Anulare act administrativ fiscal. Decizia 257/2010. Curtea de Apel Ploiesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI
SECȚIA COMERCIALĂ ȘI DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr-
DECIZIA NR. 257
Ședința publică din data de 15 februarie 2010
PREȘEDINTE: Duboșaru Rodica
JUDECĂTORI: Duboșaru Rodica, Secrețeanu Adriana Stoicescu Maria
- - -
Grefier - - -
Pe rol fiind pronunțarea asupra recursului declarat de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, cu sediul în B,- A, împotriva sentinței nr. 663 din data de 22.10.2009, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, în contradictoriu cu intimatul-reclamant, domiciliat în comuna P,-, județul
Recursul este scutit de plata taxei de timbru judiciar.
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 8 februarie 2010, susținerile și concluziile părților fiind consemnate în încheierea din aceea dată care face parte integrantă din prezenta decizie.
Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea la data de 15 februarie 2010, când s-a pronunțat următoarea decizie:
CURTEA
Princererea înregistrată la Tribunalul Dâmbovița la nr-din data de 25.11.2008, reclamantul a chemat în judecată pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și a solicitat anularea Deciziei nr. 1925/16.10.2008 și a Hotărârii nr. 177/19.12.2007.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că a formulat cerere de despăgubiri pentru bunurile mobile și imobile avute în proprietate de părinții săi și, dar și de cele ale bunicilor materni i.
Deși i s-au acordat despăgubiri, nu se men ionează pentru ce bunuri au fost acordate și cui au apar inut, iar suma este mică. De asemenea a precizat că i-a fost respinsă contesta ia formulată pentru acordarea despăgubirilor referitoare la bunurile bunicilor săi rămase în.
A arătat reclamantul că mama sa a avut ca părinți naturali pe și, iar după divorțul părinților săi, s-a căsătorit cu, devenind fiica vitregă a lui, care la căsătoria acesteia cu tatăl său este înzestrată cu dotal casnic, încheiat sub semnătură privată la data de 26.08.1938.
Pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a depus la dosar întâmpinare prin care a arătat că a respins contesta ia formulată de reclamant, solicitând în acela i timp Comisiei Județene să reanalizeze actul administrativ atacat
în sensul revocării, astfel că fiind vorba despre doi autori care au avut bunuri abandonate, de pe urma cărora reclamantul solicită despăgubiri, acesta trebuia să formuleze două cereri distincte, pentru că din această cauză Comisia Jude eană nu a sesizat faptul că a solicitat despăgubiri după doi autori diferi i, motiv pentru care chiar pârâta a solicitat revocarea hotărârii emise de aceasta. În concluzie, pârâta a solicitat respingerea cererii, întrucât reclamantul nu a făcut dovada demersurilor pentru ob inerea unor acte cu care să dovedească proprietatea autorilor asupra bunurilor rămase după refugiu.
Instanța a dispus administrarea probei cu expertiză tehnică de evaluare a bunurilor, care a concluzionat că valoarea despăgubirilor pentru bunurile ce au apar inut autorilor i este în sumă de 332.290 lei.
Prinsentința nr. 663 din 22.10.2009, Tribunalul Dâmbovița, a admis cererea formulată de reclamantul, a anulat în parte decizia nr. 1925/16.10.2008 și hotărârea nr. 177/19.12.2007 în ceea ce privește suma și a obligat pârâta să modifice suma acordată ca despăgubiri, aceasta fiind de 439.804 lei.
Tribunalul a reținut că cererea reclamantului este fondată, întrucât, potrivit Legii nr.290/2003, cetățenii români, deposedați ca urmare a părăsirii forțate a, de Nord și a, precum și ca urmare a celui de al Mondial și a aplicării Tratatului de între România și Aliate și Asociate, semnat la la 10 februarie 1947, au dreptul la despăgubiri sau compensații pentru bunurile imobile avute în proprietatea lor în aceste teritorii, precum și pentru recolta neculeasă din anul părăsirii forțate a bunurilor, în condițiile legii. Iar de prevederile acestei legi beneficiază foștii proprietari, moștenitorii legali ai acestora, până la gradul al IV-lea inclusiv, sau moștenitorii testamentari ai acestora, dacă au la data formulării cererii cetățenia română. Cereri trebuie însoțite de acte doveditoare, certificate de autorități, sau de declarația autentică a petentului, însoțită de declarațiile a cel puțin 2 martori, de asemenea, autentificate.
Instanța de fond a mai reținut că potrivit legii, aceasta dă posibilitatea ca dovezile peten ilor să se facă cu acte doveditoare sau cu declarații autentificate, situa ie în care, potrivit textului legal este admisibilă i doar proba cu declara iile autentificate ale petentului i ale martorilor pe care acesta îi propune.
Această posibilitate este detaliată în art.3 din Normele Metodologice pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, potrivit căruia în situația imposibilității dovedite de a procura acte doveditoare, cererea se completează cu declarația autentică a petentului, însoțită de declarațiile a cel puțin 2 martori, de asemenea autentificate. Această imposibilitatea de a procura înscrisuri se dovedește prin demersurile efectuate pentru a intra în posesia acestor acte, depunându-se la dosar copii ale corespondenței purtate cu diferite instituții din România și Republica M, abilitate să producă aceste documente (adeverințe sau certificate de arhivă), precum și traducerea acestora, după caz.
Tribunalul a apreciat că reclamantul a respectat prevederile legale i a dovedit imposibilitatea de a procura înscrisuri dovedite prin demersurile efectuate pentru a intra în posesia acestor acte, depunând în acest sens la dosar, copii ale corespondenței purtate cu diferite instituții din România, Republica M, Dreptul la despăgubiri a reclamantului este acordat în temeiul și în condițiile legii.
În acest context, legea prevede categoriile de persoane îndreptățite a formula cererile de despăgubire ca și reglementarea condițiilor în care operează aceasta, inclusiv sub aspectul persoanelor îndreptățite, tribunalul a constat că nici un text din lege nu prevede cerința dovedirii calității de moștenitor printr-un certificat de moștenitor, dovada calității putându-se face prin orice mijloc de probă. Or, în cauză, așa cum rezultă din actele depuse la dosar, reclamantul a făcut dovada calității de moștenitor de pe urma autorilor i.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct.9 pr.civ.
În motivarea recursului, recurenta a arătat că, potrivit art. 7 din Legea nr.290/2003, în situația imposibilității temporare de a procura acte doveditoare, solicitanții vor depune cererea cu acte incomplete sau neînsoțită de acte, cu mențiunea procurării dovezilor în maximum 3 luni de la împlinirea termenului prevăzut la art. 5 alin. 1, respectiv 1 august 2007, astfel că demersul întreprins de reclamant, îl consideră tardiv.
Cu privire la declarațiile martorilor propuși de intimatul - reclamant, în temeiul art. 189 și următoarele Cod procedură civilă, recurenta consideră că nu sunt concludente.
S-a mai susținut că, potrivit art. 1 din Legea 290/2003 cu modificările și completările ulterioare, cetățenii români, deposedați ca urmare a părăsirii forțate a, de Nord și a, precum și ca urmare a celui de al Mondial și a aplicării Tratatului de între România și Aliate și Asociate, semnat la la 10 februarie 1947, au dreptul la despăgubiri sau compensații pentru bunurile imobile avute în proprietatea lor în aceste teritorii, precum și pentru recolta neculeasă din anul părăsirii forțate a bunurilor, în condițiile prezentei legi.
Fiind vorba de bunurile abandonate, de la doi autori diferiți, reclamantul trebuia să se adreseze Comisiei Județene D de Aplicare a Legii nr.290/2003 cu două cereri distincte, astfel recurenta apreciază că Hotărârea nr. 177/2007 a fost emisă fără respectarea prevederilor Legii 290/2003.
Curtea, examinând sentința recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, a actelor și lucrărilor dosarului, și a dispozițiilor legale incidente, precum și a dispozițiilor art. 304 și 3041Cod procedură civilă, constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:
Reclamantul a formulat, în baza dispozițiilor Legii nr. 290/2003 pentru acordarea de despăgubiri sau compensații cetățenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reținute sau rămase în, de Nord și, ca urmare a stării de război și a aplicării Tratatului de între România și Aliate și Asociate, semnat la la 10 februarie 1947, cerere de acordare de despăgubiri pentru bunurile mobile și imobile avute în proprietate de părinții săi și, dar și de cele ale bunicilor materni și.
Prin Hotărârea nr. 177/19.12.2007, Comisia Județeană D pentru aplicarea legii nr.290/2003 a acordat reclamantului despăgubiri bănești în sumă totală de 106.514 lei, pentru bunurile sechestrate, reținute sau rămase în,
de Nord și, din localitatea -județul Cahul, Republica M, și anume teren agricol-51.486 lei, construcții și teren aferent-55.028 lei
Împotriva acestei Hotărâri, reclamantul a formulat contestație la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, prin care a arătat că cererea sa a fost soluționată parțial, acordându-se despăgubiri numai pentru bunurile părinților săi, nu și ale bunicilor săi.
Prin Decizia nr. 1925/16.10.2008 Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a respins contestația formulată de reclamant, și a propus în același timp Comisiei Județene să analizeze actul administrativ atacat în sensul revocării,
Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a reținut că bunicii petentului au fost și, nu și, astfel, în lipsa unor declarații de notorietatea sau unei dovezi că este aceeași persoană cu - se consideră că petentul nu face dovada dreptului de moștenire după autorii și. De asemenea, în vederea dovedirii calității de refugiat a autoarei la dosar nu este depus nici un document oficial și nu se face dovada faptului că petentul a inițiat o corespondență cu instituțiile abilitate în vederea obținerii acestei dovezi.
Reclamantul a formulat acțiune în instanță, cu motivarea că deși i s-au acordat despăgubiri, nu se menționează pentru ce bunuri au fost acordate și cui au aparținut, suma este mică, i-a fost respinsă contestația formulată pentru acordarea despăgubirilor referitoare la bunurile bunicilor săi rămase în.
Prin sentința nr. 663 din 22.10.2009 recurată, Tribunalul Dâmbovițaa anulat în parte Decizia 1925/16.10.2008 și Hotărârea nr. 177/19.12.2007, în ceea ce privește suma și a obligat pârâta să modifice suma acordată ca despăgubiri, aceasta fiind de 439.804 lei, compusă din suma de 106.514 lei acordată de Comisia Județeană și suma de 332.290 lei despăgubiri de pe urma autorilor și.
Tribunalul a apreciat că reclamantul a respectat prevederile legale i a dovedit imposibilitatea de a procura înscrisurile dovedite prin demersurile efectuate pentru a intra în posesia acestor acte, depunând în acest sens la dosar, copii ale corespondenței purtate cu diferite instituții din România, Republica M, motiv pentru care a apreciat că declarațiile reclamantului și ale martorilor autentificate fac dovada celor solicitate.
Recursul formulat de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților privește faptul că demersul întreprins de reclamant, de a procura acte doveditoare, este tardiv, declarațiile martorilor nu sunt concludente, și fiind vorba de bunurile abandonate, de la doi autori diferiți, reclamantul trebuia să se adreseze cu două cereri distincte.
Conform dispozițiilor art. 1 alin.1 din Legea nr. 290/2003 pentru acordarea de despăgubiri sau compensații cetățenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reținute sau rămase în, de Nord și, ca urmare a stării de război și a aplicării Tratatului de între România și Aliate și Asociate, semnat la la 10 februarie 1947, cetățenii români, deposedați ca urmare a părăsirii forțate a, de
Nord și a, precum și ca urmare a celui de al Mondial și a aplicării Tratatului de între România și Aliate și Asociate, semnat la la 10 februarie 1947, au dreptul la despăgubiri sau compensații pentru bunurile imobile avute în proprietatea lor în aceste teritorii, precum și pentru recolta neculeasă din anul părăsirii forțate a bunurilor, în condițiile legii.
Art. 1 alin.2 prevede ca de prevederile acestei legi beneficiază foștii proprietari, moștenitorii legali ai acestora, până la gradul al IV-lea inclusiv, sau moștenitorii testamentari ai acestora, dacă au la data formulării cererii cetățenia română.
Art. 5 prevede ca persoanele îndreptățite vor depune cereri proprii, însoțite de acte doveditoare, certificate de autorități, sau de declarația autentică a petentului, însoțită de declarațiile a cel puțin 2 martori, de asemenea, autentificate.
Prin HG nr. 1120/2006 au fost aprobate Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, art. 1 din aceasta prevede ca beneficiază de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 290/2003 cetățenii români deposedați ca urmare a părăsirii forțate a, de Nord și a, precum și ca urmare a celui de-al II-lea Mondial și a aplicării Tratatului de între România și Aliate și Asociate, semnat la la 10 februarie 1947, precum și moștenitorii legali, până la gradul al IV-lea inclusiv, și moștenitorii testamentari ai persoanelor îndreptățite, iar potrivit art. 2 pentru a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare, persoanele îndreptățite trebuie să facă dovada că au avut în proprietate, la momentul refugiului, bunurile pentru care solicită acordarea măsurilor reparatorii.
Conform art. 2 si 5, cererile trebuie sa fie însoțite de acte doveditoare certificate de autorități. În situația imposibilității dovedite de a procura aceste acte, cererea se completează cu declarația autentică a petentului, însoțită de declarațiile a cel puțin 2 martori, de asemenea autentificate, iar imposibilitatea de a procura înscrisuri se dovedește prin demersurile efectuate pentru a intra în posesia acestor acte, depunându-se la dosar copii ale corespondenței purtate cu diferite instituții din România, Ucraina și Republica M, abilitate să producă aceste documente (adeverințe sau certificate de arhivă), precum și traducerea acestora, după caz.
Curtea constată că reclamantul nu a făcut dovada că și au avut în proprietate, la momentul refugiului, bunurile pentru care solicită acordarea măsurilor reparatorii.
Astfel, pe de o parte, din corespondența purtată cu autoritățile nu rezultă în nici un fel că bunicii reclamantului ar fi avut în proprietate la momentul refigiului bunurile pentru care se solită despăgubiri, astfel: Arhivele Naționale din România au comunicat prin adresa 22492/12.01.2007 că nu dețin documente referitoare la proprietățile deținute de persoanele refugiate din, nordul și ținutul, Arhiva Națională a Mp rin adresa nr. 4966/9.10.2007 a comunicat că nu au fost depistate documente care să confirme averea deținută de și -, iar prin adresa nr. 24-12/5853/4.12.2007 a comunicat o cerere formulată de de a transporta 600 kg pentru anul 1944, înscris care însă nu face dovada proprietății asupra bunurilor pentru care se solicită despăgubiri.
În ceea ce privește declarațiile autentificate ale martorilor, depuse la dosar, Curtea le apreciază ca fiind neconcludente cu privire la dovada proprietății asupra bunurilor: martora - -, a declarat că îl cunoaște din copilărie pe reclamant, nepotul său, născut în 1942, că i-a cunoscut pe părinții și bunicii săi, că aceștia au deținut bunurile în Republica M, însă martora este născută în anul 1936 în județul V, avea în anul 1944 vârsta de 8 ani, și nu a cunoscut în mod direct împrejurările relatate, martora -, născută în anul 1934 în județul D, care avea 9 ani în anul 1944, l-a cunoscut pe reclamant în anul 1964, astfel că a cunoscut împrejurările relatate de la reclamant și părinții acestuia, martorul, născut în anul 1935 în URSS, cunoaște împrejurările din spusele părinților săi, martorul este născut chiar în anul 1944.
Față de aceste împrejurări, curtea apreciază ca neconcludente declarațiile martorilor, care nu au cunoscut în mod direct împrejurările declarate, cu privire la dovada proprietății, asupra bunurilor pentru care reclamantul solicită acordarea de despăgubiri.
Pentru toate aceste motive. Curtea constată că din probele administrate nu rezultă că și au avut în proprietate, la momentul refugiului, bunurile pentru care se solicită acordarea măsurilor reparatorii, considerente pentru care acțiunea formulată de reclamant cu privire la acordarea de despăgubiri pentru aceste bunuri este neîntemeiată, iar tribunalul în mod neîntemeiat, prin sentința recurată, a admis acțiunea formulată de reclamant împotriva Deciziei pârâtei, cu privire la aceste despăgubiri.
În ceea ce privește însă dispozițiile din Decizia, a cărei anulare reclamantul a solicitat-o, dispoziții prin care solicită Comisiei Județene să reanalizeze actul administrativ atacat în sensul revocării, curtea constată că, ntr-adevăr, HG nr.1120/2006 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 prevede la art. 17 alin. 4 lit. h că, în situația în care constată încălcarea prevederilor Legii nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare, precum și a normelor metodologice adoptate în aplicarea sa, se propune reanalizarea actelor administrative emise de către comisiile județene pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, în baza raporturilor administrative ierarhice, vicepreședintele poate solicita comisiilor județene revocarea actelor administrative emise, în situația în care constată încălcarea prevederilor legale în vigoare.
Cu toate acestea, deși invocă faptul că nu au fost respectate dispozițiile Legii nr.290/2003, pârâta nu a efectuat nici un demers, nu a propus Comisiei Județene reanalizarea și nu a solicitat revocarea Hotărârii emisă de Comisia Județeană, iar solicitarea de reanalizare de către Comisia Județeană, în sensul revocării, dispusă de în cadrul contestației formulată de reclamant, este nelegală, nefiind posibilă solicitarea de revocare în chiar procedura declanșată de persoana ce se consideră vătămată prin neacordarea în integralitate a despăgubirilor solicitate.
Pentru toate aceste motive, curtea constată că recursul formulat de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților este întemeiat, în ceea ce privește acordarea de despăgubiri reclamantului, prin sentința recurată, pentru bunurile ce ar fi aparținut bunicilor și, considerente pentru care va modifica în tot sentința, în sensul admiterii în parte a contestației
formulate de reclamant, numai în ceea ce privește Decizia nr.1925/16.10.2008, și anume anularea în parte a acesteia, în ceea ce privește propunerea de analiză a Hotărârii nr. 177/19.12.2007 a Comisiei Județene, în vederea revocării, și va respinge în rest contestația formulată de reclamant, cu privire la acordarea de despăgubiri, pentru bunurile ce ar fi aparținut lui și, ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, cu sediul în B,- A, împotriva sentinței nr. 663 din data de 22.10.2009, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, în contradictoriu cu intimatul-reclamant, domiciliat în comuna P,-, județul
Modifică în tot sentința, în sensul că admite în parte contestația.
Anulează în parte Decizia nr.1925/16.10.2008 emisă de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, în privința propunerii de analiză a actului administrativ în vederea revocării și respinge în rest contestația ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi,15 februarie 2010.
Președinte JUDECĂTORI: Duboșaru Rodica, Secrețeanu Adriana Stoicescu Maria
- - - - - -
Grefier
- -
Operator de date cu caracter personal,
notificare nr. 3120
red.
tehnored. DL
5 ex/15.03.2010
f-
Președinte:Duboșaru RodicaJudecători:Duboșaru Rodica, Secrețeanu Adriana Stoicescu Maria
