Anulare act de control taxe și impozite. Decizia 2265/2009. Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA COMERCIALĂ,DE CONTENCIOS
ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 2265
Ședința publică din data de 30 septembrie 2009
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: Maria Hrudei
JUDECĂTOR 2: Floarea Tămaș
JUDECĂTOR 3: Eleonora Gheța
GREFIER: - -
S-a luat în examinare recursul formulat de pârâtele DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A JUDEȚULUI M PRIN ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI B M împotriva sentinței civile nr. 1271 pronunțată în data de 04 mai 2009, în dosarul nr- al Tribunalului Maramureș în contradictoriu cu intimatul având ca obiect anulare act de control taxe și impozite-taxă de primă înmatriculare.
La apelul nominal făcut în cauză se constată lipsa părților litigante de la dezbateri.
S-a făcut referatul cauzei, ocazie cu care se învederează instanței că pricina se află la al doilea termen de judecată, pentru când procedura de citare este legal îndeplinită, recursul este scutit de plata taxelor de timbru iar părțile litigante au solicitat judecarea pricinii în lipsă.
Curtea în raport de obiectul cauzei și înscrisurile existente la dosar rămâne în pronunțare.
CURTEA,
Din examinarea actelor dosarului constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.1217 pronunțată la data de 04.05.2009 în dosar nr- al Tribunalului Maramureș au fost respinse excepțiile formulate de către pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice M în nume propriu și pentru Administrația Finanțelor Publice B M; admisă acțiunea formulată de către reclamantul împotriva pârâtelor DGFP M și B M; anulat actul administrativ emis de BMp rivind soluționarea contestației înregistrate de reclamantă sub nr.23600/10.07.2008; constată nelegalitatea încasării la bugetul de sta a sumei de 3341 lei reprezentând taxa specială de înmatriculare achitată cu chitanța nr.-/30.07.2007; obligată pârâta B M să restituie reclamantului suma de 3341 lei cu dobânda legală calculată de la data achitării ei și până la restituirea efectivă; obligate pârâtele să plătească reclamantului suma de 1.004,3 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a dispune astfel instanța a reținut că excepția prescripției este neîntemeiată întrucât taxa specială de înmatriculare fost percepută în baza unui act normativ care s-a constata a fi nelegal, și nu în baza unui act administrativ.
În aceste condiții sunt aplicabile prevederile art. 7 ind.1 din legea 554/2004 care arată că în cazul actului administrativ normativ, plângerea poate fi formulata oricând, deci acțiunea este imprescriptibilă.
Referitor la argumentele vizând procedura de infrigement și recursul prealabil sunt proceduri facultative pentru instanțele interne, și sunt aplicate la aprecierea instanței doar în situația în care textele actelor normative comunitare sunt primitoare de mai multe înțelesuri putând conduce la soluții diferite. Ori în cazul de speță textul Tratatului european invocat în apărare de către reclamanta, este foarte clar și fără echivoc stabilește interdicția de stabilire a unor taxe noi peste cele prevăzute și asumate de statele membre, inclusiv de România.
Cât privește fondul reține instanța că sunt aplicabile în mod direct în mod direct dispozițiile din dreptul comunitar care au prioritate față de dreptul național și dat fiind diferența de tratament care contravine art.90 din 1 din Tratatul.
Tot astfel mai reține instanța că taxa specială a fost încasată în baza legislației interne în vigoare anterior de data ordonanței de Guvern 50/2008 și ca atare nu se poate reține justificat că Statul Român are un temei legal de reținere a unei părți din taxa încasată ilegal anterior datei de 1 iulie 2008 pe care s-o compenseze în parte cu o altă taxă ce urmează a fi percepută în temeiul unui alt act normativ adoptat ulterior raportului juridic de drept material fiscal în baza căruia s-a încasat nelegal taxa specială.
Împotriva soluției menționate a declarat recurs DGFP M solicitând admiterea recursului, modificarea hotărârii în sensul respingerii acțiunii reclamantului.
În motivare recurenta a arătat că instanța a interpretat greșit actul dedus judecății, hotărârea este lipsită de temei legal, dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii. Astfel, în dezvoltarea motivelor invocate se arată că răspunsul comunicat intimatului nu reprezintă un act administrativ în sensul art.41 pr.fiscală și ca atare dreptul la restituire nu a fost lezat prin acest răspuns.
Mai arată recurenta că prin instituirea taxei de poluare chiar dacă este clară competența de mediu trebuiau avute în vedere dispozițiile OG nr.50/2008 cele statuate prin decizii constituționale referitor regimul juridic al dreptului anterior cât și rezoluția adoptată și recunoașterea derogărilor de la principii.
Totodată arată recurenta că instanța nu a avut în vedere solicitarea referitor la dobânda și dispozițiile aplicabile în privința acesteia cât și nejustificarea în totalitate a cheltuielilor de judecată.
Analizând recursul declarat Curtea reține următoarele:
Recurenta susține că adresa nu este un act administrativ și ca atare nefiind lezat intimatul cererea trebuia respinsă.
Aceste susțineri nu pot fi primite. dresă materializează în corpul ei manifestarea de voință a autorității fiscale de a respinge (refuza) cererea de restituire a taxei speciale plătită de reclamant invocând ca justificare dispozițiile legale ale dreptului material fiscal aplicabile acestui raport juridic care sunt în vigoare și produc efecte juridice.
Or, un astfel de act întrunește toate condițiile specifice ale actului administrativ în înțelesul dat de dispozițiile art. 2 alin. 1 lit. c) precum și ale alin. 2 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, textul din urmă asimilând actelor administrative unilaterale, între altele, refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau un interes legitim. Pe de altă parte, actul întrunește și trăsăturile actului administrativ fiscal în înțelesul dat acestei noțiuni de prevederile art. 41.pr.fisc. Actul a fost emis de către organul fiscal competent în aplicarea legislației privind restituirea unei taxe speciale instituite de legea fiscală.
ori alte mijloace pe care le indică recurentele pe care reclamanta le-ar fi putut urma și care dacă nu sunt utilizate paralizează demersul judiciar de față nu pot conduce la concluzia că nu aduce o vătămare și că astfel este inadmisibilă acțiunea.
A argumenta pe ideea că reclamanta trebuia să utilizeze calea unei alte acțiuni în contencios administrativ preventive în vederea înlăturării refuzului de înmatriculare dat prin ipoteză de autoritatea care ar fi trebuit să facă operațiunea de înmatriculare fără plata taxei înseamnă a expune pe reclamantă, pe o durată de timp, riscului lipsei folosinței bunului său, de vreme ce fără înmatriculare un autovehicul nu poate fi folosit legal conform destinației sale.
Or, în cauză reclamanta a ales în mod legal să se supună legislației interne în materie și mai apoi să apeleze la organul fiscal pentru a recupera taxa considerând că a fost plătită fără temei legal, procedeul fiind perfect legal, deoarece orice plată făcută din eroare sau fără a exista debit este considerată nedatorată și astfel este supusă restituirii (repetițiunii).
De altfel, plata taxei speciale pentru autoturisme și autovehicule în contul entității ce aparține de pârâtă (trezorerie) este o condiție prealabilă și obligatorie pentru înmatricularea autoturismului și pentru utilizarea acestuia în mod legal în România.
Împrejurarea că reclamanta a ales să facă plata voluntară a obligației impuse de lege, fără o decizie de impunere din partea vreunui organ fiscal, nu îi înlătură acestuia posibilitatea de a contesta baza legală pe baza și în temeiul căreia a făcut plata iar în caz de succes să ceară apoi organului fiscal care a încasat respectiva taxă ori jurisdicției competente să i se restituie.
Din această perspectivă cele susținute de recurentă nu pot fi considerate întemeiate și drept urmare soluția tribunalului cu privire la argumentele aduse se vădesc a fi legale.
Pe fond Curtea reține de asemenea că sentința tribunalului este temeinică și legală.
Recurenta susține că acțiunea reclamantului este în mod vădit netemeinică și nelegală și deci trebuia respinsă ca atare, invocând în principal normele de drept intern aplicabile speței.
În cauza de față tribunalul a reținut aplicabilitatea prioritară și directă a dispozițiilor art. 90 din Tratat.
Este unanim admis atât în literatura de specialitate cât și în practica judiciară internă și cea a CJCE că art. 90 din Tratat produce efecte directe și ca atare creează drepturi individuale pe care jurisdicțiile statelor membre ale Uniunii le pot proteja.
Judecătorul național, ca prim judecător comunitar, are competența atunci când dă efect direct dispozițiilor art. 90 din Tratat să aplice procedurile naționale de așa manieră ca drepturile prevăzute de Tratat să fie deplin și efectiv protejate.
Că o taxă internă impusă autoturismelor second-hand este discriminatorie în sensul art. 90 parag.1 din Tratat s-a decis în cauza conexată și unde Curtea de Justiție a arătat că o taxă de înmatriculare este interzisă atâta timp cât este percepută asupra autoturismelor second-hand puse pentru prima dată în circulație pe teritoriul unui stat membru și că valoarea taxei, determinată exclusiv prin raportare la caracteristicile tehnice ale autovehiculului (tip motor, capacitate cilindrică) și la clasificarea din punct de vedere al poluării este calculată fără a se lua în seamă deprecierea autoturismului de o asemenea manieră încât, atunci când se aplică autoturismelor second-hand importate din statele membre, aceasta excede valoarea reziduală a unor autoturisme second-hand similare care au fost deja înmatriculate în statul membru în care sunt importate.
Cum România este stat membru al Uniunii începând cu data de 1 ianuarie 2007 sunt activate dispozițiile art. 148 alin. 2 din Constituția României conform cărora legislația comunitară cu caracter obligatori prevalează legii interne iar conform alin. 4 din același articol jurisdicțiile interne garantează îndeplinirea acestor exigențe.
Pe de altă parte obligația de a aplica prioritar dreptul comunitar nu este opozabilă numai jurisdicțiilor ci și Executivului însuși și organelor componente ale acestuia cum sunt bunăoară autoritățile fiscale. Din această perspectivă, invocarea de către organul fiscal a legii fiscale interne în temeiul căreia s-a perceput taxa specială dovedită contrarie cu normele dreptului comunitar înfrânge nu numai dispozițiile constituționale precitate dar pune serioase semne de întrebare asupra îndeplinirii obligației de loialitate comunitară asumate de România ca stat membru.
Într-o atare ipoteză revine jurisdicțiilor să elimine această disfuncționalitate recunoscând particularilor drepturile prin aplicarea directă a Tratatului în așa fel încât acestei norme să i se recunoască și caracterul ei util.
Tribunalul ca instanță de fond nu a făcut altceva decât să aplice dispozițiile constituționale interne și normele Tratatului de așa manieră să i se recunoască particularului dreptul său de a nu fi impus o taxă specială discriminatorie la înmatricularea pentru prima dată în România a autoturismului second-hand importat dintr-un alt stat membru al Uniunii. În această manieră instanța de fond și-a îndeplinit misiunea trasată de Trata și de Legea de ratificare a acestuia precum și de Curtea de Justiție în practica judiciară pertinentă (cauza Simmenthal II din anul 1978).
Ca atare, Curtea constată că instanța de fond a făcut corect aplicarea și interpretarea dispozițiilor legale.
Desigur se afirmă că ar fi incidente în speță prevederile OUG nr. 50/2008. Cu privire la aceasta se reține că potrivit dispozițiilor art. 11 din acest act normativ axa rezultată ca diferență între suma achitată de contribuabil în perioada 1 ianuarie 2007-30 iunie 2008, cu titlu de taxă specială pentru autoturisme și autovehicule, și cuantumul rezultat din aplicarea prezentelor prevederi privind taxa pe poluare pentru autovehicule se restituie pe baza procedurii stabilite în normele metodologice de aplicare a prezentei ordonanțe de urgență. Aceste norme au fost aprobate prin HG nr. 686/2008.
Curtea reține că taxa specială ce face obiectul prezentei cauze a fost încasată în baza legislației fiscale interne în vigoare anterior datei de 1 iulie 2008 și care a fost apreciată ca fiind contrară normelor comunitare. Într-o atare ipoteză, se aplică principiul conform căruia când un stat membru a impus sau aprobat o taxă contrară dreptului comunitar este obligat să restituie taxa percepută prin încălcarea acestuia.
Din această perspectivă reclamantul intimat are dreptul la restituirea integrală a taxei speciale încasată în temeiul unor dispoziții legale contrare normelor comunitare.
În astfel de situații Curtea de Justiție a decis că statele membre trebuie să asigure rambursarea taxelor colectate cu încălcarea prevederilor art. 90 din Tratat, cu respectarea principiilor ce guvernează autonomia procedurală și îmbogățirea fără justă cauză. Totodată, a mai decis că în astfel de cauze pot fi plătite și daune pentru pierderile suferite ( A se vedea: CJCE, cazul nr. 68/79 I/S contre re danois des impts accises precum și cauza conexată nr. C- 290/05 și C-333/05șiparag. 61-70).
Din această perspectivă, nu se poate reține justificat că Statul Român are un temei legal de reținere a unei părți din taxa încasată ilegal anterior datei de 1 iulie 2008 pe care s-o compenseze în parte cu o altă taxă ce urmează a fi percepută în temeiul unui alt act normativ adoptat ulterior raportului juridic de drept material fiscal în baza căruia s-a încasat nelegal taxa specială.
Curtea mai reține, în context, că noua taxă instituită de OUG nr. 50/2008 este stabilită pe alte principii decât taxa specială anterioară are alt mod de calcul și altă destinație.
Așa fiind, Curtea apreciază că nu este posibilă, pe de o parte admiterea recursului și respingerea acțiunii reclamantului menținând ca legală taxa specială încasată sub imperiul normelor din Codul fiscal pe considerentul incidenței și efectelor produse de OUG nr. 50/2008 dar pe de altă parte nici nu se poate admite recursul cu consecința îndrumării reclamantului să urmeze procedura anevoioasă și plină de riscuri în scopul restituirii integrale a taxei prin aplicarea noului act normativ.
A admite această teză ar însemna ca soluția dată acțiunii reclamantului să nu fie integrală și eficace, de vreme ce pârâta în continuare că taxa specială s-a perceput în baza unei norme legale interne contrare dreptului comunitar.
Nu în ultimul rând, Curtea reține că restituirea doar a diferenței între taxa specială încasată anterior pe baza unei norme legale abrogată la 1 iulie 2008 și taxa de poluare ce urmează a se percepe în temeiul actului normativ aplicabil după această dată pune problema aplicării noului act normativ și pentru trecut, respectiv taxa specială încasată ilegal s-arvalidaprin aplicarea retroactivă a unui alt act normativ inactiv la data nașterii și consumării raportului juridic de drept material fiscal, ceea ce evident contravine principiului neretroactivității legii consacrat de art. 15 alin. 1 din Constituție.
Ori, din această perspectivă, aplicarea OUG nr. 50/2008 nu poate paraliza demersul reclamantei și nici nu poate pune sub semnul îndoielii legalitatea și temeinicia sentinței recurate conform argumentelor deja expuse în precedentul prezentelor considerente.
Sub semnul îndoieli nu pot fi puse nici reținerile instanței cu privire la dobândă. Acordarea dobânzii reprezintă o modalitate de reparare integrală a prejudiciului cauzat prin instituirea acestei taxe cu caracter discriminatoriu. Neîndeplinirea obligației de loialitate comunitară asumată de România ca stat membru justifică angajarea răspunderii autorităților fiscale pe temei delictual și obligarea la repararea prejudiciului patrimonial cauzat celor cărora li s-au perceput taxe ce contravin normelor comunitare.
Obligația de a aplica prioritar dreptul comunitar nu este opozabil numai jurisdicțiilor ci și executivului organelor competente ale acestuia cum sunt autoritățile fiscale. În acest context al reparării se impune și obligarea la plata dobânzilor legale prevăzute de OG nr.9/2000 calculate asupra sumei de restituit începând cu data plății/achitării taxei pentru că de atunci s-a creat prejudiciul acesta fiind de altfel și concluzia dedusă implicit din argumentele aduse demersurili inițiat în instanță de intimat.
Nici susținerile recurentei C cu privire la cheltuielile de judecată nu pot fi reținute. Plecând de la principiile reținute de art.274 pr.civ. în cauză s-a dovedit culpa și justificarea prin chitanțe a cheltuielilor efectuate anterior trimiterii spre rejudecare context în care din perspectiva normei arătate reținerile primei instanțe din hotărâre de completare nu pot fi considerate greșite.
Prin urmare față de cele arătate, constatând că hotărârea este temeinică și legală, Curtea în baza art. 312.pr.civ. va da o soluție de respingere a recursurilor declarate.
Cu privire la cheltuielile de judecată solicitate de intimat în recurs se rețin următoarele:
Prin art.274 (1) pr.civ. se prevede că parte care cade în pretenții va fi obligată la cerere să plătească cheltuieli de judecată.
Același articol prin alin.3 prevede însă că judecătorii au dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților cu cele prevăzute în onorariilor minimale ori de câte ori va constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari față de valoarea pricinii sau munca neîndeplinită de avocat.
Din normele enunțate reiese că instanța la cerere poate acorda cheltuieli iar acestea pot fi micșorate sau majorate raportat la munca neîndeplinită și față de valoarea pricinii.
În speță se observă că s-a depus întâmpinare cuprinzând aceleași argumente ca în cauze similare susținute de către apărătorul intimatei ca parcursul demersului în fața instanței de recurs apărătorul nu s-a prezenta pentru susținere. Pe de altă parte se observă că acțiunea prezintă o complexitate redusă iar soluția raportat la practica instanței de recurs anterior cu privire la plata taxei de primă înmatriculare este previzibilă. Ori în aceste circumstanțe raportat la valoarea pricinii și la activitatea ce s-a rezumat doar la întocmirea întâmpinării se apreciază că sunt întrunite cerințele art.274 alin.3 pr.civ.
Ca atare în temeiul normei arătate urmează a se admite în parte cererea reclamantului și a fi obligată recurenta la plata cheltuielilor parțiale în sumă de 300 lei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat deDirecția Generală a Finanțelor Publiceîmpotriva sentinței civile nr. 1217 din 4.05.2009, pronunțată în dosarul nr- al Tribunalului Maramureș pe care o menține în întregime.
Admite în parte cererea intimatului privind cheltuielile de judecată.
Obligă recurenta să achite intimatului suma de 300 lei cheltuieli parțiale.
Decizia este irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 30 septembrie 2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI
- - - - - -
GREFIER
-
Red.FF./
5 ex./2.10.2009
Jud.fond.
Președinte:Maria HrudeiJudecători:Maria Hrudei, Floarea Tămaș, Eleonora Gheța
