Anulare act de control taxe și impozite. Decizia 170/2009. Curtea de Apel Suceava
| Comentarii |
|
Dosar nr- - anulare act control -
ROMANIA
CURTEA DE APEL SUCEAVA
SECȚIA COMERCIALĂ, contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA NR. 170
Ședința publică din29 ianuarie 2009
PREȘEDINTE: Galan Marius
JUDECĂTOR 2: Mitrea Muntean Daniela- - -
JUDECĂTOR 3: Artene
Grefier
Pe rol, pronunțarea recursului declarat de pârâta DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A JUDEȚULUI S cu sediul în S,-, județul S, împotriva sentințeinr. 408 din 3 aprilie 2008 pronunțată de Tribunalul Suceava- secția comercială, contencios administrativ și fiscal în dosar nr-.
Dezbaterile asupra recursului au avut loc în ședința publică din 22 ianuarie 2009, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, redactată separat, care face parte integrantă din prezenta și când, pentru a da posibilitatea reclamanților intimați, prin avocat, să depună concluzii scrise, instanța a amânat pronunțarea pentru astăzi 29 ianuarie 2009.
După deliberare,
CURTEA,
Asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin cererea adresată Tribunalul Suceava - secția comercială, contencios administrativ și fiscal și înregistrată sub nr- din 08.11.2006, reclamanții - și -, în contradictoriu cu intimata Direcția Generală a Finanțelor Publice S, a solicitat anularea Deciziei nr. 157 din 21.09.2006 a Direcției Generale a Finanțelor Publice S privind soluționarea contestației formulată de -, împotriva Raportului de inspecție fiscală nr. 23.436 din 05.06.2006 și a Deciziilor de impunere nr. -, nr. -, nr. - și nr. 23.436 din 05.06.2006 emise de Administrația Finanțelor Publice a mun. S din cadrul S, privind suma de 54.340 lei, din care:
- 22.095 lei impozit pe venit pentru anul 2001 stabilit prin Decizia de impunere pentru anul 2001, nr. -/05.06.2006;
- 6.612 lei impozit pe venit pentru anul 2002 stabilit prin Decizia de impunere pentru anul 2002, nr. -/05.06.2006;
- 121 lei impozit pe venit pentru anul 2003 stabilit prin Decizia de impunere pentru anul 2003, nr. -/05.06.2006;
- 1.493 lei impozit pe venit activități independente, stabilit prin Decizia de impunere nr. 23.436 din 05.06.2006;
- 425 lei penalități de întârziere aferente impozitului pe venitul din activități independente, stabilite prin Decizia de impunere nr. 23.436 din 05.06.2006;
- 1 leu dobânzi de întârziere aferente impozitului pe venitul global, stabilite prin Decizia de impunere nr. 23.436 din 05.06.2006;
- 1 leu penalități de întârziere aferente impozitului pe venitul global, stabilite prin Decizia de impunere nr. 23.436 din 05.06.2006;
- 568 lei dobânzi de întârziere aferente impozitului pe venitul din chirii, stabilite prin Decizia de impunere nr. 23.436 din 05.06.2006;
- 159 lei penalități de întârziere aferente impozitului pe venitul din chirii, stabilite prin Decizia de impunere nr. 23.436 din 05.06.2006;
- 9.968 lei, stabilită prin Decizia de impunere nr. 23.436 din 05.06.2006;
- 10.624 lei dobânzi de întârziere aferente, stabilită prin Decizia de impunere nr. 23.436 din 05.06.2006;
- 2.237 lei penalități de întârziere aferente, stabilită prin Decizia de impunere nr. 23.436 din 05.06.2006.
Totodată, a solicitat anularea Raportului de inspecție fiscală nr. 23.436 din 05.06.2006 și a Deciziilor de impunere nr. -, nr. -, nr. - și nr. 23.436 din 05.06.2006 emise de Administrația Finanțelor Publice a mun. S din cadrul S, prin care au fost stabilite sumele sus - menționate.
De asemenea, a solicitat suspendarea executării sumelor ce fac obiectul actelor atacate până la soluționarea definitivă și irevocabilă a acțiunii cât și obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.
În motivarea acțiunii sale, reclamanții au arătat că, atât decizia nr. 157 din 21.09.2006 cât și Raportul de inspecție fiscală nr. 23.436 din 05.06.2006 și deciziile de impunere menționate anterior sunt nelegale, iar calculele și sumele imputate nu sunt legal și corect stabilite, întrucât organele fiscale nu au avut în vedere că în perioada 01.08.2002 - 13.02.2004 - nu era plătitoare de astfel încât greșit au stabilit că datorează o taxă pe valoare adăugată de 9.968 lei.
Deoarece - a realizat venituri din operațiuni taxabile sub plafonul de 1,5 miliarde lei vechi, iar în anul 2002 realizat venituri din operațiuni taxabile sub 600 milioane lei vechi, prin Declarația de mențiuni pentru persoane fizice române cu domiciliul în România și cererea din 31.07.2002 înregistrate la. S sub nr. 47090 din 31.07.2002, reclamanții au solicitat organelor fiscale scoaterea din evidența plătitorilor de, în conformitate cu prevederile art. 9 al. 3 din Legea nr. 345/2002 privind taxa pe valoare adăugată.
În speță, prin cererea nr. 47090/31.07.2002 s-a cerut scoaterea din evidența plătitorilor de taxă pe valoarea adăugată, cerere la care a fost anexat ultimul decont de TVA, decont din care rezultă că reclamanții nu au TVA de plătit la buget, ci de încasat de la bugetul de stat suma de 4.713.619 lei cu titlu de TVA, persoana fizică autorizată - neavând nici o sumă de plătit cu titlu de taxă pe valoarea adăugată.
Cu toate acestea, prin adresa nr. 40886/21.01.2004 a Direcției Metodologice și Administrarea Veniturilor Statului din cadrul S, reclamanții au fost înștiințați după aproape doi ani de la depunerea cererii din 31.07.2002 că, întrucât nu a făcut dovada achitării obligației de plată din ultimul decont de TVA, i s-a respins cererea de scoatere din evidența plătitorilor.
Face precizarea că, în momentul în care a fost înștiințat că nu i s-a aprobat cererea de scoatere din evidența plătitorilor de TVA, s-a prezentat la organele fiscale și a mai depus odată ultimul decont de TVA, pe care l-a înregistrat la Administrația Finanțelor Publice a mun. S sub nr. 6827 din 25.05.2004, din care rezultă că nu are nici o obligație de plată privind taxa pe valoarea adăugată, dar organele fiscale nu au vrut să țină seama de acest aspect.
Menționează că, după depunerea cererii de scoatere din evidență ca plătitor TVA, organele fiscale i-au aprobat utilizarea formularelor specifice agenților economici neplătitori de TVA, folosind facturi fără TVA, procurate în baza adeverinței nr. 17456/15.08.2002.
De asemenea, la controlul efectuat de S din 28 martie 2003 pentru anul 2002 s-a recunoscut faptul că, nu mai este plătitor de TVA din luna august 2002.
Referitor la impozitul pe venit în sumă de 28.828 lei, din care 22.095 lei pentru anul 2001, 6.612 lei pentru anul 2002 și 121 lei pentru anul 2003, consideră că acesta s-a stabilit în mod nelegal și greșit a fost respinsă contestația.
Prin contractul încheiat la data de 26 aprilie 1999 între - - în calitate de proprietar al imobilului din S,- bis și, s-a convenit ca -, proprietarul imobilului dă în folosință persoanei fizice autorizate -, imobilul proprietate personală, cu condiția plății de către autorizată a tuturor cheltuielilor aferente - gaz metan, curent electric, apă, canal, gunoi, ca- reparații, îmbunătățiri, întreținere, impozite, taxe.
Ca urmare, motivarea pârâtei că nu a prezentat acte din care să rezulte convenția încheiată între proprietarul imobilului și este greșită.
Prin întâmpinarea formulată, intimata a arătat următoarele:
Contestatoarea menționează că nu datorează suma de 9.968 lei, motivat de faptul că în perioada 01.08.2002 - 13.02.2004 nu ar fi fost plătitoare de. La data de 31.07.2002 a solicitat scoaterea din evidența plătitorilor de însă organele fiscale au răspuns cu o întârziere de aproape de 3 ani că cererea a fost respinsă.
Suma de 9.968 lei a fost dedusă de contestator ca plătitor de, atât în anul 2001 cât și în anul 2002, respectiv 2003 și cuprinde: 845 lei - adăugată și dedusă de reclamant în anii 2001 și 2002 pentru abonamente cablu - operațiuni scutite de pe baza unor chitanțe, documente care nu dau drept de deducere și nu conțin cuantumul; 3.548 lei a fost dedusă în condițiile în care operațiunile au la bază documente care nu sunt emise pe numele plătitorului; 640 lei reprezintă adăugată aferentă combustibililor auto, dedusă de reclamant, deși operațiunile au la bază bonuri fiscale pe care nu sunt înscrise denumirea cumpărătorului și numărul de înmatriculare a autovehiculului; 3.672 lei aferentă unor bunuri constând în alimente și materiale, dedusă pe bază de bonuri fiscale și 563 lei înscrisă în factura nr. -/21.05.2001, nedeclarată și neachitată la bugetul de stat.
Cheltuielile în sumă de 86.386 lei nu au fost admise la deducere, motivat de faptul că facturile nu au fost emise pe numele contribuabilului, iar în cazul cheltuielilor cu bunurile de folosință mixtă, evaluarea acestora nu s-a făcut proporțional cu suprafața utilizată pentru interesul afacerii, justificate cu documente.
De asemenea, cheltuielile în sumă de 21.363 lei, justificate de reclamant cu bonuri fiscale emise de unitățile de desfacere cu amănuntul, sunt nedeductibile întrucât nu au calitatea de document justificativ.
Cheltuielile cu benzina pot fi deduse în baza bonurilor fiscale, în condițiile în care au înscris numele beneficiarului și numărul de înmatriculare al autovehiculului, sunt ștampilate și se justifică utilizarea în interesul afacerii.
Suma de 5.600 lei reprezentând cheltuieli cu amortizarea mijloacelor fixe nu a fost admisă la deducere întrucât calculul nu a fost efectuat conform legislației în materie și nici nu se contestă această sumă.
Referitor la cheltuielile în sumă de 33.970 lei reprezentând reparații și întreținere, a învederat intimata prevederile art. 10 și 16 din nr.OG 73/1999, nr.HG 1066/1999, respectiv art. 10 din nr.OG 7/2001 și nr.HG 54/2003, iar majorările și penalitățile de întârziere sunt datorate în baza principiului "accesorium sequitur principale".
Prin sentința nr. 408 din 03.04.2008, Tribunalul Suceava - secția comercială, contencios administrativ și fiscal a admis contestația și a anulat actele administrativ fiscale contestate, reținând în totalitate concluziile raportului de expertiză contabilă.
Împotriva sentinței a declarat recurs intimata, arătând că instanța a anulat toate deciziile de impunere fără a le analiza pe fiecare în parte, insistând asupra faptului că Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Saf ost îndreptățită să verifice contribuabilul ca urmare a respingerii cererii de scoatere din evidența plătitorilor de TVA ( adresa nr. 40886 din 21.01.2004), că instanța a depășit limitele raportului juridic dedus judecății stabilind că îndeplinea condițiile pentru a fi scos din evidențele plătitorilor de TVA, că contestatorul nu s-a adresat instanței de contencios administrativ pentru o obliga organul fiscal la emiterea unui răspuns cu privire la cererea de scoatere din evidența plătitorilor de TVA. În ce privește cuantumul sumelor datorate cu titlul de TVA, recurenta arată că, în condițiile în care chiar contestatoarea a efectuat deduceri de TVA, pentru anii 2001, 2002 și 2003, decizia de impunere a vizat acele deduceri efectuate pe bază de acte care nu respectau condițiile prevăzute de lege, la care s-au adăugat accesorii pentru neachitarea în termenul legal a sumelor datorate.
Referitor la impozitul pe profit, recurenta invocă în principal nulitatea expertizelor efectuate, ca urmare a necitării sale în condițiile prevăzute de art. 208 Cod procedură civilă. Pe fondul problemei, recurenta arată că nu a admis la deducere cheltuieli în sumă de 86.386 lei, întrucât facturile nu au fost emise pe numele contribuabilului iar în ce privește cheltuielile cu bunurile de folosință mixtă, motivat de faptul că evaluarea lor nu s-a făcut proporțional cu suprafața utilizată. În fine, se arată că cheltuielile în sumă de 21.363 lei, justificate de contestatoare cu bonuri fiscale sunt nedeductibile întrucât aceste bonuri nu au calitatea de document justificativ și că suma de 5.600 lei reprezentând cheltuieli cu amortizarea mijloacelor fixe nu a fost admisă la deducere întrucât calculul nu a fost efectuat conform legislației în materie.
Recursul este neîntemeiat și va fi respins pentru următoarele considerente:
Rezolvarea prezentei spețe nu constituie numai o chestiune de aplicare aridă a câteva articole din legislația fiscală, ci pune o problemă sensibilă, cea legată de un anume mod de desfășurare a raporturilor dintre contribuabili și organele fiscale, de un principiu al onestității, al încrederii publice în administrația fiscală.
În concret, potrivit art. 6 din Codul d e procedură fiscală, text de lege situat în partea rezervată principiilor generale de conduită în domeniu, organul fiscal este îndreptățit să aprecieze în limitele atribuțiilor și competențelor ce îi revin, relevanța stărilor fiscale și să adopte soluția admisă de lege, întemeiată pe constatări complete asupra tuturor împrejurărilor edificatoare în cauză. Coroborând această obligație a organului fiscal, cu cea prevăzută în art. 7 alin. 5, respectiv de a asigura îndrumarea contribuabilului în aplicarea prevederilor legislației fiscale, la cererea contribuabilului dar și din proprie inițiativă, se conturează exigența unui comportament prioritar preventiv, un comportament care să conducă, în cazuri cum este cel din prezenta speță, la alegerea unei soluții fiscale (lato sensu) cea mai convenabilă pentru contribuabil. De exemplu, dacă așa cum este cazul în prezenta speță, față de rezultatele exercițiului financiar, pentru contribuabil, era mai avantajoasă soluția scoaterii din categoria plătitorilor de TVA, era de datoria organului fiscal să-l îndrume pe acesta asupra procedurii de urmat și în primă fază acesta a făcut-
Însă, deși contribuabilul a depus cerere pentru scoaterea din evidența plătitorilor de TVA, cerere înregistrată la data de 31.07.2002 și însoțită de ultimul decont de TVA, din care rezultă că nu are nici o obligație de plată cu acest titlu către Administrația Finanțelor Publice, respectând astfel disp. art. 9 alin. 3 din Legea nr. 345/2002 raportat la disp art. 23 din Normele de aplicare ale aceleiași legi, aprobate prin nr.HG 598/2002, organul fiscal răspunde după aproximativ 18 luni (la data de 21.01.2004) că cererea a fost respinsă întrucât nu s-a făcut dovada achitării obligației de plată din ultimul decont de TVA. Chiar dacă sensul comun al cuvintelor prezumă că unei cereri adresată unui organ al statului îi corespunde un răspuns (lato sensu) al acestuia, chiar dacă în speță, contribuabilul a primit un răspuns, având în vedere că vorbim despre o taxă a cărei exigibilitate este de principiu concomitentă cu faptul generator, că răspunsul organului fiscal a venit după 18 luni de incertitudine, deși art. 23 alin. 5 din nr.HG 598/2002, în vigoare la acel moment, precizează că organele fiscale vor opera scoaterea din evidență a plătitorilor de taxă pe valoare adăugată, care au depus cereri în acest sens, cu data de întâi a lunii următoare depunerii cererii, că prin adeverința nr. 456 din 15.08.2002, care atestă dreptul contribuabilului de a folosi formulare de facturi fără TVA, organul fiscal a recunoscut implicit, calitatea de neplătitor de TVA al contribuabilului, Curtea consideră că principiul încrederii publice în administrația fiscală coroborat cu principiul securității juridice impune concluzia că -, considerat de administrația fiscală neplătitor de TVA printr-un act al acestei instituții - adeverința care permite folosirea de acte contabile în care nu se evidențiază TVA, trebuie considerat a avea această calitate pentru toată perioada supusă controlului.
Cât privește speculația recurentei, conform căruia contribuabilul ar fi avut posibilitatea de a cere instanței de contencios administrativ, obligarea organului fiscal la emiterea unui răspuns, evident aceasta punând în discuție propria incorectitudine a organului fiscal, nu poate fi adusă în apărarea poziției sale, cu atât mai mult cu cât, textul citat anterior, art. 23 alin. 5 din nr.HG 598/2002, stabilește că organul fiscal operează scoaterea din evidență a plătitorilor de TVA cu data de întâi a lunii următoare depunerii cererii, lăsând să se înțeleagă că o decizie de admitere a cererii nu este necesară, decizia fiind necesară doar în cazul respingerii.
Așa fiind este evident că contribuabilul nu avea nici un interes să solicite un răspuns, chiar pe calea contenciosului administrativ, în lipsa unei decizii de respingere, textul citat prezumând în favoarea lui un răspuns pozitiv la cerere.
În baza acelorași argumente, al căror pilon îl constituie tăcerea administrației fiscale, Curtea consideră că într-adevăr, principiul unicității controlului fiscal excludea posibilitatea reverificării contribuabilului.
Aceasta pentru că, invocatele noi date au rezultat de fapt din solicitarea către contribuabil de a depune din nou, în 2004, un decont de TVA care fusese depus deja la organul fiscal, astfel încât, indiferent de unghiul din care privim lucrurile, datele nu erau noi.
În consecință, situația fiscală a contribuabilului va fi analizată de instanță cu excluderea anilor 2001 - 2002, atât în ce privește TVA cât și impozitul pe profit, analiza urmând a fi cantonată la problema impozitului pe profit pentru anul 2003.
criticile recurentei sub acest aspect, Curtea constată mai întâi că, deși reală, susținerea legată de necitarea ei la efectuarea expertizei în construcții (partea legată de deplasarea la fața locului) nu produce nulitate întrucât, fiind vorba de o nulitate relativă, nu a fost invocată în termenul prevăzut de lege ( prima zi de înfățișare după depunerea raportului de expertiză), în vreme ce, în ce privește expertiza contabilă, aceasta nenecesitând o lucrare la fața locului, citarea părților nu era obligatorie.
În ce prevede neadmiterea la deducere a cheltuielilor în valoare de 86.386 lei, Curtea constată că acesta a fost justificată de emiterea facturilor pe numele persoanei fizice și nu a asociației familiare precum și de neîndeplinirea de către înscrisurile depuse (chitanțe, ordin de încasare, etc. ) a condițiilor pentru a fi socotite documente justificative. Dar, dat fiind că locația pentru desfășurarea activității asociației familiare coincidea cu cea în care persoana fizică - locuia efectiv împreună cu familia sa, evident contractele pentru utilități (gaz, apă, canal, telefon, televiziune prin cablu) erau cele încheiate anterior pentru persoana fizică, în cauză prezentându-se un contract care justifică această situație, contract prin care, toate cheltuielile, inclusiv cele referitoare la partea din construcția aferentă nevoilor de locuit ale persoanei fizice, erau suportate de asociația familială (contractul din 26.04.1999), astfel încât aceste cheltuieli trebuie considerate deductibile.
În ce privește înscrisurile care nu ar fi îndeplinit condițiile pentru a fi considerate documente justificative, Curtea constată că expertul contabil a considerat că în general bonurile fiscale constituie documente justificative, fiind de astfel de notorietate că acestea fiind emise automat și tipizat nu pot cuprinde elemente de identificare, a cumpărătorului, acestea putând fi completate chiar de contribuabil pentru nevoile deducerii.
În fine, în ce privește cheltuielile de amortizare a mijloacelor fixe, concluziile raportului de expertiză fiind că în realitate contribuabilul a înregistrat ca amortizare sume mai mici decât cel la care era îndreptățit (fila 308 - anexa 24 la raportul de expertiză), critica nu se verifică.
În consecință, constatând legală și temeinică soluția primei instanțe, în temeiul art. 312 Cod procedură civilă, Curtea va respinge recursul ca nefondat cu completarea motivări în sensul celor arătate anterior.
Văzând și dispozițiile art. 274 Cod procedură civilă.,
În numele Legii,
DECIDE,
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A JUDEȚULUI S cu sediul în S,-, județul S, împotriva sentințeinr. 408 din 3 aprilie 2008 pronunțată de Tribunalul Suceava- secția comercială, contencios administrativ și fiscal în dosar nr-.
Obligă recurenta să plătească intimatei 1690 lei, cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 29 ianuarie 2009.
Președinte, Judecători, Grefier,
Red.
Jud. /
Tehnored.
Ex. 2/17.02.2009
Președinte:Galan MariusJudecători:Galan Marius, Mitrea Muntean Daniela, Artene
