.000 ROL), cu cheltuieli de judecată.
Reclamanta a mai arătat că, prin Sentința arbitrala nr. -.11.2007, tribunalul arbitral a admis în parte pretențiile reclamantei, dispunând obligarea companiei la achitarea sumelor solicitate prin acțiunea arbitrala coroborate cu cele constatate prin expertiza contabilă efectuată în cauză, obligarea CNADNR -SA la încheierea procesului verbal de recepție finală, la restituirea restului de 30% din valoarea garanției de bună execuție, respingerea capătului de cerere privind rezilierea contractului nr. 1930/2002 și obligarea la plata cheltuielilor arbitrale in cuantum de 44.123,11 lei reprezentând onorariu de avocat si taxe arbitrale.
Cu privire la capătul de cerere privind rezilierea contractului nr. 1930/2002, s-a precizat că a fost respins de către tribunalul arbitral ca fiind lipsit de interes, astfel încât acest capăt de cerere nu face obiectul acțiunii în anulare.
Cu privire la capătul de cerere privind rezilierea contractul nr.1930/2002, s-a precizat că a fost respins de către tribunalul arbitral ca fiind lipsit de interes, astfel că acest capăt de cerere nu face obiectul acțiunii în anulare.
Sentința arbitrală nr. 253/2007 a fost criticată de reclamantă, pentru următoarele motive:
1. Obligarea - SA la plata penalităților de întârziere s- dispus fără a se lua în discuție dispozițiile legale imperative în materie, deși s- făcut dovada îndeplinirii termenelor de prescripție în cazul de față;
2. În mod eronat s- dispus obligarea companiei la achitarea sumei de 137.523,72 RON cu titlu de daune interese constând în prejudiciul efectiv și beneficiul nerealizat, întrucât nu există posibilitatea legală de dispune obligarea companiei la achitarea daunelor interese, în condițiile în care instanța a reținut că rezilierea, ca și măsură sancționatorie aplicată în cazul neexecutării sau executării necorespunzătoare obligațiilor înscrise în contract, nu operat.
Sub acest aspect, reclamanta a susținut că, plecând de la dispozițiile contractuale invocate și reținute de instanță ca și temei pentru acordarea daunelor interese, se poate observa că daunele interese au fost considerate de părțile contractante ca și efect al rezilierii contractului, iar instanța arbitrală s- pronunțat, în esență, asupra efectului, în sensul că efectul s- produs, dar cauza nu există, deoarece rezilierea nu operat;
3. Tribunalul arbitral dispus obligarea companiei la încheierea procesului-verbal de recepție finală, luând în considerare doar dispozițiile contractuale, fără ține cont de prevederile legale aplicabile în materie, respectiv Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcții, cu modificările și completările ulterioare, care se referă, în mod imperativ, la produsul finit, respectiv lucrarea ce trebuia executată și nu la terminarea unor operațiuni care preced și/sau care fac parte din activitatea de construcție propriu-zisă.
Reclamanta apreciat că parte contractantă nu poate solicita încheierea unui proces-verbal de recepție finală, înaintea expirării perioadei de garanție lucrării, decât în măsura în care lucrarea contractată fost executată corespunzător și în termenii contractului, ceea ce, în cazul de față, nu s- întâmplat, reprezentanții companiei constatând o serie de deficiențe majore asupra lucrărilor, aspect pe care însă instanța arbitrală nu l- luat în considerare, încălcând astfel dispozițiile legale imperative aplicabile în materie de construcții;
4. Dispoziția tribunalului arbitral, în sensul obligării companiei la restituirea restului de 30% din valoarea garanției de bună execuție în cuantum de 105.000 RON, nu a avut în vedere faptul că între părți s- încheiat procesul-verbal de recepție la terminarea lucrărilor, semnat de ambele părți și înregistrat la. - SA la data de 06.09.2004, în cadrul căruia s- consemnat executarea lucrărilor doar în proporție de 83%, ceea ce nu înseamnă lucrare integral executată.
Reclamanta a susținut că raționamentul tribunalului arbitral trebuia să fie în deplină concordanță cu dispozițiile legale imperative aplicabile în materie, care fac referire la produsului finit, respectiv lucrarea ce trebuia executată și nu la terminarea unor operațiuni care preced sau care fac parte din activitatea de construcție propriu-zisă.
Pentru motivele evidențiate, reclamanta solicitat admiterea acțiunii în anulare, desființarea sentinței arbitrale nr. 253/2007 și respingerea cererii SC SA ca netemeinică și nelegală.
Prin întâmpinarea formulată la data de 18.06.2009, pârâta SC Generale România SA solicitat:
(i) să se constate necompetența funcțională a secției de contencios administrativ și fiscal a Curții de APEL BUCUREȘTI în raport de natura comercială a cauzei, și, pe cale de consecință, să se dispună înaintarea cauzei la Președintele instanței de judecată în vederea repartizării acesteia către un complet legal constituit din cadrul Secției Comerciale;
(ii) respingerea acțiunii în anulare, în principal, ca inadmisibilă, iar, în subsidiar, ca neîntemeiată, cu obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.
Sub aspectul necompetenței funcționale secției de contencios administrativ și fiscal Curții de APEL BUCUREȘTI, reclamanta a susținut că atât cererea arbitrală soluționată prin sentința nr. 253/2007, cât și acțiunea în anularea hotărârii arbitrale formulate de sunt litigii comerciale, împrejurare față de care competența de soluționare a acțiunii în anulare aparține secției comerciale Curții de APEL BUCUREȘTI.
În acest sens, s- solicitat să se aibă în vedere că, potrivit definiției date de doctrină litigiilor comerciale, acestea sunt litigiile care derivă dintr-un contract comercial, inclusiv cele referitoare la încheierea, executarea sau desființarea acestuia, precum și din alte raporturi comerciale.
În raport de natură comercială contractului de execuție de lucrări încheiat între părți, precum și a calității de comercianți acestora, pârâta menționat că litigiul ce făcut obiectul dosarului nr. 416/2005 este unul comercial, iar, în lipsa convenției arbitrale, instanța competentă să judece litigiul în fond, în primă instanță, ar fi fost Tribunalul București, Secția Comercială.
În consecință, având în vedere disp. art. 365 alin. 1 Cod procedură civilă, s- solicitat să se constate că acțiunea în anularea Sentinței arbitrale nr. 253/2007 este de competența instanței imediat superioare celei prevăzute de art. 342 Cod procedură civilă, respectiv Curții de APEL BUCUREȘTI, Secția Comercială.
Relativ la inadmisibilitatea acțiunii în anulare formulată de reclamanta, pârâta a învederat instanței că niciuna dintre criticile dezvoltate în cuprinsul acțiunii în anulare nu se încadrează în motivele limitativ prevăzute de art. 364 Cod procedură civilă, ci vizează soluția pronunțată de tribunalul arbitral pe fondul cauzei, că desființarea unei sentințe arbitrale poate fi dispusă numai în condițiile și pentru motivele expres prevăzute de art. 364 Cod procedură civilă, depășirea acestor limite fiind sancționată cu respingerea acțiunii ca inadmisibilă.
În ipoteza în care se va aprecia că motivele cuprinse în acțiunea în anulare se pot încadra în motivele de anulare prevăzute la art. 364 lit. i) Cod procedură civilă, pârâta a solicitat să se constate că niciuna dintre criticile formulate de reclamantă cu privire la legalitatea sentinței arbitrale nu poate fi primită, pentru următoarele motive:
În cuprinsul acțiunii în anulare reclamanta nu a indicat textele de lege încălcate de tribunalul arbitral prin obligarea la plata penalităților de întârziere și nu a avut în vedere faptul că, la momentul judecării cererii arbitrale, cea mai mare parte din suma datorată cu acest titlu fost recunoscută de către aceasta, fapt confirmat chiar de sentința arbitrală nr. 130 pronunțată la data de 11.05.2006.
Prescripția dreptului de solicita plata penalităților de întârziere nu a fost invocată de către reclamanta din prezenta cauză în fața tribunalului arbitral, la momentul soluționării cererii arbitrale, astfel încât pe calea acțiunii în anulare nu se poate face o verificare asupra unor aspecte de drept sau de fapt care puteau fi supuse dezbaterii contradictorii, dar care nu au fost invocate pe parcursul procedurii arbitrale.
Termenul de prescripție în ceea ce privește dreptul de solicita obligarea la plata penalităților de întârziere a fost întrerupt atât prin recunoașterea, de către reclamanta din prezenta cauză, debitului principal constând în plata acestuia, cât și prin recunoașterea expresă făcută de aceasta în fața tribunalului arbitral, confirmată de sentința arbitrală parțială nr. 130/11.05.2006.
Măsura de obligare la plata sumei de 137.523,72 lei reprezentând daune-interese fost dispusă de către tribunalul arbitral cu respectarea tuturor dispozițiilor legale și prevederilor contractuale și s- întemeiat pe disp. art. 24.1 din contractul încheiat între părți, precum și pe prevederile speciale ale Legii nr. 469/2009, care consacră derogare de la dreptul comun, în sensul admisibilității cumulului daunelor interese cu penalitățile.
Soluția tribunalului arbitral de respingere a cererii de reziliere contractului încheiat între părți nu are niciun efect asupra obligației de plată a daunelor interese de către, întrucât daunele-interese au ca scop acoperirea prejudiciului efectiv și beneficiului nerealizat ca urmare neîndeplinirii obligației de plată sumelor datorate.
Criticile cu privire la pretinsa încălcare dispozițiilor legale imperative în materie de construcții nu pot fi primite, întrucât soluția tribunalului arbitral a avut în vedere dispozițiile Regulamentului de recepție lucrărilor de construcții și instalații aprobat prin HG nr. 273/2004, dispoziții care sunt reținute și în art. 16.4 din Contract.
Referitor la restituirea garanției de bună execuție, dispozițiile legale aplicabile au fost respectate întrutotul de către tribunalul arbitral, iar în fața instanței arbitrale declarat că este de acord cu restituirea sumei de 105.000 lei reprezentând 30% din garanția de bună execuție.
În concluzie, pentru argumentele expuse, pârâta a considerat că soluția instanței arbitrale este în concordanță atât cu dispozițiile legale în vigoare, cât și cu prevederile contractuale și solicitat, ulterior constatării necompetenței funcționale secției de contencios administrativ și fiscal Curții de APEL BUCUREȘTI, să se dispună respingerea acțiunii în anulare, în principal, ca inadmisibilă, iar în subsidiar, ca neîntemeiată.
În ședința publică din data de 18.06.2009, Curtea pus în discuția părților și dispus citarea în cauză, în calitate de pârâtă, SC SA, având în vedere calitatea acesteia de parte în litigiul soluționat prin Sentința arbitrală nr. 253/27.11.2007, pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional.
În cauză, s- administrat proba cu înscrisuri și a fost atașat dosarul nr. 416/2005 al Curții de Arbitraj Comercial Internațional, în care s- pronunțat sentința arbitrală a cărei anulare se solicită.
Analizând actele și lucrările dosarului, Curtea reține următoarele:
1. Excepția de necompetență funcțională a secției de contencios administrativ și fiscal Curții de APEL BUCUREȘTI este neîntemeiată, având în vedere că litigiul soluționat de tribunalul arbitral, prin Sentința arbitrală nr. 253/2007, este unul de contencios administrativ, întrucât derivă din executarea unui contract administrativ, respectiv contractul de execuție lucrări nr. 1930/04.07.2002 având ca obiect proiectarea, executarea și finalizarea lucrării "Reabilitarea primară DN 1 D Km 0+000 - Km 42+330, - U, încheiat între părți urmare unei proceduri de achiziție publică derulată de Administrația Națională Drumurilor (), în prezent Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România - SA ( - SA).
Contractul administrativ este asimilat actului administrativ, potrivit disp. art. 2 alin. 1 lit. c) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, astfel că îi este aplicabil regimul juridic de drept administrativ reglementat de acest act normativ, iar competența materială de soluționare a cauzei în prima instanță, în lipsa convenției arbitrale, ar fi revenit secției de contencios administrativ și fiscal tribunalului, și nu secției comerciale a acestei instanțe.
În aceste condiții, competența de soluționa acțiunea în anularea sentinței arbitrale revine instanței imediat superioare, respectiv Curții de APEL BUCUREȘTI - Secția de Contencios Administrativ, în conformitate cu prev. art. 365 alin. 1 Cod procedură civilă.
2. Excepția inadmisibilității acțiunii în anulare este neîntemeiată, întrucât toate criticile formulate de reclamantă vizează neluarea în considerare de către tribunalul arbitral unor dispoziții legale imperative, respectiv: dispozițiile privitoare la prescripția extinctivă, dispozițiile în materie de construcții cuprinse în Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcții, precum și prevederile legale aplicabile în materie de achiziții publice.
Prin urmare, acțiunea în anulare este admisibilă, întrucât se încadrează în disp. art. 364 lit. i) Cod procedură civilă, potrivit cărora, hotărârea arbitrală poate fi desființată dacă încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziții imperative ale legii.
3. În mod corect tribunalul arbitral respins excepția prescripției dreptului la acțiune privind obligarea la plata penalităților de întârziere, având în vedere că termenul general de prescripție prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958 fost întrerupt, potrivit art. 16 lit. a) din acest act normativ, prin recunoașterea și executarea obligației de plată contravalorii facturilor emise.
Astfel, prima factură pentru care s-au solicitat penalități fost factura nr. -/07.10.2002, scadentă la 06.12.2002 și achitată la data de 23.05.2003.
Plata efectuată la data de 23.05.2003 întrerupt cursul prescripției și determinat începerea unui nou termen de prescripție de trei ani, care nu era împlinit la data sesizării tribunalului arbitral (07.11.2005).
De asemenea, achitarea contravalorii facturilor emise ulterior datei de 07.10.2001 (între 10.12.2002 și 20.10.2003) întrerupt cursul prescripției, cu consecința curgerii unui nou termen de prescripție.
Efectul întreruperii prescripției dreptului la acțiune prin recunoașterea și achitarea debitului principal s- reflectat și asupra drepturilor accesorii, în virtutea principiului de drept"accesoriul urmează soarta principalului".
4. Obligarea la plata sumei de 137.523,72 lei reprezentând daune interese s- întemeiat atât pe disp. art. 24.1 din contractul încheiat între părți, cât și pe disp. art. 4 alin. 2 din Legea nr. 469/2002 privind unele măsuri pentru întărirea disciplinei contractuale potrivit cărora, este admisibil cumulului daunelor interese cu penalitățile de întârziere pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin neîndeplinirea obligațiilor contractuale sau îndeplinirea cu întârziere acestora.
Faptul că cererea de reziliere contractului fost respinsă de tribunalul arbitral, ca fiind lipsită de interes, nu are nicio relevanță în privința obligației de plată daunelor interese, al căror scop este reprezentat de acoperirea prejudiciului efectiv și beneficiului nerealizat suferit de creditor.
5. Este neîntemeiată critica ce vizează dispoziția tribunalului arbitral de obligare la încheierea procesului-verbal de recepție finală.
Astfel, au fost avute în vedere prevederile Regulamentului de recepție lucrărilor de construcții și instalații aferente acestora aprobat prin HG nr. 273/1994, care se regăsesc și la art. 16.4 din contract, precum și refuzul de îndeplinire obligației contractuale, constând în convocarea părților pentru recepția finală lucrărilor în termen de 15 zile de la data expirării perioadei de garanție.
Prin urmare, este afirmația reclamantei, în sensul că au fost luate în considerare doar dispozițiile contractuale și nu prevederile legale aplicabile.
6. În mod corect, tribunalul arbitral dispus obligarea la restituirea sumei de 105.000 lei reprezentând restul garanției de bună execuție de 30%, întrucât restituirea acesteia trebuia efectuată la expirarea perioadei de garanție lucrărilor executate, care este de 24 de luni de la data încheierii procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor, potrivit art. 11.2 și art. 17.1 din contract.
Mai mult, învederat instanței arbitrale faptul că este de acord cu restituirea garanției de bună execuție de 30% și nu a formulat niciun fel de pretenții cu privire la aceasta, în condițiile stipulate prin contract.
În concluzie, pentru considerentele arătate, Curtea constată că acțiunea în anulare este neîntemeiată și urmează să dispună respingerea acesteia.
Va fi respinsă cererea pârâtei privind cheltuielile de judecată, având în vedere lipsa documentelor justificative privind executarea obligației de plată sumei de 35,780.68 lei înscrisă pe Ordinul de plată nr. 10/06.02.2009, înscris care nu poartă viza unității bancare prin intermediul căreia se susține că plata a fost efectuată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Respinge excepția de necompetență funcțională a secției de contencios administrativ și fiscal Curții de APEL BUCUREȘTI și excepția inadmisibilității acțiunii în anulare.
Respinge acțiunea în anulare formulată de reclamanta COMPANIA NAȚIONALĂ DE AUTOSTRĂZI ȘI DRUMURI NAȚIONALE DIN ROMÂNIA, cu sediul în B,-, sector 1, în contradictoriu cu pârâtele SC GENERALE ROMÂNIA SA ). SA), cu sediul în B, șos. - - nr. 7, sector 3 și SC SA, cu sediul în B,-, sector 1, ca neîntemeiată.
Respinge cererea privind cheltuielile de judecată, formulată de pârâta SC Generale România SA.
Cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică azi, 04.02.2010.
PREȘEDINTE GREFIER
- - ---
Red.EI
Tehnored.CB/ 5 ex.
10.03.2010
Președinte:Eugenia IonJudecători:Eugenia Ion
