Anulare act administrativ . Decizia 734/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA OPERATOR 2928
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA
SECȚIA contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR--04.02.2009
DECIZIA CIVILĂ NR. 734
Ședința publică din 12 mai 2009
PREȘEDINTE: Claudia LIBER
JUDECĂTOR 2: Maria Cornelia Dascălu
JUDECĂTOR 3: Adina Pokker
GREFIER: - -
S-au luat în examinare recursurile formulate de reclamantele, și și intimata Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților B împotriva sentinței civile nr. 2015 din 11.XI.2008, pronunțată de Tribunalul C - S în dosarul nr-.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care
CURTEA
Deliberând asupra recursurilor constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul - sub nr- la data de 07.07.2008, reclamanta - a chemat în judecată în calitate de pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților B, solicitând ca prin hotărârea ce se va dispune să se dispună anularea Deciziei nr.958 din 04.06.2008 pe care o consideră netemeinică și nelegală, obligarea pârâtei să emită o nouă decizie prin care să i se acorde despăgubiri sau compensații pentru bunurile rămase pe loc și ulterior sechestrate de autoritățile sovietice în localitatea din, unde părinții săi au locuit până la refugiul din 1940, așa cum prevăd dispozițiile Legii nr. 290/2003, modificată și completată și să oblige pârâta la plata cheltuielilor de judecată ce se vor face cu prezentul proces.
În motivarea acțiunii reclamanta a arătat că, în fapt, că prin cererea sa nr. 10963 din 06.07.2006 înregistrată la Comisia Județeană C-S pentru Aplicarea Legii nr.290/2003, a solicitat să i se acorde despăgubiri sau compensații pentru bunurile rămase pe loc și ulterior sechestrate de autoritățile sovietice în localitate din, unde părinții său au locuit până la refugiul din 1940, așa cum prevăd dispozițiile Legii nr.290/2003, modificată și completată.
Ca probe la dosar, reclamanta a depus copii de pe actele de stare civilă ale părinților săi precum și de pe acte oficiale, respectiv Certificatul de refugiat C-1849/14.11.2002 eliberat de Arhivele Naționale Române precum și Hotărârea nr. 1885/30.05.2005 privind acordarea calității de refugiat pentru sora sa -.
Deși, reclamanta a considerat că aceste dovezi sunt suficiente pentru a dovedi un fapt real, și anume faptul că părinții săi împreună cu una din surori, s-a refugiat din și au fost nevoiți să-și părăsească toate bunurile, stabilindu-se în mai multe localități din țară, încercând să mai aducă și alte dovezi.
În acest scop una din surorile sale s-a deplasat în Republica M, în localitatea, unde a căutat rude sau vecini de-ai părinților însă, din păcate, rudele pe care le-au cunoscut nu mai trăiesc iar pe vecini nu i-a mai găsit. Autoritățile la care a apelat nu i-au dat nici un sprijin, singurul răspuns fiind acela că din cauza războiului și a altor evenimente, arhivele fie că au fost distruse, fie că au fost mutate în, localitate aflată în prezent pe teritoriul.
În concluzie, la demersurile făcute pe lângă autoritățile din Republica M, este faptul că nu a primit nici un document referitor la averea părinților, motivul autorităților fiind acela că nu se păstrează nici o evidență a bunurilor mobile (case și pământ) pe care sătenii le-au avut în proprietate înainte de război.
În aceste condiții a considerat că această comisie va ține cont de situația concretă a cererii sale și în special că a revendicat bunuri care au fost confiscate de autoritățile sovietice și că în situația actuală din Republica M, nimeni nu îi va da un act oficial care ar fi o acuzație la adresa sovieticilor.
Reclamanta a arătat în cererea sa că părinții săi, n și, în prezent, ambii, decedați, au locuit în localitatea raion Tighina, -, de unde s-au refugiat în luna martie 1944, stabilindu-se la început în L și ulterior în O și C și că în au posedat peste 17 ha pământ arabil și pădure și gospodărie compusă din casă cu trei camere, grajd și hambar.
S-a mai arătat în cerere că la data refugiului părinților reclamantei, aceștia aveau un copil, respectiv sora reclamantei-, actualmente, care s-a născut la data de 05.07.1940 în și că ulterior aceștia au mai avut 8 copii din care mai sunt în viață 6 surori și un frate.
Deși a arătat cele mai sus, precum și faptul că sora cea mare, a primit prin Hotărârea nr.1855/2003 emisă de Comisia pentru acordarea drepturilor prevăzute de Legea nr.189/2003 emisă de Comisia pentru acordarea drepturilor prevăzute de Legea nr.189/2000, recunoașterea calității de refugiat din motive etnice, recunoaștere care are la bază același document - Certificat /14.11.2002 emis de Arhivele naționale, este surprinzător că prin decizia pe care o contestă se pune la îndoială autenticitatea acestor date. Solicitarea pârâtei Agenția Națională pentru Restituirea Proprietăților, că dacă ar depune aceste acte în formă legalizată este neîntemeiată, aceasta nefiind prevăzută în nici o normă ce reglementează aceste probleme.
Cu toate acestea cererea reclamantei a fost respinsă fără nici o motivare prin Hotărârea nr.22/03.08.2007 emisă de Comisia Județeană pentru Aplicarea Legii nr.290/2003 din cadrul Prefecturii C-
Reclamanta a formulat contestație împotriva hotărârii mai sus menționată, contestație adresată Serviciului pentru Aplicarea Legii nr.290/2003 din cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților care prin Decizia nr.958/04.06.2008 i-a comunicat că i s-a respins contestația.
Motivația din decizia contestată referitoare la faptul că reclamanta nu a prezentat nici un document oficial și nici dovada inițierii unei corespondențe cu instituțiile abilitate nu ține cont de realitatea de fapt, pentru următoarele motive: reclamanta împreună cu surorile sale a încercat să depună cerere la Primăria din pentru a elibera dovezi certe privind bunurile rămase după refugiul părinților, dar nu i s-a primit cererea și au fost refuzați fără menajamente sau vreo urmă de politețe și văzând că autoritățile moldovenești îi refuză primirea cererii s-a adresat Comisie Juridice a Parlamentului României și Avocatul Poporului de a-i facilita legătura cu aceleași organe similare din Republica M pentru ca prin intermediul acestora să se poată obține actele necesare dovedirii cererii.
Văzând soluția de respingere a cererii, reclamanta a căutat aici în țară și a găsit persoane din rândul refugiaților care cunosc situația materială a părinților săi, situație avută înainte de refugiu, persoane ale căror declarații autentice le depune la dosar.
Cu privire la mențiunea din decizia contestată, că nu a prezentat dovada calității de refugiat a tatălui reclamantei, aceasta arată că tatăl său nu a fost inclus în lista refugiaților întrucât inițial el a fost mobilizat în armată, de unde, în anul 1944 revenit lângă familia aflată în refugiu. Oricum, el nu se mai putea reîntoarce înapoi în gospodăria sa din, astfel că și el are regimul de refugiat din motive etnice.
Prin întâmpinare pârâta a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind nefondată.
În motivarea întâmpinării se arată că în data de 03.08.2007, Instituția Prefectului Județului C-S- Comisia Județeană pentru Aplicarea Legii nr.290/2003 a emis Hotărârea nr. 22 prin care a respins cererea formulată de reclamanta. Aceasta a solicitat acordarea de despăgubiri pentru bunurile ce au aparținut autorilor n și (părinții reclamantei), bunuri care au fost reținute sau sechestare în localitatea, raion Tughina, ca urmare a refugiului. Motivul respingerii cererii"- întrucât cererea nu este însoțită de acte doveditoare-".
Reclamanta a înaintat Serviciului pentru Aplicarea Legii nr.290/2003 din cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților o contestație împotriva Hotărârii nr.22/2007, adoptată de Comisia Județeană C-S pentru Aplicarea Legii nr.290/2003, înregistrată cu nr. 4372/2007. În motivarea contestației reclamanta menționează că"- m-am deplasat în Republica M în localitate, unde am căutat rude sau vecini de-ai părinților.- Autoritățile la care am apelat nu mi-au dat nici un sprijin, singurul răspuns fiind acela că din cauza războiului și a altor evenimente, arhivele au fost distruse, deci nu se păstrează nici o evidență a bunurilor imobile pe care sătenii le-au avut în proprietate înainte de război -"
Serviciul de Aplicare a Legii 290/2003 a emis Decizia nr.914, prin care a respins contestația reclamantei, pentru aceleași motive pentru care Comisia Județeană C-S pentru Aplicarea Legii 290/2003, a respins cererea reclamantei.
Dovada refugiului autorilor a fost probată cu " Certificatul" eliberat de Direcția Județeană Ta A rhivelor Naționale, din care rezultă că "- în tabelul nominal de evacuați stabiliți în L, figurează înregistrat la nr. crt.2289, 23 ani, funcționară, iar la nr. crt.2290, 4 ani fiică-". Însă pentru dovada proprietății bunurilor abandonate de către autori, reclamanta nu depune nici un " act certificat de autorități". De asemenea nu s-a folosit nici de prevederile art.2 alin(4) teza II și alin(5)"În situația imposibilității dovedite de a procura aceste acte, cererea se completează cu declarația autentică a petentului, însoțită de declarațiile a cel puțin 2 martori, de asemenea autentificate". Imposibilitatea de procura înscrisuri se dovedește prin demersurile efectuate pentru a intra în posesia acestor acte, depunându-se la dosar copii ale corespondenței purtate cu diferite instituții din România, Ucraina și Republica M, abilitate să producă aceste documente( adeverințe sau certificate de arhivă), precum și traducerea acestora, după caz".
Doar cu prilejul depunerii cererii de chemare în judecată reclamanta depune declarațiile martorilor G, și. Însă dintr-o analiză atentă a acestor declarații se poate constata că acestea nu sunt concludente. Pârâta își susține această concluzie pe faptul că nici unui dintre martori nu au cunoscut cu propriile simțuri evenimente petrecute. Martorii susțin că au cunoștință despre bunurile abandonate de către autori "din discuțiile purtate cu dânsa".
În ceea ce privește " dovada demersurilor cu instituțiile abilitate", deși reclamanta susține că "una din surorile mele s-a deplasat în Republica M", iar autoritățile la care a apelat nu i-a oferit " nici un sprijin", la dosar nu este depusă nici o dovadă scrisă a acestor demersuri: scrisorile sau cererile adresate respectivelor instituții, respectiv copii după chitanțele poștale și confirmările de primire.
Fiecare dintre hotărârile Comisiei Județene C-S au fost date în conformitate cu prevederile Legii 290/2003, în sensul respingerii cererii petenților, și, privind acordarea de despăgubiri pentru bunurile rămase în teritoriul ocupat ce au aparținut acelorași autori n și.
La dosarul nr- al Tribunalului C - S la termenul de judecată din data de 30.09.2008 s-au conexat dosarele nr-, - și - iar la pentru termenul de judecată din data de 28.10.2008 s-a conexat dosarul nr-, privind pe reclamanții:, și - fratele și surorile reclamantei, acțiuni ce au același obiect și se sprijină pe aceleași motive.
Prin sentința civilă nr. 2015/11.1.2008, pronunțată în dosarul nr-, Tribunalul C - Saa dmis în parte acțiunea formulată de reclamanta și acțiunile conexate formulate de reclamanții:, și împotriva pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților B; a anulat parțial Deciziile nr. 958-962/04.06.2008, cu privire la despăgubirile pentru casă și anexele gospodărești; a obligat pârâta să emită o nouă decizie de acordare de despăgubiri pentru casă și anexele gospodărești și a menținut, în rest, dispozițiile deciziilor contestate, cu privire la terenurile agricole și cu destinație forestieră.
În motivarea soluției pronunțate, prima instanță a reținut următoarele:
Reclamanții, și, frați, au formulat, în baza dispozițiilor Legii nr. 290/2003, cereri pentru acordarea de despăgubiri pentru bunurile confiscate de autoritățile sovietice la momentul refugiului din, în 1944, aparținând părinților lor, respectiv 18 ha pământ, arabil și pădure, și gospodărie compusă din casă cu trei camere, grajd și hambar.
Prin Hotărârile nr. 22/03.08.2007, 21/03.08.2007, 23/03.08.2007, 20/03.08.2007, 19.03.2007, Comisia Județeană C-S pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 a respins cererile formulate de reclamanți.
Împotriva acestor hotărâri reclamanții au formulat contestații, contestații respinse de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților prin deciziile nr. 962/04.06.2008, 961/04.06.2008, 959/04.06.2008, 960/04.06.2008, 958/04.06.2008.
În motivarea deciziilor se arată că documentul prin care se face dovada calității de refugiat a autoarei reclamanților, respectiv certificatul Direcției Județene Ta A rhivelor Naționale, este depus în copie xerox neautentificată. Pentru dovedirea calității de refugiat nu este depus nici un document oficial sau dovada corespondenței cu instituțiile abilitate în vederea obținerii acestei dovezi. În vederea dovedirii dreptului de proprietate al autorilor asupra bunurilor nu este depus nici un document oficial și nici dovada inițierii unei corespondențe cu instituțiile abilitate în vederea obținerii acestei dovezi.
Instanța de fond a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 290/2003, cetățenii romani, deposedați ca urmare a părăsirii forțate a, de Nord și a, precum și ca urmare a celui de al Mondial și a aplicării Tratatului de între România și Aliate și Asociate, semnat la la 10 februarie 1947, au dreptul la despăgubiri sau compensații pentru bunurile imobile avute în proprietatea lor în aceste teritorii-. De aceste prevederi beneficiază foștii proprietari, moștenitorii legali ai acestora, pana la gradul al IV-lea inclusiv, sau moștenitorii testamentari ai acestora, dacă au la data formulării cererii cetățenia.
În speță, reclamanții sunt fiii numitei, născută în data de 20.01.1920 în loc., Tighina, decedată în data de 17.12.1996 în loc. Reșița.
După cum rezultă din certificatul nr. C-1849/14.11.2002, eliberat de Arhivele Naqționale-Direcția Județeană T, depus în copie legalizată la dosarul cauzei(fila12), și fiica cea mare a acesteia, respectiv sora reclamanților-, au calitatea de refugiate din, fiind înscrise în tabelul nominal al evacuaților și refugiaților stabiliți în loc.
Pârâta a reținut în deciziile contestate că nu s-a făcut dovada calității de refugiat a autoarei reclamanților deoarece nu s-a depus acest certificat decât în copie xerox neautentificată și nu s-a depus un document oficial sau dovada corespondenței cu instituțiile abilitate în vederea obținerii acestei dovezi.
Potrivit dispozițiilor art. 8 al 2 ind. 1 din Legea nr. 290/2003, Comisiile județene, respectiv a municipiului B, pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 au obligația de a convoca petenții sau alte persoane, în vederea lămuririi unor situații în care exista neclarități privind calitatea succesorală a petentului, dovada refugiului sau a proprietății asupra bunurilor pentru care se cer despăgubiri ori compensații.
În speță, nici Comisia Județeană C-S, nici Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților nu a invitat reclamanții în vederea lămuririi neclarităților privind dovedirea calității de refugiată a autoarei reclamanților ori a proprietății bunurilor.
Instanța de fond a apreciat că s-a făcut dovada calității de refugiat a numitei prin certificatul mai sus arătat, depus în copie legalizată la BNP -, act ce este conform cerințelor impuse de art. 2 al 4 din Normele Metodologice pentru Aplicarea Legii nr. 290/2003.
În ce privește dovada bunurilor avute în proprietate, reclamanții nu au putut depune înscrisuri, arătând că una dintre surori s-a deplasat în loc. pentru a procura acte doveditoare însă această localitate, aflându-se în vecinătatea, autoritățile locale au refuzat să dea orice fel de relații în acest sens.
Drept urmare, s-a încercat purtarea unei corespondențe cu instituția Avocatului Poporului și cu Comisia Juridică a Parlamentului României în vederea facilitării obținerii unor informații de la instituțiile abilitate din Republica
În aceste condiții, instanța de fond a apreciat că este admisibilă proba cu martori, conform dispozițiilor art. 2 al 4, 5 din Norme.
In declarațiile autentificate depuse la dosar, martorii, și G, persoane care au cunoscut-o pe autoarea, au arătat că știu de la aceasta că a lăsat în Tighina, sat., o casă cu anexe și mult pământ.
Martorii au aflat aceste împrejurări de la în anii 1950-1970, pe când aceasta lucra ca oficiantă la Oficiul C, când în mai multe rânduri a afirmat în prezența colegilor de serviciu că a lăsat în localitatea respectivele proprietăți.
Instanța de fond a apreciat drept concludente aceste declarații de martori, în privința dovedirii existenței casei și anexelor gospodărești, coroborat cu faptul că provenea din satul, raion Tighina, după cum rezultă din certificatul de naștere și certificatul de căsătorie depuse la dosar în copie și ținând seama de momentul și locul în care au fost relatate aceste informații, când nu se putea prevedea că se vor obține despăgubiri pentru bunurile avute în proprietate.
În privința terenurilor nu s-au depus înscrisuri, iar cu declarațiile martorilor nu făcut dovada certă a suprafeței acestora. Mai mult, pentru terenurile cu destinație forestieră legea cere expres să se facă proba numai cu înscrisuri - art. 5 al 6 din Legea nr. 290/2003.
Instanța de fond a apreciat că nu se pot acorda despăgubiri pentru suprafețele de teren agricol și pădure solicitate de reclamanți.
Instanța de fond în baza dispozițiilor art. 18 al 1 din Legea nr. 554/2004, a admis în parte acțiunile conexate și a anulat parțial deciziile contestate.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamanții, și și pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților B, considerând-o netemeinică și nelegală.
În motivarea recursului reclamantele susțin următoarele:
Este adevărat că dispozițiile art. 5 al.6 din Legea nr. 290/2003 modificată și completată prevăd că pentru terenurile forestiere se admite numai proba cu înscrisuri, probă pe care reclamantele recurente nu o au pentru motivele pe care le-au prezentat în acțiune, dar tot atât de adevărat este faptul că pentru dovedirea dreptului de proprietate asupra terenurilor, altele decât cele forestiere, nu se prevede obligația prezentării acestor înscrisuri.
Cu privire la astfel de terenuri, respectiv întinderea lor este posibil ca să le fie admise declarații pe proprie răspundere care sunt probe acceptate de lege mai ales în astfel de cazuri, care să fi coroborate cu declarațiile martorilor.
Contrar acestor oportunități, prima instanță a respins în bloc solicitarea reclamantelor la despăgubiri privind întreaga suprafață de teren, respingând astfel și cererea acestora la despăgubiri pentru terenul care nu este forestier, respectiv cele 9 ha de teren arabil, deși pentru acest teren au fost aduse probele legale.
Pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților invocă, în esență, în susținerea recursului următoarele:
Dintr-o analiză atentă a declarațiilor martorilor G, și, se poate constata că acestea nu sunt concludente, concluzie care se sprijină pe faptul că niciunul dintre martori nu au cunoscut cu propriile simțuri evenimentele petrecute, aceștia susținând că cunosc bunurile abandonate de către autori "din discuțiile purtate cu dânsa", respectiv autoarea.
Conform art. 7 din Legea nr. 290/2006, cu modificările și completările ulteriore: "În situația imposibilității temporare de a procura acte doveditoare, solicitanții vor depune cererea cu acte incomplete sau neînsoțită de acte, cu mențiunea procurării dovezilor în maximum 3 luni de la împlinirea termenului prevăzut la art. 5 alin. (1), respectiv 1 august 2007, astfel declarații martorilor fiind tardiv introduse.
În ceea ce privește "dovada demersurilor cu instituțiile abilitate", deși reclamanta susține că "una din surorile mele s-a deplasat în Republica M", iar autoritățile la care a apelat nu i-a oferit "nici un sprijin", la dosar nu este depusă nicio dovadă scrisă a acestor demersuri; scrisorile sau cererile adresate respectivelor instituții, respectiv copii după chitanțele poștale și confirmările de primire.
Pârâta recurentă își întemeiază recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
Recursurile sunt neîntemeiate.
Relativ la recursul declarat de reclamanți, Curtea constată că este nefondat, în condițiile în care, în mod corect prima instanță a reținut faptul că din probatoriul administrat în cauză nu s-a putut stabili cu exactitate ce suprafață de teren ar putea fi luată în discuție, dat fiind că instanța de judecată nu poate face aproximări subiective, în acest sens, iar potrivit dispozițiilor art. 5 al.6 din Legea nr. 290/2003, reclamantele aveau obligația de a depune înscrisuri la dosarul cauzei, referitor la terenurile cu destinație forestieră.
Neîntemeiat este și recursul declarat de către pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și aceasta întrucât, în speță, instanța de fond a dat eficiență dispozițiilor art. 5 al.1 din Legea nr. 290/2003, care prevede în mod expres faptul că dovada refugiului și a proprietății bunurilor abandonate se face și cu declarație autentică a petentului însoțită de declarațiile a cel puțin 2 martori, autentificate.
La dosarul cauzei există probe din care rezultă că reclamantele au efectuat demersuri pentru a intra în posesia unor acte, însă autoritățile locale in Republica M au refuzat să furnizeze vreo relație din cele solicitate.
Față de considerentele mai sus reținute Curtea urmează ca în baza dispozițiilor art. 312 al.1 Cod procedură civilă, să respingă recursurile de față ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursurile formulate de reclamantele, și și intimata Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților B împotriva sentinței civile nr. 2015 din 11.XI.2008, pronunțată de Tribunalul C - S în dosarul nr-.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi 12.05.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- LIBER - - - - -
GREFIER
- -
Primă instanță: Tribunalul C -
Judecător:
Red. /12.06.2009
Tehnored. /19.06.2009/ 2 ex.
Președinte:ClaudiaJudecători:Claudia, Maria Cornelia Dascălu, Adina Pokker
