Anulare act de control taxe și impozite. Decizia 2792/2009. Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA COMERCIALĂ, DE CONTENCIOS
ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr-
DECIZIA CIVILĂ NR. 2792/2009
Ședința publică din 09 noiembrie 2009
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: Mihaela Sărăcuț
JUDECĂTOR 2: Mirela Budiu
JUDECĂTOR 3: Augusta Chichișan
GREFIER: - -
S-a luat în examinare recursul promovat de reclamanta - SRL, împotriva sentinței civile nr. 1867 din 19.06.2009 pronunțată în dosarul nr- al Tribunalului Cluj, cauza privind și pe intimații DIRECTIA GENERALA A FINANȚELOR PUBLICE C și ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI C N, având ca obiect anulare act de control taxe și impozite - taxă de primă înmatriculare.
La apelul nominal făcut în cauză s-a prezentat pentru recurentă, avocat, lipsă fiind intimații.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul este timbrat cu 20 lei taxă judiciară de timbru și timbru judiciar de 0,3 lei.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că, în data de 26.10.2009 s-a înregistrat la dosarul cauzei întâmpinare din partea intimatei C, prin care s-a solicitat respingerea recursului, din care un exemplar s-a comunicat cu reprezentantul recurentei.
Reprezentantul recurentei a învederat instanței că, nu are de invocat excepții prealabile sau de formulat alte cereri în probațiune, solicitând acordarea cuvântului pe fond.
Curtea, în urma deliberării, constată că, nu mai sunt de invocat excepții prealabile sau de formulat alte cereri în probațiune, apreciază că, prezenta cauză este în stare de judecată, declară închisă faza probatorie și acordă cuvântul reprezentantului recurentei în dezbateri judiciare asupra recursului promovat.
Reprezentantul recurentei a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârii recurate, în sensul admiterii acțiunii, pentru motivele detaliate pe larg prin memoriul de recurs, susținute oral cu prilejul acordării cuvântului în dezbateri judiciare pe fondul cauzei, cu cheltuieli de judecată.
CURTEA
deliberând reține că,
Prin sentința civilă nr. 1867 din 19 iunie 2009 pronunțată în dosarul nr- al Tribunalului Clujs -a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei.
A fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta - SRL, cu sediul în C-N,-, jud. C în contradictoriu cu pârâții DIRECTIA GENERALA A FINANTELOR PUBLICE C, ADMINISTRATIA FINANTELOR PUBLICE A MUN.C N, ambii cu sediul în C-N, P-ța - - nr. 19, jud.
Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că, reclamanta - SRL a chemat în judecată pe pârâții DIRECTIA GENERALA A FINANTELOR PUBLICE C, ADMINISTRATIA FINANTELOR PUBLICE A MUN.C N, solicitând obligarea C-N să restituie suma de 15374 lei achitată ci titlu de taxă de primă înmatriculare auto în România pentru două autoturisme achiziționate în sistem leasing în decembrie 2007 și februarie 2008, cu obligarea achitării dobânzii legale de la data efectuării plății și până la data restituirii efective, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acțiunii s-a arătat că a achiziționat două autoturisme în sistem leasing pentru care a efectuat plata taxei de primă înmatriculare auto prin virament bancar în contul Societății de leasing Leasing SA, cu care s-a încheiat contractul pentru achiziționarea autoturismului, iar aceasta din urmă a efectuat plata conform extrasului de cont la C-
S-a mai arătat că s-a adresat pentru restituirea taxei, însă s-a refuzat restituirea cu toate că această taxă încalcă art. 90 paragraf 1 din Tratatul Uniunii Europene și art. 148 din Constituția României.
C-N și DGFP C au depus întâmpinări solicitând respingerea acțiunii ca nedovedită și inadmisibilă, arătând că procedura de restituire este reglementată de OUG 50/2008 și au invocat lipsa calității procesuale active a reclamantei de a solicita restituirea acestei taxe.
Reclamanta a încheiat cu Societatea de Leasing Leasing SA, contractul pentru achiziționarea a două autoturisme în sistem de leasing financiar în decembrie 2007 și respectiv în februarie 2008.
Pentru aceste autoturisme a fost achitată taxa de primă înmatriculare prevăzută de art. 214 ind. 1 - 214 ind. 3. fiscal, reclamanta virând suma de 15374 lei în contul Societății de leasing, iar aceasta din urmă efectuând plata în contul C-
Este real că, potrivita art. 25 alin. 1. fiscal utilizatorul este tratata din punct de vedere fiscal ca proprietar, însă acest tratament fiscal privește doar obligațiile din raportul juridic fiscal pentru că prevederile art. 117 alin. 1 lit. d proc. fiscală arată că se restituie la cerere debitorului sumele plătite ca urmare a aplicării eronate a prevederilor legale, astfel că, potrivit art. 25 alin. 1 debitorii sunt acele persoane care potrivit legii au obligația corelativă de plată a unor drepturi de creanță fiscală pe care le-au achitat conform art. 26. proc fiscală.
Prin urmare, excepția lipsei calității procesuale, a fost admisă pentru că din moment ce Codul d e proc. fiscală a stabilit posibilitatea restituirii sumelor doar către debitor care în aceast caz este Societatea de Leasing Leasing SA, și - LEASING SA, doar aceste societăți sunt îndreptățite să solicite restituirea acestor sume, iar în cazul refuzului nejustificat să se îndrepte cu o acțiune în contencios fiscal potrivit art. 2 alin. 2 din Legea 554/2004 și art. 218. proc. fiscală.
Faptul că există o înțelegere între reclamantă și societățile de leasing privitor la care societățile de leasing urmează să nu mai solicite taxa de primă înmatriculare întrucât aceasta urmează să o facă reclamanta nu poate fi opusă prevederilor legale în materie care dau acest drept doar persoanei juridice sau fizice care a fost considerat debitor al creanței fiscale aplicate.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta - SRL solicitând admiterea acestuia, modificarea în totalitate a hotărârii atacate cu consecința admiterii cererii reclamantei și cu obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecată.
În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanta arată că sintetizând, fondul prezentei cauze îl reprezintă obligarea organului fiscal la restituirea sumelor achitate cu titlu de taxă specială pentru autoturisme și autovehicule (taxa de primă înmatriculare), în principal motivat de faptul că: acea taxă nu era o taxă specială - raportat la dispozitiile Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene și la întreg cadrul legislativ la,precum și prin prisma faptului că Statul Român - prin Guvernul României a recunoscut, prin efectul dreptul cetătenilor de a le fi restituită taxa de primă înmatriculare anterior achitată.
Reclamanta a achiziționat în perioada decembrie 2007februarie 2008, în regim leasing, un număr de 2 autoturisme. Aceste autovehicule au fost achiziționate din țări membre ale Uniunii Europene.
Pentru a putea înmatricula în circulație în România autovehiculele achiziționate, pentru fiecare din aceste autoturisme societatea recurentă a fost obligată la plata taxei speciale pentru autoturisme și autovehicule (taxa de primă înmatriculare), conform actelor anexate în probațiune la dosarul de fond.
Plățile taxei speciale pentru aceste autoturisme au fost efectuate de către recurenta societate prin viramente bancare în contul societății de leasing " LEASING INSTITUȚIE FINANCIARĂ NEBANCARĂ" cu care subscrisa a încheiat contractele de leasing privitor la autoturisme. Această societate de leasing, la rândul ei, a efectuat plățile în contul Administrației Finanțelor Publice C - conform documentelor depuse la dosarul cauzei.
Considerând că aceste taxe speciale pentru autoturisme pe care a fost nevoită să le plătească sunt nelegale, prin Adresa nr. 2707 / 27.06.2008 a solicitat Direcției Generale a Finanțelor Publice C restituirea integrală a sumelor încasate cu titlu de taxă specială pentru autoturisme și autovehicule (taxă de primă înmatriculare). Cererea subscrisei a fost înregistrată la C cu nr. 22.780 / 27.06.2008.
Prin Adresa nr. 22780 / 30.06.2008 Car espins cererea noastră de restituire, apreciind că taxa de primă înmatriculare a fost plătită conform legislației fiscale române, respectiv art. 2141 - art. 2143 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.
Recurenta a înaintat la Tribunalul Cluj - Secția Mixtă de Contencios Administrativ și Fiscal, de Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale acțiunea care a făcut obiectul Dosarului nr- prin care a solicitat obligarea organului fiscal Administrația Finanțelor Publice a Municipiului C- să restituie suma totală de 15.374 lei achitată de către recurentă cu titlu de taxă specială de primă înmatriculare auto în România pentru 2 autovehicule achiziționate în perioada decembrie 2007 - februarie 2008; să achite dobânda legală aferentă cuantumului taxelor a căror restituire se solicită, calculată de la data efectuării fiecărei plăti și până la data restituirii efective si integrală a sumei.
Prin Sentința Civilă nr. 1867/19.06.2009 pronunțată la fond Tribunalul Cluja respins cererea recurentei pe cale de excepție, admițând excepția invocată de intimata Mun. C-N privind lipsa calității procesuale active a subscrisei, în felul acesta ne mai analizând pe fond motivele pe care subscrisa ne-am întemeiat cererea.
Instanța de fond a respins cererea subscrisei pe cale de excepție, admițând excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, invocată de a Mun. C-N, reținând că:
Reclamanta a încheiat cu societatea de leasing contractul pentru achiziționarea a 2 autoturisme în sistem de leasing financiar.
Pentru aceste autoturisme a fost achitată taxa de primă înmatriculare, reclamanta virând suma de 15374 lei în contul societății de leasing, iar aceasta din urmă făcând plata în contul C-N; Este real că potrivit art. 25 alin.1 Cod fiscal utilizatorul este tratat din punct de vedere fiscal ca proprietar, însă acest tratament.
Mai reține instanța de fond și faptul că există o înțelegere între reclamantă și societatea de leasing privitor la care societățile de leasing urmează să nu mai solicite taxa de primă înmatriculare întru cât aceasta urmează să o facă reclamanta nu poate fi opusă prevederilor legale în materie care dau acest drept doar persoanei juridice sau fizice care a fost considerat debitor al creanței fiscale.
Argumentul care a stat la baza admiterii excepției intimatei a fost faptul că taxa de primă înmatriculare solicitată nu a fost plătită de reclamantă, ci de societatea de leasinq, care a efectuat plățile către trezoreria statului.
Practic, excepția invocată de intimata Administrația Finanțelor Publice C-N este raportată la faptul că taxa de primă înmatriculare în sumă totală de 25.855,76 lei a fost achitată de subscrisa în calitate de utilizator către firma de leasing " LEASING INSTITUȚIE FINANCIARĂ NEBANCARĂ" care la rândullor a achitat-o la bugetul de stat, astfel încât se susține că societatea noastră nu am fi cea îndreptățită să solicităm restituirea acestor taxe întrucât recurenta nu achitat-
La fond, subscrisa a invocat ca și principal argument pentru respingerea acestei excepții recunoașterea legală a dreptului și totodată obligației utilizatorului din contractul de leasing financiar de a se comporta ca și un proprietar în ceea ce privește dreptul fiscal.
Instanța de fond reține aceste argument al subscrisei, și constată că este real că potrivit art. 25 alin. 1 Cod fiscal utilizatorul este tratat din punct de vedere fiscal ca proprietar, însă acest tratament fiscal privește doar obligațiile din raportul juridic fiscal.
Mai exact, instanța de fond a considerat că în acest raport juridic legiuitorul a stabilit în sarcina utilizatorului de leasing financiar doar obligațiile, fără a fi recunoscute și drepturile aferente.
Este evident că instanța de fond a ajuns în mod eronat la concluzia potrivit căreia utilizatorul de leasing financiar nu este debitorul fiscal la care se face referire.
Chiar argumentele pe care se întemeiază considerentele sunt în favoarea tezei invocate de subscrisa societate, practic fiind în situația atât a unei încălcări cât și a aplicării greșite a legii din partea instanței de fond.
Statul prin Ministerul Finanțelor a stabilit în sarcina subscrisei (utilizator de leasing financiar) obligații fiscale care sunt în sarcina proprietarului.
Dar acest tratament fiscal nu privește doar obligațiile din acest raport juridic ci și drepturile aferente.
De asemenea, normele legale citate de instanța de fond (referitoare la dreptul la restituirea unor sume cu caracter de creanțe fiscale) fac referire la debitorul fiscal, care în cazul în speță este utilizatorul de leasing financiar potrivit dispozițiilor Codului fiscal.
Acest drept la restituirea unor sume cu caracter fiscal trebuie să le fie recunoscut de instanta de iudecată, care nu poate aprecia o astfel de situatie (si exceptie) decât prin prisma legii în vigoare.
Este de subliniat un alt argument pe care dorește să îl invoce, care este referitor chiar la modul în care a fost formulată motivare a instanței de fond și la încălcarea unui principiu al dreptului fiscal.
Practic, instanța de fond a infirmat dreptul subscrisei de a solicita restituirea taxei de primă înmatriculare motivat de faptul că "taxa de primă înmatriculare solicitată nu a fost plătită de reclamantă, ci de societatea de leasing, care a efectuat plătile către trezoreria statului".
Pentru a face o paralelă cu o situație mult mai întâlnită în practică tot referitor la plata și restituirea taxelor, arată că în cazul restituirii unei taxe judiciare de timbru recunoscute unui reclamant dintr-un proces, dreptul de a încasa suma respectivă aparține doar acelui reclamant, fiind indiferent de faptul că acea taxă a fost achitată pentru el de altcineva.
. va prevala principiul titularului dreptului fiscal, care titular este subscrisa prin efectul legii, așa cum a dovedit mai sus.
Toate aceste argumente de mai sus duc la concluzia potrivit căreia trebuie să le fie recunoscut inclusiv dreptul proprietarului autoturismului de a solicita în nume personal restituirea taxei de primă înmatriculare. O altă interpretare ar presupune un abuz și o limitare ilegală a drepturilor noastre constituționale.
Raportat la dispozițiile Codului Fiscal invocate, rezultă că instanța de fond nu putea admite excepția lipsei calității procesuale active a recurentei, așa cum a fost invocată de reprezentanta ministerului finanțelor (pârâta-intimată ), din moment ce acest drept de a solicita în mod direct și personal restituirea taxei de primă înmatriculare este un drept fiscal recunoscut prin lege, subscrisa fiind tratată din punct de vedere fiscal ca și un proprietar.
Primul aspect pe care îl luăm în discuție este incidența prevederilor Art.ll0 (ex.art.90 TCE) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, versiunea consolidată 2008/ C 115/0 1.
Ceea ce dorește să sublinieze este referitor la abordarea teoriei potrivit căreia articole 2141_2143 din Codul Fiscal contravin prevederilor Art.ll0 (ex.art.90 TCE) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, care dispun că"Nici un stat membru nu aplică, direct sau indirect, produselor altor state membre impozite interne de orice natură mai mari decât cele careseaplică, direct sau indirect, produselor naționale similare. De asemenea, nici un stat membru nu aplică produselor altor state membre impozite interne de natură să protejeze indirect alte sectoare de producție".
Practica instanțelor judecătorești este deja unitară cel puțin cu privire la faptul că taxa de primă înmatriculare încălca prevederile Tratatului (respectiv Art.ll0 (ex.art.90 TCE) din Tratat) din punctul de vedere al tratamentului fată de cu privire la autovehicule second-hand (autovehicule înmatriculate în România după ce anterior mai fuseseră înmatriculate.și în tări din
Spre deosebire de acest gen de autovehicule, atunci când în discuție este restituirea taxei de primă înmatriculare pentru autovehicule noi, care sunt înmatriculate prima dată pe teritoriul în România, practica judiciară nu mai este atât de unitară,îmbrățișându-seuneori argumentele invocate de Administrația Finanțelor Publice și DGFP potrivit cărorataxa specială.a fost achitată pentru autoturisme noi,motiv pentru care nusepoate considera cafiind discriminatorie. aceastacuatât mai multcucât taxa. este percepută nu doar pentru înmatricularea autoturismelor fabricate în alte stateciși pentru cele produse în România.
Argumentele recurentei se întemeiază pe faptul că articolul din Codul fiscal nu poate fi aplicat partial, în sensul să se recunoască că aceeași dispoziție este nelegală cu privire la autovehicule second-hand (încălcând dispoziții ale Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene precum și ale Constituției României) dar că este legală și se poate aplica pentru autovehicule înmatriculate în circulație pentru prima dată pe teritoriul în România.
Este unanim admis faptul că puterea lucrului judecat nu este limitată la dispozitivul hotărârii, ci ea se întinde și asupra considerentelor hotărârii, care constituie susținerea necesară a dispozitivului, făcând corp comun cu acesta. "In principiu, puterea de lucru judecat împiedică - contrazicerile între două hotărâri judecătorești, în sensul că drepturile recunoscute unei părți sau constatările făcute printr-o hotărâre judecătorească definitivă să nu fie contrazise printr-o altă hotărâre judecătorească dată într-un alt proces, deoarece altfel nu s-ar realiza administrarea uniformă a justiției" (Trib. Suprem, Secția civilă,. nr. 631/10.03.1973, nepublicata).
Cu privire la acest aspect, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a criticat și condamnat România (în cauza Beian contra României, prin hotărârea pronunțată în data de 06.12.2007) pentru pronunțarea unor hotărâri divergente în cauze similare, motivat de faptul că astfel s-a încălcat principiul siguranței raporturilor civile, care reprezintă unul din elementele fundamentale ale statului de drept.
La pct. 33 din această hotărâre a CEDO se precizează că "dacă statele decid mai întâi să adopte legi. acestea trebuie să fie puse în practică cu o claritate și o coerență rezonabilă pentru a evita pe cât posibil insecuritatea juridică și incertitudinea pentru subiecții de drept interesați.
La pct. 37 din aceeași hotărâre a CEDO se menționează că "Desigur, divergentele de jurisprudență constituie, prin natura, consecința inerentă a oricărui sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu de instanțe de fond având autoritate asupra competenței lor teritoriale. Cu toate acestea, rolul unei instanțe supreme este tocmai acela de a regIementa aceste contradicții ale. jurisprudenței ( si si si altii impotriva Frantei [GC], nr. 24846/94 si 34165/96 la 34173/96, paragraful 59, CEDO 1999- VII!,
Criticând practica judiciară inconsecventă la cel mai înalt nivel, CEDO a statuat (la Pct.39 din aceeași hotărâre) că "Această practică, ce s-a dezvoltat în cadrul celei mai înalte autorități judiciare din țară, este în sine contrara principiului siguranței publice, care este implicită în ansamblul articolelor Convenției și care constituie unul din elementele fundamentale ale statului de drept. In loc să-și îndeplinească rolul său stabilind o interpretare de urmat, Înalta Curte de Casație a devenit ea însăși sursa nesiguranței juridice, micșorând astfel încrederea publicului în sistemul judiciar.
O abordare contrară ar contraveni arte 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului coroborat cu articolul 1 din Protocolul nr. 1, prin care se garantează că " de drepturile și libertățile recunoscute în (.} Convenție trebuie să fie asigurată, fără nici o distincție,.", respectiv că " Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din cauza unei utilități publice și în condițiile prevăzute de lege si principiile generale ale dreptului internațional.
În aprecierea unor drepturi patrimoniale pretinse de rec1amantul Beian, CEDO a constatat că reclamantul a fost privat de dreptul de a beneficia de drepturile cerute. Guvernul nu contesta faptul că altor persoaneli s-a recunoscut de către Înalta Curte de Casație dreptul de a beneficia de dispozițiile Legii.A existat deci o diferență de tratament între reclamant și celelalte persoane aflându-se într-o situație similară cu a sa. Articolul 14 va fi astfel luat în considerare, dec1arând admisibilă cererea rec1amantului.
Ceea ce trebuie să se distingă aici este diferența juridică dintre norma juridică (ca și text de lege) și raporturile juridice afectate (protejate) de respectiva normă. În mod absolut, nu este permisă nici confundarea și nici amestecarea acestor două noțiuni diferite.
Sub nici o formă însă nu se poate accepta interpretarea potrivit căreia o normă de drept poate să mai producă efecte după ce se constată, se dispune ca atare prin hotărâri judecătorești care au creat o practică judiciară unitară) că încalcă prevederi ale Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene.
În nici un caz nu poate să fie susținută teza unei aplicări parțiale a normei de drept, adică o aplicare doar cu privire la anumite raporturi juridice, motivat de argumentul potrivit căruia acele raporturi nu au legătură cu raporturile de drept care au determinat lipsa de eficiență a normei respective.
Singura ipoteză care se poate lua în discuție este aceea că prin hotărâri judecătorești s-a stabilit încălcarea de către arte 2141 din Codul Fiscal a unei sau unor norme din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.
Aceasta înseamnă că tot textul articolului respectiv de vi ne ineficient din punct de vedere juridic, adică întreaga acea normă de drept va fi sanctionată cu efectele pentru acte nelegale.
O altă interpretare excede atât unei simple interpretări a unui text juridic, dar mai cu seamă aduce atingere principiilor de drept.
Rezultă astfel o concluzie evidentă: norma de drept în baza căreia am fost obligați să achite taxa specială de primă înmatriculare (chiar cu privire la mașinile noi) nu era o prevedere legaIă, respectiv s-a stabilit prin hotărâri judecătorești că art. 2141 din Codul Fiscal încalcă prevederile Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene.
Pe de altă parte, este nerelevant și fără consecinte faptul că se susține că arte 2141din codul fiscal nu aduce atingere decât unei sau anumitor norme din tratatul privind funcționarea uniunii europene iar acea încălcare nu este decât cu privire la autovehiculele rulate importate în România din atunci când analizăm atingerea (încălcarea) adusă unor norme comunitare nu poate să măsoare sau să cântărească cantitatea de atingere adusă acelor norme.
Simplul fapt că se încalcă o normă comunitară lovește de ineficiență juridică respectiva normă națională.
Prin alin. 4 al art.148 din Constituția României se stabilește că autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării și din prevederile alineatului 2.
Prin aceasta, se investesc instanțele judecătorești cu atributul suprem al garanției în numele Statului Român că se va asigura legalitate a și prioritatea prevederilor tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și a celorlalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu.
În cazul în care constată că o normă internă încalcă prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, autoritatea judecătorească, prin instanțele judecătorești, își exercită prerogativa de garant al unor principii constituționale și dispune respectarea prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene.
În practica CEDO (Hotărârea CEDO din data de 26.04.2007, cauza Dumitru Popescu contra României) se statuează că prevederile Convenției (Convenției Europene a Drepturilor Omului) fac parte integrantă din ordinea juridică internă a statelor semnatare. Acest aspect implică obligația pentru judecătorul național de a asigura efectul deplin al normelor acesteia, pagina 8 din 12 asigurându-le proeminența față de orice altă prevedere contrară din legislația națională, fără să fie nevoie să aștepte abrogarea acesteia de către legiuitor. Aceeași atitudine și obligație revine instanțelor judecătorești naționale și atunci când sunt sesizate cu încălcarea unor norme comunitare.
Pentru toate aceste motive mai sus expuse, ca urmare a efectului direct al articolelor citate din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, Instanța de judecată este datoare să constate că art. 2141-2143Cod Fiscal nu pot fi considerate ca fiind in vigoare după aderarea României la, aceste norme fiind abrogate implicit din momentul aderării României la, impunându-se concluzia potrivit căreia taxa specială achitată pentru înmatriculare a autovehiculelor a fost încasată în mod ilegal, că este o plată ne datorată și că a fost plătită în mod forțat, din moment ce achitarea taxei reprezenta singura modalitate de a putea înscrie în circulație un autoturism.
Un alt important argument în susținerea pretențiilor recurenti este referitor la Efectul recunoașterii de către Statul Român, prin Guvernul României, a dreptului persoanelor de a le fi restituită taxa de primă înmatriculare anterior achitată.
În cadrul OUG nr. 50/2008 pentru instituirea taxei de poluare pentru autovehicule (ordonanță de urgență prin care se abrogau articolele 214L2143 din Codul Fiscal și se instituia noua taxă de poluare), la Art.ll se prevede că "Taxa rezultată ca diferență între suma achitată de contribuabil în perioada 1 ianuarie 2007-30 iunie 2008, cu titlu de taxă specială pentru autoturisme și auto vehicu le, și cuantumul rezultat din aplicarea prezentelor prevederi privind taxa pe poluare pentru autovehicule se restituie pe baza procedurii stabilite în normele metodologice de aplicare a prezentei ordonanțe de urgență.
Ori, prin textul legal din cuprinsul art. 11 se dispune înapoierea taxei de primă înmatriculare către persoanele care anterior o achitaseră, interpretarea acestei restituiri putând continua chiar până la echivalarea măsurii cu recunoașterea netemeiniciei măsurii de obligare la plata taxei de primă înmatriculare.
Principalul efect al dispoziției legale privind restituirea este chiar dreptul persoanelor de a primi înapoi contravaloarea sumei achitate cu titlu de taxă specială (taxă de primă înmatriculare).
Un alt efect este recunoașterea de către Guvernul României a faptului că taxa de primă înmatriculare a fost nelegal încasată, aceasta în condițiile în care iese din discuție caracterul de liberalitate din partea Statului Român. Doar ceea ce s-a plătit fără să fie debit este supus restituirii, aceasta potrivit art. 1092 Cod Civil, astfel încât înapoierea acestor sume de bani este îndeplinirea obligației Statului Român de a înapoia sumele nelegal pretinse.
Guvernul României, pus în fața presiunilor Uniunii Europene cu privire la anularea taxei de primă înmatriculare, a găsit un înlocuitor pe care l-a îmbrăcat în haina protecției mediului, ajungând astfel la adoptarea și mai noii taxe pe poluare.
Ceea ce nu putea accepta însă Executivul era slăbirea bugetului de stat prin efectul care s-ar fi resimțit în urma efortului financiar care trebuia făcut pentru restituirea taxelor de primă înmatriculare către contribuabili.
Din nefericire pentru sistemul nostru legal, aceeași pripire juridică care a existat pe tot parcursul adoptării acestor taxe speciale (de primă înmatriculare sau de poluare) s-a regăsit și în noua ordonanță de urgență.
Din simpla lecturare a nr.OUG 50/2008 pentru instituirea taxei de poluare pentru autovehicule reiese că articolul 11 din această ordonanță de urgență este unimplantdeopotrivă prost conceput și care nu a reușit să se grefeze pe întregul care îl constituie actul normativ privind taxa pe poluare.
Prima critică care trebuie adusă acestei așa-zise compensații legale este aceea că pentru compensarea unor taxe cu caracter fiscal trebuia prevăzută o atare procedură prin Codul Fiscal.
Acesta întrucât cel puțin una dintre taxe (taxa de primă înmatriculare) a fost o taxă fiscală, conținută în cuprinsul Codului Fiscal.
Chiar dacă s-a dorit includerea acestei compensații într-o ordonanță de urgență despre taxa de poluare, Executivul trebuia să respecte prescripțiile speciale privitoare la taxele fiscale și să completeze Codul Fiscal cu o prevedere, chiar succintă, dar prin care să se încerce să se dea cel puțin o tentă de legalitate pentru o astfel de compensare.
Principala critică însă care trebuie adusă acestei așa-zise compensații legale este aceea că pentru compensarea oricăror datorii, una din conditiile esentiale este ca cele două datorii să fie deopotrivă și exigibile.
Acest principiu de drept este regăsit în Codul Civil la art 1145 care prevede: "Compensația n-are loc decât între două datorii care deopotrivă au ca obiect o sumă de bani și care sunt deopotrivă lichide si exigibile".
s-a considera de făuritori de lege, membrii Executivului (nici chiar ei) nu pot nici ignora și mai cu seamă nici nu pot încălca acest principiu.
Ori, acea compensație legală din art 11 din ordonanța de urgență încearcă compensarea a două datorii din care doar una este exigibilă, respectiv este exigibilă doar datoria Statului Român de restituire a taxei de primă înmatriculare, în timp ce a doua datorie nu este exigibilă.
Pentru a ne elucida cu privire la acest aspect vom selecta mai jos nu mai puțin de 3 (trei) argumente cuprinse în chiar nr.OUG 50/2008 pentru instituirea taxei de poluare pentru autovehicule, potrivit cărora contribuabilii care au achitat taxa de primă înmatriculare nu mai pot fi obligati să achite ulterior taxa de poluare.
Evident că pentru contribuabilii care au achitat taxa de primă înmatriculare nu mai urmează nici prima înmatriculare și nici repunerea în circulație a unui autovehicul după încetarea unei exceptări sau scutiri, întrucât aceștia și-au înmatriculat autovehiculele lor în perioada dintre 1 ian.2007 și 1 iulie 2008.
Practic, situația clasică și generală este cea de la lit.a) de la art4, respectiv cu ocazia primei înmatriculări, dar care primă înmatriculare a avut loc cu timp înainte de apariția ordonanței de urgență referitoare la taxa de poluare.
De asemenea, la art.5 alin.5 din aceeași ordonanță de urgență se stabilește că "Dovada plății taxei va.fi prezentată cu ocazia înmatriculării autovehiculului aflat în una dintre situațiile prevăzute la art. 4.".
Prin această dispoziție legală se stabilește regula potrivit căreia la prima înmatriculare a unui autovehicul trebuie să se prezinte dovada achitării taxei de poluare, ceea ce înseamnă că încă o dată că este imposibilă aplicarea dispozițiilor respective și contribuabililor care au înmatricula prima dată autovehiculele anterior intrării în vigoare a acestei OUG nr. 50/2008.
Nu în ultimul rând invocăm alte dispoziții care clarifică o dată în plus care este momentul datorării taxei de poluare, respectiv pct.3 de la art.IV al OUG nr. 218 din 10 decembrie 2008, privind modificarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 50/2008 pentru instituirea taxei pe poluare pentru autovehicule, care stabilesc că "Procedura de înmatriculare a autovehiculelor se consideră inițiată la data de punerii documentelor prevăzute la art. 5 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 50/2008. Contribuabililor li se aplică regimul juridic în vigoare la data depunerii documentelor prevăzute la art. 5 din Ordonanta de urgentă a Guvernului nr. 50/2008". Aceste documente sunt "documentele din care rezultă elementele de calcul al taxei, prevăzute în normele metodologice de aplicare a prezentei ordonanțe de urgență" potrivit art. 5 alin.2.
Refuzul organului fiscal de a le restitui de bună-voie și la timp aceste sume a fost de natură să prelungească prejudiciul suferit de subscrisa reclamantă care am fost lipsită în mod nelegal de folosința unor importante sume de bani pe care am fost obligați să le achităm cu titlu de taxă de primă înmatriculare pentru autoturisme.
În vederea reparării integrale a prejudiciului cauzat subscrisei reclamante, pe lângă restituirea taxei de primă înmatriculare mai solicităm obligarea organului fiscal (Administrația Finanțelor Publice C-N) la plata dobânzii legale (cu titlu de folos nerealizat), calculată de la data efectuării fiecărei plăti și până la data restituirii efective si integrală a sumei.
Intimata DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A JUDEȚULUI C prin întâmpinarea depusă la data de 26 octombrie 2009 solicită respingerea recursului cu consecința menținerii hotărârii atacate ca fiind legală și temeinică.
În dezvoltarea motivelor întâmpinării, intimata arată că, recurenta consideră că instanța de fond în mod greșit a admis excepția lipsei calității procesuale active, având în vedere că potrivit art. 25 din Codul fiscal, care reglementează noțiunea leasingului financiar, se menționează în mod expres că "utilizatorul este tratat din punct de vedere fiscal ca proprietar".
În mod greșit recurenta face trimitere la prevederile art. 25 din Codul fiscal, întrucât aceste dispoziții legale reglementează numai aspecte de natură fiscală, respectiv modalitatea în care este privit utilizatorul din cadrul unui contract de leasing financiar și a regimului fiscal
În cuprinsul codului fiscal nu există prevederi legale care să reglementeze chestiunea restituirii unei taxe încasate de organul fiscal, în cuprinsul său regăsindu-se reglementări n privința înregistrărilor care urmează să se efectueze în evidența contabilă.
Nu există identitate între titularul dreptului și dreptul pretins, deoarece taxa fost achitată de firma de leasing - LEASING instituție financiară nebancară SA, iar restituirea ei este solicitată de - SRL.
În temeiul art. 117 alin 1 lit c Cod procedură fiscală sumele plătite ca urmare a aplicării eronate a prevederilor legale se restituie la cererea debitorului, în speță debitoarea fiind - SRL.
Analizând recursul declarat de către reclamanta - SRL prin prisma motivelor de recurs și a dispozițiilor art.304 și 3041.pr.civ. Curtea l-a apreciat ca fiind nefondat pentru următoarele considerente:
Probele administrate în cauză relevă fără echivoc împrejurarea că reclamanta a solicitat pârâtei restituirea sumei achitate cu titlu de taxă specială de primă înmatriculare aferentă unor autoturisme achiziționate în sistem leasing în decembrie 2007 respectiv februarie 2008, taxă fiind virată de reclamantă în contul societății de leasing care ulterior a efectuat plata în contul C-
Este cunoscut faptul că potrivit normelor juridice instituite prin Codul d e procedură civilă, calitatea procesuală activă presupune existența unei identități între persoana reclamantului și cel care ar fi titular al dreptului afirmat, iar în situațiile juridice pentru a căror realizare calea justiției este obligatorie, calitatea procesuală aparține celui ce se poate prevala de acest interes.
În speță rezultă că reclamanta nu se poate prevala de acest interes și nici nu poate fi titular al dreptului afirmat. Astfel, se poate observa că în raportul juridic determinat de operațiunea de înmatriculare a autovehiculelor au acționat ca subiecte de drept pârâta C-N în calitate de organ fiscal teritorial prin care s-a încasat taxa și plătitorul acestei taxe, respectiv un terț, societatea de leasing - LEASING SA.
Prin urmare, dreptul de a cere restituirea taxei speciale de primă înmatriculare aparține exclusiv persoanei care a efectuat plata taxei respectiv societatea de leasing în calitatea sa de proprietar al autoturismelor în litigiu.
În consecință, întrucât dispozițiile art. 25 din Codul fiscal nu pot fi opuse organului fiscal pentru ca utilizatorului să i se restituie o taxă pe care acesta nu a plătit-o în contul bugetului de stat în executarea contractului de leasing, Curtea, în baza considerentelor de mai sus, reține că excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei a fost corect soluționată de instanța de fond.
Din această perspectivă, Curtea va reține că recursul reclamantei este nefondat și conform art. 20 alin. 3 din Legea nr. 554/2004 îl va respinge ca atare.
Având în vedere dispozițiile art. 137 alin. 1.pr.civ. corelat cu regimul excepției lipsei calității procesuale (excepție absolută cu efect dirimant și peremptoriu), Curtea este dispensată de analiza celorlalte motive de recurs care vizează fondul cauzei de vreme ce soluția corectă, legală și temeinică a instanței de fond este și poate fi exclusiv aceea a soluționării acțiunii prin reținerea ca întemeiată a excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta - SRL împotriva sentinței civile nr. 1867 din 19.06.2009 pronunțată în dosarul nr- al Tribunalului Cluj pe care o menține în întregime.
Decizia este irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 09.11.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI GREFIER
- - - - - - - -
Red./
5 ex./18.11.2009,Jud.fond-
Președinte:Mihaela SărăcuțJudecători:Mihaela Sărăcuț, Mirela Budiu, Augusta Chichișan
