Anulare act de control taxe și impozite. Decizia 2870/2008. Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA COMERCIALĂ, DE CONTENCIOS
ADMINISTRATIV SI FISCAL
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 2870/2008
Ședința publică din 3 2008
Completul constituit din:
PREȘEDINTE: Floarea Tămaș
JUDECĂTOR 2: Mirela Budiu
JUDECĂTOR 3: Eleonora Gheța
GREFIER: - -
-a luat în examinare recursul declarat de pârâta DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE S în numele propriu și pentru ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE ȘIMLEU S, împotriva sentinței civile nr. 1523/28.08.2008 pronunțată în dosarul nr- al Tribunalului Sălaj, în contradictoriu cu reclamanta - TRANS SRL, având ca obiect anulare act de control taxe și impozite - taxă de primă înmatriculare.
La apelul nominal, făcut în ședința publică, la a doua strigare, se constată lipsa părților de la dezbateri.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursurile formulate sunt scutite de plata taxelor judiciare de timbru.
S-a făcut referatul cauzei, ocazie cu care se învederează instanței că dosarul se află la primul termen de judecată și că s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă, în conformitate cu dispozițiile art. 242 alin. 2. proc. civ. La data de 02.12.2008 reclamanta a depus întâmpinare, în 2 exemplare, prin care solicită respingerea recursului ca netemeinic și nefondat. La data de 03.12.2008 Direcția Generală a Finanțelor Publice Sad epus înscrisuri în dovedirea reprezentării intereselor Z, respectiv filele 18 - 24 din dosar.
Curtea de Apel, din oficiu, invocă excepția lipsei calității de reprezentant a Direcției Generale a Finanțelor Publice S pentru Administrația Finanțelor Publice Șimleu S și rămâne în pronunțare asupra acestei excepții și, pe fond, asupra recursului formulat de pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice S, apreciind că la dosar există suficiente probe și că prezenta cauză se află în stare de judecată.
CURTEA:
Prin sentința civilă nr. 1523/28.08.2008 pronunțată de Tribunalul Sălaj în dosar nr-, s-a admis acțiunea reclamantei - TRANS SRL, dispunându-se anularea deciziei nr. 73/4.06.2008 emise de Direcția Generală a Finanțelor Publice
Pârâta Administrația Finanțelor Publice Șimleu Saf ost obligată să-i restituie reclamantei suma de 12.960 lei actualizată cu dobânda legală, de la data plății până la data restituirii integrale, sumă ce a fost achitată pârâtei cu titlu de taxă specială de primă înmatriculare, pentru autoturism.
Pârâta a fost obligată la plata sumei de 42 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.
Pentru a dispune în acest sens, prima instanță a reținut că:
Taxa specială pentru autoturisme și autovehicule a fost introdusă în Codul fiscal (art. 214-214) prin Legea nr. 343/2006, sub forma unui nou impozit, cu aplicabilitate de la 1 ianuarie 2007 și ea se datorează cu ocazia primei înmatriculări în România a unui autoturism sau autovehicul comercial (cu anumite excepții, după modificarea Legii nr. 343/2006 prin nr.OUG 110/2006).
Esențial este însă faptul că taxa specială nu este percepută pentru autoturismele deja înmatriculate în România, stat comunitar începând cu data de 01 ianuarie 2007, fiind percepută însă pentru autovehiculele înmatriculate în celelalte state comunitare și reînmatriculate în România, după aducerea acestora în țară.
Rezultă așadar cu puterea evidenței că diferența de aplicare a taxei pentru autovehicule aflate în situații comparabile (deja înmatriculate) instituie un tratament discriminatoriu, în defavoarea autoturismelor aduse din Uniunea Europeană în scopul reînmatriculării lor în România.
Drept urmare, s-a observat că noua reglementare internă introdusă în Codul fiscal prin Legea nr. 343/2006 respectiv art. 214-214, contravine în mod vădit politicii legislației europene în materie de fiscalitate. Astfel, conform art. 90 par. 1 din Tratatul Constitutiv al Comunității Europene nici un stat membru, nu aplică, direct sau indirect, produselor altor state membre impozite interne de orice natură, mai mari decât cele care se aplică, direct sau indirect, produselor naționale similare.
De asemenea, conform hotărârii în cauza Weigel (2004), obiectivul reglementării comunitare este asigurarea liberei circulații a mărfurilor între statele comunitare în condiții normale de concurență, prin eliminarea oricărei forme de protecție care decurge din aplicarea de impozite interne discriminatorii față de produsele provenind din alte state membre.
Așadar, rostul acestei reglementări comunitare este tocmai acela de a interzice discriminarea fiscală între produsele importate și cele similare autohtone.
În acest context organele fiscale din România au invocat legalitatea încasării taxei ca urmare a aplicării dreptului intern, respectiv a Codului fiscal în timp ce reclamantul susține nelegalitatea acesteia ca urmare a aplicării directe a reglementării comunitare ceea ce înseamnă că ne găsim în prezența unui conflict de legi în spațiu, ce trebuie soluționat cu precădere.
Astfel fiind, instanța a constatat că într-adevăr în cauză sunt aplicabile în mod direct dispozițiile din dreptul comunitar care au prioritate față de dreptul național, după cum rezultă fără echivoc din art. 148 din Constituția României, republicată și Legea nr. 157/2005 de ratificare a Tratatului de aderare a României și Bulgariei la Uniunea Europeană.
Sub acest aspect, s-a pronunțat și în sensul că dreptul comunitar este o ordine juridică independentă care are prioritate de aplicare chiar și în fața dreptului național ulterior (cauza Costa/Enel-1964) iar judecătorul național este obligat să aplice normele comunitare în mod direct dacă acestea contravin normelor interne, fără a solicita sau aștepta eliminarea acestora pe cale administrativă sau a unei proceduri constituționale (cauza Simmenthal-1976).
Față de toate aspectele mai sus inserate s-a conchis că "taxa de primă înmatriculare" instituită prin art. 214-214 Cod fiscal, începând cu data de 01 ianuarie 2007, are un vădit caracter nelegal în raport cu prevederile Tratatului dar și cu principiile instituite de, în urma deciziilor de interpretare, decizii care sunt obligatorii pentru instanțele naționale și implicit pentru toate statele membre.
De altfel, s-a remarcat că printr-o decizie relativ recentă, (dată în cauzele reunite C-290/05 și C-333/05; și ) s-a pronunțat pe larg și în mod expres asupra instituirii unei astfel de taxe de către Statul, ca având caracter discriminator, în timp ce, într-o altă cauză, deja statuase că statele membre trebuie să asigure rambursarea taxelor corectate cu încălcarea prevederilor art. 90 din Tratat, cu respectarea principiilor ce guvernează autonomia procedurală și îmbogățirea fără justă cauză și că în astfel de cauze pot fi plătite și daune pentru pierderile suferite (cazul nr. 68/79, I/S ere danois des impts accises).
Cu referire la incidența în speță a prevederilor nr.OUG 50/2008 invocată de pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice ca mijloc de apărare, tribunalul a reținut că taxa specială ce face obiectul prezentei cauze a fost încasată în baza legislației interne în vigoare anterior datei de 1 iulie 2008 și care a fost apreciată ca fiind contrară normelor comunitare, neputând produce vreun efect juridic fără a se aduce atingere chiar fundamentelor Uniunii Europene.
Într-o atare ipoteză, se aplică principiul conform căruia când un stat membru a impus sau a aprobat o taxă contrară dreptului comunitar este obligat să restituie taxa percepută cu încălcarea acestuia.
Din această perspectivă nu s-a putut reține justificat că Statul Român are un temei legal de reținere a unei părți din taxa încasată ilegal anterior datei de 1 iulie 2008 pe care că o compenseze cu o altă taxă ce urmează a fi percepută în temeiul unui act normativ adoptat ulterior raportului juridic de drept material fiscal, în baza căruia s-a încasat nelegal taxa specială.
În acest context s-a observat că noua taxă instituită prin nr.OUG 50/2008 este stabilită pe alte principii decât taxa specială anterioară, are alt mod de calcul și o altă destinație.
Nu poate opera o compensare între sumele achitate anterior în contul bugetului statului (taxa de primă înmatriculare) și sumele care ipotetic ar fi datorate în temeiul nr.OUG 50/2008 la Fondul de mediu (taxa de poluare), întrucât cele două prevederi au naturi juridice diferite (accize, respectiv taxa de mediu) și se fac venituri la două componente distincte ale sistemului bugetar (bugetul de stat respectiv bugetul fondului de mediu).
Cât privește aplicarea legii civile în timp, evident că restituirea doar a diferenței între cele două taxe, pune problema aplicării noului act normativ, - nr.OUG 50/2008 - și pentru trecut, în sensul că astfel, taxa specială încasată ilegal s-ar valida, cel puțin în parte, prin aplicarea unui act normativ inactiv la data nașterii și consumării raportului juridic de drept material fiscal, ceea ce, desigur, contravine principiului neretroactivității legii, consacrat de art. 15 alin. 2 din Constituție.
În concluzie, acțiunea reclamantei este pe deplin justificată, așa încât tribunalul a anulat decizia atacată, fiind obligată pârâta Administrația Finanțelor Publice Șimleu S să-i restituie suma de 5649,38 lei, încasată cu titlu de taxă specială pentru autovehicule.
Desigur, pentru repararea integrală a prejudiciului, în baza art. 1084 rap. la art. 1082 Cod civil, pârâta a fost obligată să achite reclamantei și folosul nerealizat, respectiv dobânda legală calculată conform art. 3 alin. (3) din nr.OG 9/2000, de la data încasării sumei până la data restituirii efective.
În baza art. 274 Cod procedură civilă, pârâta a fost obligată la plata sumei de 42 lei, cheltuieli de judecată către reclamantă.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termenul legal, pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului S în nume propriu și în numele Administrația Finanțelor Publice Șimleu S, solicitând admiterea recursului, modificarea în totalitate a sentinței atacate, în sensul respingerii acțiunii în contencios administrativ formulată de reclamanta - TRANS SRL.
În motivarea recursului se arată că sentința pronunțată este criticabilă prin prisma art. 304 punct. 9 Cod Procedură Civilă si in considerarea dispozițiilor art. 3041, deoarece interpretând greșit dispozițiile art. 2141din Legea nr. 571/2003, instanța de fond a admis acțiunea reclamantului și a dispus anularea Deciziei nr. 52/26.05.2008, respectiv restituirea către reclamant a sumei de 5649,38 lei împreună cu dobânda legală aferentă, de la data încasării și până la data restituirii.
Se arată că soluția instanței de fond este nelegală, adăugând un nou caz de scutire de la plata taxelor speciale pentru autoturisme, deși Codul fiscal prevede în mod limitativ cazurile de scutire de la plata taxei de primă înmatriculare.
Se precizează faptul că atâta timp cât cadrul legislativ ( respectiv art. 2141- 2143) a prevăzut în mod imperativ că orice persoană fizică și juridică care înmatriculează pentru prima dată în România un autoturism comercial, datorează o taxă specială de primă înmatriculare, acesta este de strictă interpretare, completându-se cu principiul" unde legea nu distinge nici noi nu trebuie să distingem"
Raportat la dispozițiile legale în vigoare în momentul formulării acțiunii invocate în întâmpinarea depusă la dosarul cauzei rezultă în mod indubitabil că suma solicitată nu se încadra în categoria sumelor care se restituie contribuabilului.
Recurenta apreciază că instanța în mod legal și corect reține că "evident restituirea doar a diferenței între cele două taxe, pune problema aplicării noului act normativ -OUG 50/2008 și pentru trecut, i cu toate acestea dispune anularea deciziei emisă de Direcția Generală a Finanțelor Publice S si restituirea întregii taxe, fără a avea în vedere dispozițiile din noul act normativ.
Dispozițiile art.725 alin 1 din Codul d e Procedură Civilă consacră regula aplicării imediate a legii noi de procedură atât proceselor în curs de judecată începute sub legea veche. Acest text de lege nu încalcă dispozițiile art.15 alin. 2 din Constituție, având în vedere că legea nouă se aplică din momentul intrării ei în vigoare proceselor începute sub legea veche, dar aflate în curs de judecată (Decizia Curții Constituționale nr.628/2006).
Neadmiterea unei atare soluții ar determina rezolvarea diferențiată a aceleași situații juridice, respectiv obligația achitării taxei, care atât în noul act normativ se achită și respectiv intervine cu ocazia primei înmatriculări a unui autovehicul în România, ceea ce ar fi profund inechitabil și contrar spiritului legii noi.
Recurenta consideră că soluția legală pe care trebuia să o pronunțe Tribunalul Sălaj, în speța de față, trebuia să fie în raport de noile dispoziții legale din OUG nr.50/2008 prin care legiuitorul a dispus numai restituirea în parte a taxei achitată în perioada 01.01.2007 -30.06.2008 și nu restituirea integrală a taxei.
În mod nelegal și fără a avea în vedere precizările referitoare la neretroactivitatea legii civile în timp depuse la dosarul cauzei, instanța de fond a reținut că aplicarea OUG nr. 50/2008 contravine principiului neretroactivității legii civile consacrat de art. 15 alin. 2 din Constituia României.
Referitor la acest aspect recurenta reiterează motivele pentru care OUG nr. 50/2008 este de imediata aplicare și nu încalcă principiul neretroactivității legii civile în timp, respectiv faptul că norma neretroactivității se referă la toate raporturile născute sub legea veche care nu și-au epuizat toate efectele, dar, dacă legea nouă nu poate fi interpretată În sensul retroactivității cu privire la aceste raporturi ea este aplicabilă de îndată tuturor situațiilor care se vor constitui, se vor modifica sau se vor stinge după intrarea ei în vigoare, precum și tuturor efectelor produse de situațiile juridice formate după abrogarea legii vechi.
Toate aceste situații nu intră în câmpul de acțiune al retroactivității legii, ci privesc aplicarea imediată a dispozițiilor OUG nr.50/2008. Ori, aplicarea imediată a legii noi constituie principiul, iar supraviețuirea legii vechi constituie excepția.
Având în vedere că pentru satisfacerea unui interes de ordine publică, OUG nr. 50/2008 modifică efectele aplicării achitării taxei speciale pentru autoturisme și autovehicule reglementate de Legea nr.571/2003, în sensul că modificarea de calcul a taxei de poluare instituită prin noul act normativ este alta în conformitate cu normele europene și se dispune, de asemenea, și modificarea de restituire a diferenței între suma achitată de contribuabil în perioada 01.01.2007 și 30.06.2008 și cuantumul rezultat din aplicarea prezentelor dispoziții privind taxa pe poluare, rezultă că dispozițiile OUG nr.50/2008, raportat la art.15 alin. 1 din Constituția României, se aplică și la efectele actului anterior nerealizate încă sub vechea reglementare, în speță proceselor aflate pe rolul instanțelor de judecată - conform art. 725 alin. 1 Cod procedura civilă, întrucât ordinea publică trebuie să aibă în esența ei un caracter de unitate și uniformă aplicabilitate pentru toți.
În jurisprudență sa, Curtea Constituțională a statuat că o lege nu este retroactivă atunci când modifică pentru viitor o stare de drept născută anterior și nici atunci când suprimă producerea în viitor a efectelor unei situații juridice constituite sub imperiul legii vechi, pentru că în aceste cazuri legea nouă nu face altceva decât să refuze supraviețuirea legii vechi și să reglementeze modul de acțiune În timpul următor intrării ei în vigoare, adică în domeniul ei propriu de activitate. În acest sens sunt, de exemplu Decizia Curții Constituționale nr. 330/2001, nr. 288/2002)
În concluzie, având în vedere că raporturile juridice în speța de față nu sunt pe deplin constituite în momentul intrării în vigoare a OUG nr. 50/2008, aceste raporturi nu se pot consolida decât în limitele determinate de noul act normativ și nu vor putea produce decât efectele prevăzute prin acesta referitor la restituirea taxei de primă înmatriculare, astfel ca soluția instanței de fond trebuia pronunțată în raport de noile prevederi ale OUG nr. 50/2008.
De asemenea, instanța de fond în mod nelegal a admis și capătul de cerere privind acordarea dobânzii legale aferentă sumei achitate de reclamantă, începând cu data achitării și până la data plății efective și a obligat Administrația Finanțelor Publice Șimleul S să-i restituie reclamantei sume de 5649,38 lei actualizată cu dobânda legală, de la data încasării și până la restituire, fără nici o justificare legală și fără a avea în vedere dispozițiile Codului d e Procedură Fiscală coroborate cu dispozițiile Ordinului nr. 1899/2004 pentru aprobarea procedurii de restituire și de rambursare a sumelor de la buget.
Se mai precizează că reclamanta nu a solicitat organului fiscal acordarea dobânzii aferente sumei solicitate la restituire reprezentând taxa specială de primă înmatriculare, conform art. 124 alin. 1 din OG nr. 92/2003 republicată și modificată.
Fată de aceste considerente rezultă că instanța de fond în mod nelegal a admis și capătul de cerere privind acordarea dobânzii legale aferente sumei solicitate la restituire reprezentând taxa specială de primă înmatriculare.
Totodată recurenta consideră că instanța de fond în mod nelegal și netemeinic a obligat-o la plata cheltuielilor de judecată, având în vedere că principiul care rezultă din dispozițiile înscrise în art. 247 Cod Procedură Civilă este culpa procesuală a părții care a căzut în pretenții. Raportat la acest principiu sunt făcute următoarele precizări:
Având în vedere că organul fiscal și cel de soluționare a contestațiilor din cadrul Direcției Generale a Finanțelor Publice S au respectat dispozițiile legale privind taxa specială de primă înmatriculare care au fost în vigoare până în 01.07.2008 (dată la care intrat în vigoare OUG nr. 50/2008), precum și dispozițiile art. 117 Cod procedură fiscală, și de asemenea faptul ca aplicarea principiului priorității dreptului comunitar față de dreptului național revine conform art. 148 alin. 4 din Constituția României, Parlamentul, Președintele României, Guvernul și autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării și din prevederile alineatului 2, astfel că nu poate fi reținută culpa procesuală pentru a fi obligată recurenta la plata cheltuielilor de judecată.
Se învederează instanței și faptul că Direcția Generală a Finanțelor Publice S este o autoritate publică cu activitate administrativ jurisdicțională potrivit competențelor instituite de legiuitor prin OG nr. 92/2003 republicată modificată și completată privind Codul d e Procedură Fiscală și ca atare nu poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată.
Se precizează că cererea de recurs a fost formulată de Direcția Generală a Finanțelor Publice S atât în nume propriu, cât și în numele Administrației Finanțelor Publice Șimleul S, având în vedere prevederile art. 2 din Hotărârea Guvernului nr. 495/2007 privind organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Administrare Fiscală,cu modificările și completările ulterioare.
De asemenea potrivit anexei 2 pct.3 din același act normativ în subordinea Direcțiilor generale ale finanțelor publice județene funcționează administrațiile finanțelor publice municipale, administrațiile finanțelor publice pentru contribuabili mijlocii, administrațiile finanțelor publice orășenești și administrațiile finanțelor publice comunale, iar în subordinea Direcției Generale a Finanțelor Publice a Municipiului B funcționează administrațiile finanțelor publice ale sectoare lor municipiului
Examinând recursul, Curtea reține următoarele:
Pe fondul recursului declarat de către DGFP S, în nume propriu, Curtea reține că sentința tribunalului este legală și temeinică. Recurenta susține că acțiunea reclamantului este în mod vădit netemeinică și nelegală și deci trebuia respinsă ca atare, invocând în principal normele de drept intern aplicabile speței.
În cauza de față tribunalul a reținut aplicabilitatea prioritară și directă a dispozițiilor art. 90 din Tratat.
Este unanim admis atât în literatura de specialitate cât și în practica judiciară internă și cea a CJCE că art. 90 din Tratat produce efecte directe și ca atare creează drepturi individuale pe care jurisdicțiile statelor membre ale Uniunii le pot proteja.
Judecătorul național, ca prim judecător comunitar, are competența atunci când dă efect direct dispozițiilor art. 90 din Tratat să aplice procedurile naționale de așa manieră ca drepturile prevăzute de Tratat să fie deplin și efectiv protejate.
Că o taxă internă impusă autoturismelor second-hand este discriminatorie în sensul art. 90 parag.1 din Tratat s-a decis în cauza conexată și unde Curtea de Justiție a arătat că o taxă de înmatriculare este interzisă atâta timp cât este percepută asupra autoturismelor second-hand puse pentru prima dată în circulație pe teritoriul unui stat membru și că valoarea taxei, determinată exclusiv prin raportare la caracteristicile tehnice ale autovehiculului (tip motor, capacitate cilindrică) și la clasificarea din punct de vedere al poluării este calculată fără a se lua în seamă deprecierea autoturismului de o asemenea manieră încât, atunci când se aplică autoturismelor second-hand importate din statele membre, aceasta excede valoarea reziduală a unor autoturisme second-hand similare care au fost deja înmatriculate în statul membru în care sunt importate.
Cum România este stat membru al Uniunii începând cu data de 1 ianuarie 2007 sunt activate dispozițiile art. 148 alin. 2 din Constituția României conform cărora legislația comunitară cu caracter obligatori prevalează legii interne iar conform alin. 4 din același articol jurisdicțiile interne garantează îndeplinirea acestor exigențe.
Pe de altă parte obligația de a aplica prioritar dreptul comunitar nu este opozabilă numai jurisdicțiilor, ci și Executivului însuși și organelor componente ale acestuia cum sunt bunăoară autoritățile fiscale. Din această perspectivă, invocarea de către organul fiscal a legii fiscale interne în temeiul căreia s-a perceput taxa specială dovedită contrarie cu normele dreptului comunitar înfrânge nu numai dispozițiile constituționale precitate, dar pune serioase semne de întrebare asupra îndeplinirii obligației de loialitate comunitară asumate de România ca stat membru.
Într-o atare ipoteză revine jurisdicțiilor să elimine această disfuncționalitate recunoscând particularilor drepturile prin aplicarea directă a Tratatului în așa fel încât acestei norme să i se recunoască și caracterul ei util.
Tribunalul, ca instanță de fond, nu a făcut altceva decât să aplice dispozițiile constituționale interne și normele Tratatului de așa manieră să i se recunoască particularului dreptul său de a nu fi impus o taxă specială discriminatorie la înmatricularea pentru prima dată în România a autoturismului second-hand importat dintr-un alt stat membru al Uniunii. În această manieră instanța de fond și-a îndeplinit misiunea trasată de Trata și de Legea de ratificare a acestuia precum și de Curtea de Justiție în practica judiciară pertinentă (cauza Simmenthal II din anul 1978).
Nu poate fi reținută susținerea pârâtei că s-a aflat într-o situație de excepție, respectiv în ipoteza lipsei efectului direct, dat de stabilirea în mod expres și obligatoriu a competenței exclusive a Curții de Justiție a CE de a hotărî în astfel de cazuri, conform art. 226 și 227 din Tratat. Este real că singura competentă în a interpreta prevederile comunitare este Curtea de Justiție a Comunităților Europene, dar în speța de față nu se pune problema interpretării dispozițiilor art. 90 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, acestea fiind foarte clare, ci a aplicării directe a dispozițiilor Tratatului. Mai mult decât atât, este real că în lipsa unei armonizări la nivelul Uniunii Europene statele membre au o oarecare libertate în stabilirea diferitelor taxe sau impozite, dar acestea nu trebuie să contravină dispozițiilor comunitare privind interzicerea discriminării sau a principiului liberei circulații a mărfurilor, așa cum este cazul de față.
Cu referire la incidența în speță a prevederilor OUG nr. 50/2008 antamate de recurentă, Curtea reține următoarele:
Conform dispozițiilor art. 11 din acest act normativaxa rezultată ca diferență între suma achitată de contribuabil în perioada 1 ianuarie 2007-30 iunie 2008, cu titlu de taxă specială pentru autoturisme și autovehicule, și cuantumul rezultat din aplicarea prezentelor prevederi privind taxa pe poluare pentru autovehicule se restituie pe baza procedurii stabilite în normele metodologice de aplicare a prezentei ordonanțe de urgență.Aceste norme au fost aprobate prin HG nr. 686/2008.
Curtea reține că taxa specială ce face obiectul prezentei cauze a fost încasată în baza legislației fiscale interne în vigoare anterior datei de 1 iulie 2008 și care a fost apreciată ca fiind contrară normelor comunitare. Într-o atare ipoteză, se aplică principiul conform căruia când un stat membru a impus sau aprobat o taxă contrară dreptului comunitar este obligat să restituie taxa percepută prin încălcarea acestuia.
Din această perspectivă reclamantul intimat are dreptul la restituirea integrală a taxei speciale încasată în temeiul unor dispoziții legale contrare normelor comunitare.
În astfel de situații Curtea de Justiție a decis că statele membre trebuie să asigure rambursarea taxelor colectate cu încălcarea prevederilor art. 90 din Tratat, cu respectarea principiilor ce guvernează autonomia procedurală și îmbogățirea fără justă cauză. Totodată, a mai decis că în astfel de cauze pot fi plătite și daune pentru pierderile suferite (A se vedea: CJCE, cazul nr. 68/79 I/S contre re danois des impts accises precum și cauza conexată nr. C- 290/05 și C-333/05șiparag. 61-70).
Din această perspectivă, nu se poate reține justificat că Statul Român are un temei legal de reținere a unei părți din taxa încasată ilegal anterior datei de 1 iulie 2008 pe care s-o compenseze în parte cu o altă taxă ce urmează a fi percepută în temeiul unui alt act normativ adoptat ulterior raportului juridic de drept material fiscal în baza căruia s-a încasat nelegal taxa specială.
Curtea mai reține, în context, că noua taxă instituită de OUG nr. 50/2008 este stabilită pe alte principii decât taxa specială anterioară are alt mod de calcul și altă destinație.
Așa fiind, Curtea apreciază că nu este posibilă, pe de o parte admiterea recursului și respingerea acțiunii reclamantului menținând ca legală taxa specială încasată sub imperiul normelor din Codul fiscal pe considerentul incidenței și efectelor produse de OUG nr. 50/2008, dar pe de altă parte, nici nu se poate admite recursul cu consecința îndrumării reclamantului să urmeze procedura anevoioasă și plină de riscuri în scopul restituirii integrale a taxei prin aplicarea noului act normativ.
A admite această teză ar însemna ca soluția dată acțiunii reclamantului să nu fie integrală și eficace, de vreme ce pârâta în continuare că taxa specială s-a perceput în baza unei norme legale interne contrare dreptului comunitar.
Nu în ultimul rând, Curtea reține că restituirea doar a diferenței între taxa specială încasată anterior pe baza unei norme legale abrogată la 1 iulie 2008 și taxa de poluare ce urmează a se percepe în temeiul actului normativ aplicabil după această dată pune problema aplicării noului act normativ și pentru trecut, respectiv taxa specială încasată ilegal s-ar valida prin aplicarea retroactivă a unui alt act normativ inactiv la data nașterii și consumării raportului juridic de drept material fiscal, ceea ce evident contravine principiului neretroactivității legii consacrat de art. 15 alin. 1 din Constituție.
Din această perspectivă, aplicarea OUG nr. 50/2008 nu poate paraliza demersul reclamantului și nici nu poate pune sub semnul îndoielii legalitatea și temeinicia sentinței recurate conform argumentelor deja expuse în precedentul prezentelor considerente.
Se reține, de asemenea, că dobânzile acordare de prima instanță reprezintă o modalitate de reparare integrală a prejudiciului cauzat particularului prin instituirea acestei taxe cu caracter discriminatoriu.
Apărarea conform căreia perceperea dobânzii legale nu era admisibilă din perspectiva prevederilor art. 124 din OG nr. 92/2003, precum și a nr. 1899/2004 nu este pertinentă, câtă vreme această obligație se circumscrie sferei răspunderii civile delictuale derivând din încălcarea de către autoritățile fiscale a obligației de a aplica prioritar dreptul comunitar și de a înlătura prevederile legii fiscale interne ce se dovedesc contrarii cu normele dreptului comunitar.
Neîndeplinirea obligației de loialitate comunitară, asumată de România ca stat membru, justifică angajarea răspunderii autorităților fiscale pe temei delictual și obligarea acestora la repararea prejudiciului patrimonial cauzat contribuabililor cărora li s-au aplicat prevederile fiscale ce contravin normelor comunitare.
Așa cum am mai arătat, obligația de aplica prioritar dreptul comunitar nu este opozabilă numai jurisdicțiilor, ci și executivului, organelor componente ale acestuia, cum sunt autoritățile fiscale.
Acestea sunt, de altfel, și considerentele pentru care nu pot fi reținute nici apărările referitoare la nelegalitatea dispoziției de acordare în favoarea reclamantei a cheltuielilor de judecată, întrucât ele sunt o aplicație particulară a aceluiași principiu, care se bazează pe culpa procesuală a pârâtei, relevată cu prisosință în fața primei instanțe, neavând relevanță nici împrejurarea că recurenta este o autoritate cu activitate administrativ-jurisdicțională.
Pe cale de consecință, Curtea constată că instanța de fond a făcut corect aplicarea și interpretarea dispozițiilor legale, iar recursul pârâtei se vădește a fi nefondat, așa încât, conform art. 20 alin. 3 din Legea nr. 554/2004 urmează a fi respins ca atare.
În ceea ce privește recursul declarat de către DGFP S, în numele pârâtei Șimleul S, la termenul de astăzi, din oficiu, Curtea a invocat excepția lipsei dovezii calității de reprezentant a DGFP S, care urmează a fi admisă, pentru considerentele mai jos expuse:
Se constată, în primul rând, faptul că cererea de recurs este semnată de către două persoane care au calitatea de reprezentanți legali ai DGFP S, respectiv directorul executiv și șeful biroului juridic, iar antetul și ștampila aplicată pe aceasta aparțin, de asemenea, DGFP
În cuprinsul memoriului cuprinzând motivele de recurs, se invocă că în cauză ar fi incidente prev. art. 2 din HG nr. 495/2007, precum și cele ale anexei 2 pct. 3 din același act normativ, care conferă doar direcțiilor generale personalitate juridică, recurenta concluzionând în sensul în care de aici derivă, implicit, și dreptul de reprezentare legală al direcțiilor pentru administrațiile finanțelor publice municipale.
Instanța apreciază că aceste texte legale nu pot fi reținute ca venind în sprijinul susținerilor referitoare la un drept de reprezentare ce ar izvorî din lege și în aceste condiții, în care nu s-a făcut dovada calității de reprezentant, iar cererea de recurs nu este semnată de către persoane din cadrul Șimleul S, se va dispune anularea cererii de recurs, în baza prev. art. 161 alin. 2.pr.civ.
Pentru a dispune astfel, s-a luat în considerare faptul că dreptul de reprezentare în instanță poate fi conferit numai în baza unui mandat special, dat pentru exercițiul dreptului de chemare în judecată sau de reprezentare în judecată, în cazul mandatului convențional, iar în cazul celui legal, el trebuie conferit printr-un act care să fie opozabil terților, condiție care nu este îndeplinită în cazul Regulamentului de organizare și funcționare a DGFP S, nepublicat, și care să se refere explicit la acordarea acestui drept de reprezentare în instanță.
Cum nu au fost invocate de către recurentă texte legale în baza cărora dreptul de reprezentare al Șimleul S ar reveni DGFP S și nu există depus la dosar un mandat convențional, devin incidente prev. art. 35 și 36 din Decretul nr. 31/1954, Șimleul S trebuind să promoveze recursul prin organele sale proprii, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză sau să acorde un mandat expres pentru promovarea recursului împotriva sentinței fondului.
Curtea apreciază și că împrejurarea că Șimleul S este lipsită de personalitate juridică și este subordonată DGFP S nu schimbă cu nimic soluția adoptată, principiile care guvernează dreptul de reprezentare al persoanelor morale fiind aplicabile și în acest caz, alături de textul art. 41 alin. 2.pr.civ. precum și de cele care conferă pârâtei Șimleul S dreptul de a sta în judecată ca pârâtă, în nume propriu, în temeiul așa-numitei "capacități de drept administrativ".
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE împotriva sentinței civile nr. 1523 din 28 august 2008, pronunțată în dosarul nr- al Tribunalului Sălaj pe care o menține în întregime.
Anulează recursul declarat de ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE ȘIMLEU S prin DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE împotriva aceleiași sentințe.
Decizia este irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 03 2008.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI GREFIER
- - - - - - - -
red.
dact.MM./2 ex./08.12.2008
jud.fond:
Președinte:Floarea TămașJudecători:Floarea Tămaș, Mirela Budiu, Eleonora Gheța
