Anulare acte emise de autoritățile de reglementare. Sentința 733/2008. Curtea de Apel Cluj

Comentarii

0

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL CLUJ

SECȚIA COMERCIALĂ, DE CONTENCIOS

ADMINISTRATIV ȘI FISCAL

Dosar nr-

SENTINȚA CIVILĂ NR. 733/2008

Ședința publică din 24 noiembrie 2008

Instanța constituită din:

PREȘEDINTE: Simona Hajjar AL -

GREFIER: - -

S-a luat spre examinare acțiunea în contencios administrativ formulată de către reclamanta - SRL C în contradictoriu cu pârâtul GUVERNUL ROMÂNIEI, având ca obiect anulare acte emise de autoritățile de reglementare Hotărârea de Guvern nr. 977/2003.

dezbaterilor și susținerile orale ale părților au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 12.11.2008, încheiere care face parte integrantă din prezenta hotărâre, când pronunțarea s-a amânat pentru data de 19.11.2008 și ulterior pentru data de astăzi.

CURTEA

Prin acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta - SRL în contradictoriu cu pârâtul GUVERNUL ROMÂNIEI a solicitat instanței anularea prevederilor cuprinse în art. 3 alin. 1 din HG nr. 977/ 2003

Reclamanta a mai solicitat anularea prevederilor cuprinse în art. 3 alin. 1 din HG nr. 978/22 august 2003.

A relevat că din textul normativ a cărui nelegalitate o invocă, rezultă că toate micro-întreprinderile cu sediul în România au obligația de a plăti pentru sediul social o taxa lunară pentru serviciul public de radiodifuziune si televiziune, indiferent dacă sunt sau nu beneficiare ale unor astfel de servicii, ceea ce înseamnă că au obligația de a achita această taxă și societățile comerciale care nu au la sediu aparate de televiziune sau de radio, nici alte echipamente tehnice care să permită accesarea serviciilor de radio și/sau televiziune. Mai mult, au această obligație și societățile comerciale care nu desfășoară activitate, ceea ce este nu numai ilegal, ci și imoral, constituindu-se ca un impozit mascat, în favoarea unui for care nu are nici un fel de atribuție de serviciu social.

Prevederile atacate sunt neconforme cu prevederile art. 40 alineatul 3 din Legea nr. 41/1994 privind organizarea si funcționarea Societății Romane de Radiodifuziune și Societății Romane de Televiziune, republicata cu modificările si completările ulterioare precum si cu prevederile articolul 2 alineatul 40 din Legea 500/2002 privind finanțele publice. Astfel:

Articolul 40 alineatul 3 din Legea nr. 41/1994, impune într-adevăr obligația persoanelor juridice cu sediul În România, inclusiv filialele, sucursalele, agențiile și reprezentantele acestora să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, dar precizează că au obligația de a achita această taxă În calitate de beneficiari ai acestor servicii;

Articolul 2 alineatul 40 din Legea 500/2002 privind finanțele publice definește "taxa" ca fiind "suma plătită de o persoană fizică/juridică, de regulă,pentru serviciile prestate acesteiade către un agent economic, instituție publică sau un serviciu public".

Rezultă că obligativitatea plății de către toate micro-întreprinderile române a taxei pentru serviciul public de radio și televiziune, independent de condiția deținerii de receptoare radio și TV este nejustificată. Textul normativ criticat este ilegal deoarece nu ia in considerare posibilitatea ca unele dintre acestea să nu dețin a receptoare radio și/sau TV și nici alte echipamente tehnice care să permită accesul la aceste servicii.

Așadar, obligația ar trebui sa fie prevăzută doar în sarcina persoanelor juridice

care beneficiază, în orice modalitate, de serviciile publice respective.

De altfel, în reglementarea corespunzătoare privitoare la persoanele fizice, ambele Hotărâri de Guvern atacate fac această distincție între persoanele fizice care

dețin receptoare radio sau TV și cei care nu dețin, aceștia din urmă având posibilitatea depunerii unei declarații pe propria răspundere că nu dețin receptoare radio sau TV.

Se mai menționează faptul că prin Decizia nr. 297 din 06.07.2004 a Curții Constituționale referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 40 aalin.3 din Legea nr. 41/1994 privind organizarea și funcționarea Societății Române de Radiodifuziune și Societății Române de Televiziune, republicată și cu modificările ulterioare, Curtea în mod întemeiat a reținut că obligația prevăzută de acest text este doar în sarcina persoanelor juridice care beneficiază, în diferite modalități, de serviciile publice respective.

Interesul formulării de către reclamantă a prezentei cereri este primirea unei înștiințări cu privire la achitarea taxei pentru serviciul public de radiodifuziune, însoțite de facturile corespunzătoare, deși aceasta nu deține receptoare radio sau TV, nici alte echipamente care să permită accesul la aceste servicii.

Se mai menționează că societatea reclamantă a încercat să înregistreze la - SA o declarație pe propria răspundere prin care să rezulte faptul că nu deține receptoare radio - tv. însă cererea a fost refuzată tocmai pe motivul că textul normativ nu prevede o asemenea posibilitate.

În drept sunt invocate dispozițiile Legii nr. 41/1994, ale Legii nr. 554/2004, Legii nr. 500/2002, Hotărârea Guvernului nr. 977/2003, precum și Hotărârea Guvernului nr. 978/2003.

---"""""""

. """.-"__________________ ________________.-.-.-

Pârâtul GUVERNUL ROMÂNIEI prin întâmpinare (filele 16-20) a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată.

În susținerea poziției procesuale se arată că, prevederile a căror nelegalitate s-a invocat sunt legale, avându-și sorgintea în dreptul tuturor cetățenilor la informare, drept consacrat de art. 31 din Constituție, iar serviciile publice de radio-difuziune și televiziune constituie modalități principale prin care statul asigură respectarea acestui drept.

Art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994 republicată, modificată prin Legea nr.533/2003 instituie in sarcina persoanelor juridice cu sediul în România obligația de a achita taxa pentru serviciul public de radiodifuziune în calitate de beneficiari ai acestui serviciu. În aplicarea acestui articol a fost emisă Hotărârea Guvernului nr.977/2003 privind taxa pentru serviciul public de radiodifuziune.

Art.2 alineatul 40 din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice definește" taxa" ca fiind" suma plătită de o persoană fizică/juridică, de regulă, pentru serviciile prestate sau serviciu public ".

Articolul 31 din Constituție prevede dreptul tuturor cetățenilor la informare, iar serviciile publice de radio și televiziune constituie modalitățile principale prin care statul asigură respectarea acestui drept.

Nu în ultimul rând taxa radio și tv se regăsește în legislația și practica europeană în domeniu fiind cunoscut faptul că în toate țările aceasta reprezintă principala sursă de finanțare a activității posturilor publice din domeniul audio-vizualului.

Legiuitorul a prezumat calitatea de beneficiar ai serviciului de radio și implicit de televiziune a tuturor persoanelor juridice cu sediul în România fără a condiționa aceasta de posesia receptoarelor.

Este evident faptul că legiuitorul a avut în vedere instituirea unei astfel de prezumții și stabilirea calității de beneficiari a tuturor persoanelor juridice deținătoare sau nu de receptoare radio, în condițiile în care pentru persoanele fizice plata taxei radio este condiționată de deținerea efectivă a receptoarelor radio. În acest sens s-a pronunțat și Curtea Constituțională prin Deciziile nr. 159/2004, 297/2004 și 331/2006, respingând excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 40 din Legea 41/1994, Curtea statuând faptul că această obligație cade în sarcina persoanelor juridice care beneficiază în diferite modalități de serviciile publice respective.

Mai mult decât atât modificarea art.40 din Legea nr. 41/1994 în sensul celor solicitate prin acțiune, a făcut obiectul mai multor propuneri de modificare legislativă respinse de Parlamentul României [1].

Așa cum s-a arătat deja, plata taxei radio de către persoanele juridice reprezintă în fapt, o aplicare a dispozițiilor constituționale care garantează dreptul la informare al cetățenilor, prin asigurarea surselor de finanțare a principalelor mijloace de informare: radioul și televiziunea publică.

Achitarea taxei tv. de către o persoană fizică nu exonerează o persoană juridică de îndeplinirea obligației de plată a taxei tv.

Pentru punctele de lucru ale unei persoane juridice nu există obligația de plată a taxei tv. dacă acestea nu au statut de sucursală, agenție sau reprezentanță.

Pentru exceptarea de la plata taxei tv. la punctele de lucru (dacă condiția arătată mai sus este îndeplinită) persoanele juridice se vor adresa printr-o cerere subunității care deservește locația la care se află respectivul punct de lucru, cerere la care se vor anexa documente emise de ORC din care să reiasă că respectiva locație are statut de punct de lucru, precum și documente (chitanță și factură) prin care face dovada că achită taxa tv. (ca persoană juridică) la sediul social.

Dacă persoanele juridice nu depun aceste diligente, - nu poate opera respectiva exceptare de la plata taxei tv. deoarece nu are de unde să cunoască care este statutul juridic al respectivei locații în cadrul organizării persoanei juridice.

Articolul 40 din Legea 41/1994, așa cum a fost modificat prin Legea 533/2003, are următorul conținut: "Cuantumul taxelor prevăzute la alin. (1) lit. b), pe categorii de plătitori, modalitatea de încasare și scutire de la plata acestora, penalitățile de întârziere, precum și sancțiunile care se aplică în cazul completării în mod eronat a declarației de exceptare de la plata taxelor de către deținătorii de receptoare de radio, respectiv de televiziune, care, potrivit legii, sunt plătitori ai taxei pentru serviciul public de radiodifuziune și ai taxei pentru serviciul public de televiziune, se stabilesc prin hotărâre a Guvernului".

Hotărârea de Guvern în vigoare care conține prevederile legale arătate mai sus este 978/2003.

Conform acestui act normativ (HG 978/2003) persoanele juridice cu sediul în România, sunt obligate potrivit legii la plata taxei pentru serviciul public de televiziune.

Legiuitorul instituie (în cazul persoanelor juridice) obligativitatea plății taxei tv. fără aoc ondiționa de calitatea de deținător al unui receptor tv. Întrucât nu distinge în ce privește posesia receptorului tv. în cazul persoanelor juridice, înseamnă că legiuitorul nu a dorit exceptarea acestora de la îndeplinirea obligației de plată a taxei pentru serviciul public de televiziune, situație în care nici cei care aplică legea nu pot opera astfel de exceptări.

În ce privește Legea 533/2003, art. II se arată că Guvernul României a emis Hotărârea nr. 316/2004.

Conform art. 1 din acest act normativ "Taxa lunară pentru serviciul public de televiziune se restituie către persoanele fizice care au achitat-o potrivit prevederilor Ordonanței Guvernului nr. 18/2003 pentru modificarea art. 40 din Legea nr. 41/1994 privind organizarea și funcționarea Societății Române de Radiodifuziune și Societății Române de Televiziune și care declară pe propria răspundere că nu dețin receptoare de televiziune. Declarațiile se completează pe formularele de declarație pe propria răspundere emise în temeiul Hotărârii Guvernului nr. 978/2003 privind taxa pe serviciul public de televiziune și depuse la subunitățile Societății Comerciale de Distribuție și Furnizare a Energiei Electrice "" -, până la data de 31 martie 2004."

Potrivit art. 2 al HG 316/2004, "Taxa se restituie de către Societatea Comercială de Distribuție și Furnizare a Energiei Electrice "" - prin filialele sale, în calitate de mandatar al Societății Române de Televiziune pentru încasarea taxei pentru serviciul public de televiziune, pe baza declarațiilor pe propria răspundere prevăzute la art. 1 și a documentelor care atestă plata.

Articolul 3 prevede că: "Restituirea sumelor încasate în baza Ordonanței Guvernului nr. 18/2003-reprezentând taxa TV aferentă perioadei 1 februarie - 31 iulie 2003 de la persoanele fizice care nu posedă receptoare TV se va face până cel mai târziu la data de 30 iunie 2004."

Din textul acestui act normativ se constată că restituirea taxei tv. se face numai către persoanele fizice care nu dețin receptoare tv și au achitat această taxă, legiuitorul dând posibilitatea numai persoanelor fizice care nu dețin receptoare tv. să fie exceptate de la plata acestei taxe în baza declarației pe propria răspundere, persoanelor juridice revenindu-Ie în continuare obligația de a achita taxa tv. indiferent dacă acestea dețin sau nu receptoare tv.

În ce privește prevederile HG 978/2003,referitoare la persoanele juridice-societăți turistice cu activitate sezonieră - taxa tv. se percepe numai pentru perioada de funcționare adică numai pentru perioada în care acestea desfășoară activitate și nu atunci când beneficiază de anumite servicii cum greșit s-a interpretat acest text de act normativ.

Cu privire la achitarea taxei tv. o dată cu plata energiei electrice consumate art. 5 din HG 978/2003 prevede că: "Taxa lunară pentru serviciul public de televiziune se va încasa de la plătitorii acesteia, prevăzuți la art. 1 și 3, de către Societatea Comercială de Distribuție și Furnizare a Energiei Electrice "" - prin filialele sale, în baza unui contract de mandat, o dată cu plata energiei electrice consumate."

Hotărârile Guvernului nr. 977/2003 și nr. 978/2003 sunt temeinice și legale, fiind adoptate în temeiul prevederilor art.1 08 din Constituția României și ale art. 40 din Legea nr. 41/1994 privind organizarea și funcționarea Societății Române de Radiodifuziune și Societății Române de Televiziune, republicată, cu modificările ulterioare.

Hotărârea contestată a fost adoptată de Executiv prin însușirea proiectelor inițiate de Societatea Română de Radiodifuziune și Societatea Română de Televiziune cu atribuții în domeniul vizat.

La elaborarea actului au fost respectate dispozițiile Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, precum și cele cuprinse în Regulamentul privind procedurile pentru supunerea proiectelor de acte normative spre adoptare Guvernului, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 555/2001, proiectul actului administrativ fiind avizat de către autoritățile publice interesate În aplicarea acestuia și de către Ministerul Justiției care, potrivit art. 8 alin. (6) din Legea nr. 24/2000, "avizează proiectele de acte normative exclusiv din punct de vedere al legalității, . succesiunea operațiilor din etapa de avizare".

Societatea Română de Radiodifuziune la data de 22 octombrie 2008 formulat o cerere de intervenție accesorie în interesul pârâtului prin care a solicitat admiterea cererii formulate și introducerea Societății Române de Radiodifuziune în calitate de intervenient în nume propriu, iar pe fondul cauzei respingerea acțiunii ca netemeinică și nefondată.

În motivarea cererii se arată că acțiunea formulată de - SRL, care formează obiectul prezentului dosar, se întemeiază pe o interpretare eronată a dispozițiilor legale referitoare la obligația de plată a persoanelor juridice privind taxele pentru serviciul public de radiodifuziune și pentru serviciul public de televiziune.

Interpretarea juridică care fundamentează formularea plângerii prealabile este greșită deoarece dispozițiile art.40 alin.(3) din Legea nr.41/1994, republicată, cu modificările ulterioare, nu prevăd că obligația persoanelor juridice de plată a taxei pentru serviciile publice de radio și televiziune revine acestora doar în cazul deținerii receptoarelor radio-Tv, hotărârile de Guvern au fost emise în cadrul stabilit de legea în executarea căreia au fost date.

Mai mult, se apreciază ca lipsită de orice logică interpretarea formulată cu privire la Decizia Curții Constiționale menționată mai sus, deoarece dacă instanța constituțională ar fi statuat că obligația prevăzută de text (nota: art.40 alin.(3) din Legea nr.41/1994) este doar în sarcina persoanelor juridice care beneficiază de serviciile respective" soluția pronunțată ar fi fost de admitere a excepției de neconstituționalitate supusă examinării întrucât ea era motivată de nedeținerea receptoarelor Tv și de lipsa calității de beneficiar al serviciului de televiziune, fiind ridicată de o cooperativă de invalizi, ce integra în activități productive persoane care, prin natura handicapului suferit, nu puteau beneficia de serviciul respectiv.

În consecință, este evident faptul că interpretarea formulată de contestatoare cu privire la concluzia Curții Constituționale exprimată în Decizia nr.297/2004 este greșită, deoarece această instanță a reținut mod corect că obligația de plată a persoanelor juridice pentru serviciile publice de radio și televiziune revine acestora "în calitate de beneficiari ai acestor servicii" întrucât acestea beneficiază în diferite modalități de serviciile publice respective ".

În consecință, este evident că legiuitorul - puterea legislativă - a menținut aceste dispoziții legale, întrucât ele sunt constituționale și redau cel mai bine voința acestuia cu privire la modul de constituire din venituri proprii a resurselor financiare care asigură autonomia financiară pentru serviciile publice de radio și televiziune, ca premisă a organizării lor autonome, având în vedere că autonomia acestora determină informarea corectă a persoanelor asupra problemelor de interes public și asigură un cadru organizat pentru exercitarea libertății de opinie, libertății de a primi și comunica informații ori idei, fără amestecul autorităților publice.

Un alt aspect deosebit de important care trebuie luat în considerare în formularea punctului de vedere al Guvernului este legislația comunitară în materie și recomandările europene cu privire la aceste aspecte.

În acest sens, sunt amintite câteva texte europene incidente în cauză care pot contribui la întregirea imaginii asupra general ce constituie reglementarea serviciilor publice audiovizuale.

În "Protocolul de la " anexat la Tratatul CE se prevede că: "Dispozițiile Tratatului de instituire a Comunității Europene nu aduc atingere competenței statelor membre de a participa la finanțarea serviciului public de radiodifuziune în măsura în care finanțarea se acordă organismelor de radiodifuziune cu scopul ca acestea să-și îndeplinească misiunea de serviciu public așa cum a fost ea conferită, definită și organizată de fiecare stat membru și în măsura în care finanțarea respectivă nu aduce atingere condițiilor schimburilor și concurenței în Comunitate într-o măsură care ar fi contrară interesului comun, fiind de la sine înțeles că realizarea mandatului acestui serviciu public trebuie să fie luată în considerare. "

Din actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:

Prin acțiunea formulată reclamanta solicită anularea prevederilor cuprinse în art. 3 alin 1 din HG nr. 977/2003 privind taxa pentru serviciul public de radiodifuziune, precum și a prevederilor art. 3 alin 1 din HG nr. 978/2003 privind taxa pentru serviciul public de televiziune, susținând că acestea vin în contradicție cu prevederile art. 40 alin 3 din Legea nr. 41/1994 privind organizarea și funcționarea Societății Române de Radiodifuziune și Societății Române de Televiziune și cu prevederile art. 2 alin (40) din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice.

În opinia reclamantei se arată că obligativitatea plății taxelor pentru serviciul public de radio și televiziune ar trebui instituită doar în sarcina micro întreprinderilor române care dețin efectiv aparate radio sau tv, ceea ce, de altfel, rezultă și din prevederile art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994, care precizează că au obligația de a achita această taxă doar beneficiarii acestor servicii precum și ale art. 2 alin 40 din legea finanțelor publice care definește "taxa ca fiind suma plătită de către o persoană fizică sau juridică, de regulă pentru serviciile prestate acesteia de către un agent economic, instituție publică sau serviciu public.

Prin Ordonanța nr. 18 din 30 ianuarie 2003 pentru modificarea <LLNK 11994 41 11 202 40 29>art. 40 din Legea nr. 41/1994 privind organizarea și funcționarea Societății Romane de Radiodifuziune și Societății Romane de Televiziune s-a statuat că prevederile legale anterior citate vor avea urătorul cuprins:

"Art. 40. - (1) Veniturile proprii ale Societății Romane de Radiodifuziune și Societății Romane de Televiziune provin din taxele pentru serviciul public de radiodifuziune și pentru cel de televiziune, din sume încasate din realizarea obiectului de activitate, precum și din donații și sponsorizări.

(2) Toate persoanele fizice și juridice cu domiciliul, respectiv sediul, în România sunt obligate sa plătească o taxa pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxa pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestora.

(3) Nivelul taxelor pe categorii de plătitori, modalitatea de încasare și scutirile de plata se stabilesc prin hotărâre a Guvernului."

Legea nr. 533 din 11 decembrie 2003 privind aprobarea <LLNK 12003 71180 301 0 46>Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2003 pentru modificarea <LLNK 11994 41 11 202 40 29>art. 40 din Legea nr. 41/1994 privind organizarea și funcționarea Societății Române de Radiodifuziune și Societății Române de Televiziune prin art. 1 statuat în sensul modificării <LLNK 11994 41 11 202 40 29>art. 40 din Legea nr. 41/1994 după cum urmează:

"Art. 40. - (1) Veniturile proprii ale Societății Române de Radiodifuziune și Societății Române de Televiziune provin, după caz, din:

a) sume încasate din realizarea obiectului de activitate;

b) taxe pentru serviciul public de radiodifuziune, respectiv pentru serviciul public de televiziune;

c) penalități de întârziere pentru neachitarea la termen a taxelor datorate;

d) sume încasate din publicitate;

e) sume încasate din amenzi și despăgubiri civile;

f) donații și sponsorizări;

g) alte venituri realizate potrivit legii.

(2) Persoanele fizice cu domiciliul în România au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii, cu excepția celor care declară pe propria răspundere că nu dețin receptoare de radio, respectiv de televiziune, și a celor care, potrivit legii, beneficiază de scutire de la plata acestor taxe.

(3) Persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agențiile și reprezentanțele acestora, precum și reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii.

(4) Cuantumul taxelor prevăzute la alin. (1) lit. b), pe categorii de plătitori, modalitatea de încasare și scutire de la plata acestora, penalitățile de întârziere, precum și sancțiunile care se aplică în cazul completării în mod eronat a declarației de exceptare de la plata taxelor de către deținătorii de receptoare de radio, respectiv de televiziune, care, potrivit legii, sunt plătitori ai taxei pentru serviciul public de radiodifuziune și ai taxei pentru serviciul public de televiziune, se stabilesc prin hotărâre a Guvernului.

(5) Procedura privind efectuarea controlului, constatarea contravențiilor, aplicarea sancțiunilor și penalităților de întârziere în cazul sustragerii de la plata taxelor prevăzute la alin. (1) lit. b) de către deținătorii de receptoare de radio, respectiv de televiziune, se stabilește prin hotărâre a Guvernului.

(6) Sunt scutite de la plata taxei lunare pentru serviciul public de radiodifuziune și pentru serviciul public de televiziune familiile și persoanele singure care beneficiază de ajutor social lunar, potrivit prevederilor <LLNK 12001 416 10 201 0 18>Legii nr. 416/2001 privind venitul minim garantat, cu modificările și completările ulterioare, asociațiile și fundațiile nonprofit, misiunile diplomatice străine și membrii acestora, persoanele fizice abonate la rețele de radioamplificare, azilurile de bătrâni, unitățile din cadrul instituțiilor care au competențe în domeniul apărării, ordinii publice și siguranței naționale, unitățile de învățământ de stat preșcolar, preuniversitar și universitar, căminele de copii și creșele de stat, pensionarii proveniți din sistemul pensiilor pentru agricultori, ale căror drepturi au fost stabilite în baza legislației anterioare intrării în vigoare a <LLNK 12000 19 10 201 0 17>Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, pensionarii Societății Române de Radiodifuziune și ai Societății Române de Televiziune, unitățile de cult aparținând cultelor religioase recunoscute din România, precum și alte categorii prevăzute de legi speciale.

(7) Alte scutiri de la plata taxei lunare pentru serviciul public de radiodifuziune și pentru serviciul public de televiziune decât cele prevăzute prin prezenta lege pot fi stabilite prin hotărâre a Guvernului.

La art. II s-a prevăzut că în termen de 30 de zile de la intrarea în vigoare a prezentei legi, Guvernul va stabili modul de restituire a taxei lunare pentru serviciul public de radiodifuziune și, respectiv, pentru serviciul public de televiziune către persoanele care au achitat aceste taxe și care declară pe propria răspundere că nu dețin receptoare de radio, respectiv receptoare de televiziune, modalitățile financiar-contabile de compensare între Societatea Comercială de Distribuție și Furnizare a Energiei Electrice "" - și Societatea Română de Radiodifuziune, respectiv Societatea Română de Televiziune, precum și sancțiunile pentru cazurile declarațiilor eronate.

Conform art. 1 din Legea nr. 41/1994 Societatea de Radiodifuziune si Societatea de Televiziune s-au înființat ca servicii publice autonome de interes național, independente editorial, prin reorganizarea Romane.

Art. 2 din același act normativ prevede că Societatea de Radiodifuziune si Societatea de Televiziune sunt persoane juridice, au sediul in municipiul B si își desfășoară activitatea sub controlul Parlamentului, în condițiile prezentei legi si in conformitate cu convențiile internaționale la care România este parte.

Conform prevederilor art. 3 Societatea de Radiodifuziune si Societatea de Televiziune au obligația sa asigure, prin întreaga lor activitate, pluralismul, libera exprimare a ideilor si opiniilor, libera comunicare a informațiilor, precum si informarea corecta a opiniei publice, conținutul programelor Societății Romane de Radiodifuziune si Societății Romane de Televiziune trebuind sa răspundă standardelor profesionale in materie.

Potrivit prevederilor art. 4 din Legea nr. 41/1994 Societatea de Radiodifuziune si Societatea de Televiziune, ca servicii publice in realizarea obiectivelor generale de informare, educație, divertisment, sunt obligate sa prezinte, in mod obiectiv, imparțial, realitățile vieții social-politice si economice interne si internaționale, sa asigure informarea corecta a cetățenilor asupra treburilor publice, sa promoveze, cu competenta si exigenta, valorile limbii romane, ale creației autentice culturale, științifice, naționale si universale, ale minorităților naționale, precum si valorile democratice, civice, morale si sportive, sa militeze pentru unitatea naționala si independenta tarii, pentru cultivarea demnității umane, a adevărului si justiției. In îndeplinirea atribuțiilor pe care le au, Societatea de Radiodifuziune si Societatea de Televiziune trebuie sa respecte principiile ordinii constituționale din România.

Prin Hotărârea Guvernului nr. 977 din 22 august 2003 privind taxa pentru serviciul public de radiodifuziune în temeiul art. 107 din Constituție și al <LLNK 11994 41 11 202 40 29>art. 40 din Legea nr. 41/1994 privind organizarea și funcționarea Societății Romane de Radiodifuziune și Societății Romane de Televiziune, republicată, cu modificările ulterioare, s-a statuat la art. 1 că persoanele fizice cu domiciliul în România, cu excepția celor care declara pe propria răspundere ca nu dețin receptoare radio, au obligația sa plătească o taxa lunară pentru serviciul public de radiodifuziune.

Art. 2 din HG nr. 977/2003 prevede că taxa lunară pentru serviciul public de radiodifuziune se plătește pe familie. Prin familie, în înțelesul prezentei hotărâri, se înțelege: soțul, sotia, copiii, precum și orice alte persoane, în cazul în care locuiesc în comun și gospodăresc împreună.

Conform prevederilor art. 3 din HG nr. 977/2003 persoanele juridice cu sediul în România, care se încadrează în categoria micro întreprinderilor potrivit prevederilor <LLNK 12001 24130 301 0 33>Ordonanței Guvernului nr. 24/2001 privind impunerea micro întreprinderilor, aprobată cu modificări și completări prin <LLNK 12003 111 10 201 0 18>Legea nr. 111/2003, cu modificările ulterioare, au obligația sa plătească pentru sediul social o taxa lunară pentru serviciul public de radiodifuziune. Persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele acestora, precum și sucursalele și celelalte subunități ale lor fără personalitate juridică și sucursalele sau reprezentantele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația sa plătească o taxa lunară pentru serviciul public de radiodifuziune.

Potrivit prevederilor art. 1 din HG nr. 978/2003 persoanele fizice cu domiciliul în România, cu excepția celor care declara pe propria răspundere ca nu dețin receptoare TV, au obligația sa plătească o taxa lunară pentru serviciul public de televiziune.

Art. 2 din același act normativ statuează că taxa lunară pentru serviciul public de televiziune se plătește pe familie. Prin familie, în înțelesul prezentei hotărâri, se înțelege: soțul, sotia, copiii, precum și orice alte persoane, în cazul în care locuiesc în comun și gospodăresc împreună. Taxa lunară pentru serviciul public de televiziune se plătește și de către persoanele fizice care locuiesc singure.

Conform dispozițiilor art. 3 din HG nr. 978/2003 persoanele juridice cu sediul în România, care se încadrează în categoria micro întreprinderilor au obligația sa plătească pentru sediul social o taxa lunară pentru serviciul public de televiziune. Persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele acestora, precum și sucursalele și celelalte subunități ale lor fără personalitate juridică și sucursalele sau reprezentantele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația sa plătească o taxa lunară pentru serviciul public de televiziune.

Art. 4 din același act normativ prevede că, valorile lunare ale taxei pentru serviciul public de televiziune, pe categorii de plătitori, sunt prevăzute în anexa care face parte integrantă din hotărâre.

Legea nr. 500/2002, în art. 40 definește taxa ca fiind suma plătită de o persoana fizică sau juridică, de regula, pentru serviciile prestate acesteia de către un agent economic, o instituție publica sau un serviciu public.

Prin Decizia nr. 297 din 6 iulie 2004 Curții Constituționale s-a reținut că prevederile art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994 care dispun cu privire la obligația persoanelor juridice române sau străine cu sediul în România de a plăti, în calitate de beneficiari, o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune nu sunt contrare legii fundamentale.

S-a relevat că <LLNK 11994 41 11 202 40 29>art. 40 din Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările și completările ulterioare, stabilește că veniturile proprii ale Societății Române de Radiodifuziune și Societății Române de Televiziune provin, între altele, și din taxe pentru serviciul public de radiodifuziune, respectiv pentru serviciul public de televiziune, dar, așa cum prevede chiar alin. (3) al acestui articol, care face și obiectul excepției de neconstituționalitate, taxele sunt datorate de către subiectele de drept acolo menționate, "în calitate de beneficiari ai acestor servicii". Așadar, obligația prevăzută de text este doar în sarcina persoanelor juridice care beneficiază, în diferite modalități, de serviciile publice respective și, în consecință, nici una dintre criticile formulate nu poate fi reținută.

De altfel, cu privire la constituționalitatea <LLNK 11994 41 11 202 40 29>art. 40 din Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările și completările ulterioare, Curtea Constituțională s-a mai pronunțat și prin raportare la art. 56 alin. (2) și <LLNK 12004 1591701702 44 90>art. 44 alin. (2) din Constituție, republicată. Decizia nr. 159 din 30 martie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 426 din 12 mai 2004, statuează că dispozițiile de lege criticate reglementează pentru serviciile publice de radiodifuziune și de televiziune modul de constituire din venituri proprii a resurselor financiare care le asigură "autonomia financiară, ca premisă a organizării lor autonome", ceea ce nu contravine art. 56 alin. (2) din Constituție, republicată. Prin aceeași decizie s-a reținut, de asemenea, că taxa instituită de text nu este contrară nici dispozițiilor constituționale ale art. 44 alin. (2), privitoare la ocrotirea în mod egal a proprietății, indiferent de titular, deoarece plata serviciului public prestat este obligatorie pentru toți beneficiarii acestor servicii, persoane fizice sau persoane juridice.

Așadar controlul de constituționalitate realizat pe calea rezolvării excepției de neconstituționalitate este un control de conformitate cu dispozițiile Constituției, dar și unul de strictă conformare în aceste dispoziții.

Curtea Constituțională a examinat constituționalitatea acestor prevederi statuând că ele nu contravin principiului instituit de legea fundamentală privind ocrotirea în mod egal a proprietății, câtă vreme textul în discuție se interpretează în sensul că obligația de suportare a acestor taxe revine tuturor persoanelor fizice sau juridice care beneficiază de aceste servicii.

Noțiunea de beneficiar a fost definită ca fiind: ersoană p., colectivitate sau instituție care are folos din ceva; destinatar al unor bunuri materiale sau al unor servicii; ersoană p. fizică sau juridică în folosul căreia se realizează o acțiune; cel care beneficiază de ceva; persoană, instituție etc. pentru care se face o lucrare; cel care beneficiază de ceva; persoană, întreprindere, instituție pentru care se execută o lucrare, se prestează diferite servicii.

Prin interpretarea normelor de drept civil se înțelege operațiunea logică-rațională, de stabilire a conținutului și sensului normelor de drept civil.

Hotărârile de guvern dau expresie unei competențe originare a guvernului, strict limitate și decurgând din însăși natura funcției pe care acesta o îndeplinește. Legile fiind adoptate de către Parlament, Guvernului, ca organ suprem executiv, îi revine numai organizarea executării legilor, scop în care emite hotărâri tocmai pentru a face o lege cât mai clară și aoa plica cât mai corect. O hotărâre de guvern nu poate, deci, decât să precizeze și să asigure corecta aplicare a legilor. Ea nu are calitatea de a crea drept.

Prin interpretarea oficială se înțelege interpretarea făcută în exercitarea atribuțiilor ce îi revin legii de un organ de stat.

În controlul de constituționalitate exercitat cu privire la art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994 Curtea Constituțională a dat indirect o interpretare oficială jurisdicțională, rezolvând excepția de neconstituționalitate prin raportarea acestei norme la dispozițiile cuprinse în legea fundamentală, normă care a fost interpretată din perspectiva sa gramaticală. Curtea a arătat că textul nu contravine Constituției câtă vreme interpretarea oficială făcută de Parlament în activitatea de legiferare a vizat noțiunea de beneficiar al acestor servicii publice, în sensul gramatical.

Interpretarea gramaticală constă în lămurirea conținutului unei norme pe baza regulilor gramaticii, ceea ce presupune folosirea procedeelor de analiză morfologică și sintactică a textului legal, ținându-se cont de înțelesul termenilor utilizați în textul respectiv, de legătura dintre acești termeni, de construcția propoziției sau a frazei, de particulele întrebuințate.

Pentru dezlegarea chestiunii litigioase, Curtea a considerat că este necesar să se realizeze mai întâi interpretarea normei cuprinse în art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994 prin prisma tuturor tehnicilor de interpretare.

Curtea a avut în vedere că într-o interpretare gramaticală această normă juridică instituie obligativitatea plății taxei numai acelor persoane juridice care au calitatea de beneficiari și anume a acelor entități în folosul cărora se realizează acțiunea de informare de către cele două servicii publice.

Nu numai interpretarea gramaticală conduce la această concluzie, ci și o interpretare logică și sistematică a acestor dispoziții care implică lămurirea înțelesului lor, ținându-se cont de legăturile pe care acestea le au cu alte norme juridice din același act normativ sau din alte acte normative.

Se recunoaște dreptul societăților comerciale de a-și suspenda temporar activitatea. Pe perioada suspendării temporare a activității entitatea nu mai desfășoară nici un fel de activități menite să conducă la realizarea obiectului social. În acest context nu are interesul ca entitate să se expună acțiunii de informare realizată de către cele două servicii publice.

Tot agenților economici le este recunoscut dreptul de a declara la momentul autorizării că nu desfășoară activitate la sediul social, context în care nu mai sunt necesare în verificarea întrunirii condițiilor privind autorizarea funcționării în acele spații.

Prin premise, la un sediu social unde nu se desfășoară activitate, entitatea nu poate beneficia în locația respectivă de cele două servicii publice.

A interpreta norma în discuție în sensul că societățile comerciale datorează această taxă chiar dacă nu beneficiază în mod direct de aceste servicii și nu deține receptoare menite să transmită informația, golește de conținut celelalte dispoziții din normele juridice comerciale speciale care le conferă acestor entități dreptul de a nu desfășura nici un fel de activitate pe o perioadă limitată de timp.

Norma juridică trebuie interpretată în sensul aplicării ei și acolo unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă.

Interpretarea gramaticală a noțiunii de beneficiar, include persoanele fizice sau juridice în folosul cărora se prestează efectiv cele două servicii publice.

Dreptul la informare al acestor entități nu poate fi transformat într-o obligație de a susține serviciile publice prin instituirea de taxe ce ar trebui plătite indiferent dacă acțiunea de informare ajunge sau nu la contribuabil.

Particularul în favoarea căruia s-a instituit dreptul nu poate fi obligat să susțină prin contribuția personală activitatea unui serviciu public și nu este admisibil ca dreptul său constituțional la informare să fie transformat indirect într-o obligație.

Art. 40 din Legea nr. 41/1994 instituie aparent excepții de la plata acestor taxe numai în ceea ce privește persoanele fizice, însă această normă trebuie interpretată coroborat, ținându-se cont de înțelesul termenilor utilizați, de legătura dintre acești termeni și de construcția frazei.

Este evident că sfera de aplicare a scutirii lor trebuie să acopere toate persoanele fizice sau juridice care nu au calitatea de beneficiari în sensul gramatical al acestui termen.

De aceea, excepția prevăzută în cazul persoanelor fizice nu împiedică aplicarea logică a acestei scutiri în privința persoanelor juridice care nu au calitatea de beneficiar al acestui serviciu. Aliniatul 7 al art.40 nu exclude posibilitatea instituirii unor scutiri si în ipoteza reglementată la aliniatul 3 al aceluiași articol. Art. II din Legea 533/2003 nu face distincție în privința scutirilor între persoanele fizice sau juridice. O interpretare a textului în discuție în maniera evocată de Guvern ar fi neconformă cu dreptul garantat în art.1 din Primul Protocol adițional și ar denatura sensul interpretării jurisdicționale realizate indirect pe calea contenciosului constituțional.Exceptarea de la scutire a persoanelor juridice aflate în situații similare cu persoanele fizice cărora li se recunoaște acest drept nu vizează un scop legitim constituind practic o ingerință în dreptul de proprietate al celor dintâi, ingerință care nu se justifică nici prin proporționalitate nici prin scop,neexistând un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite si scopul vizat de executiv prin măsura care privează de scutire persoanele juridice.(a se vedea cauza Pressos Compania -SA și alții împotriva Belgiei, Hotărârea din 20 noiembrie 1995, seria A nr.332, p. 23, paragraful 38 )

Art. 4 din Legea nr. 24/2000 stabilește ierarhia actelor normative, statuând că actele normative date in executarea legilor, ordonanțelor sau a hotărârilor Guvernului se emit in limitele si potrivit normelor care le ordona.

În activitatea de documentare pentru fundamentarea proiectelor celor două hotărâri, guvernul trebuia să precizeze și să asigure o corectă aplicare a prevederilor art. 40 lin. 3 din Legea nr. 41/1994.

Soluția legislativă preconizată prin această reglementare trebuie să aibă in vedere reglementările in materie cuprinse in tratatele internaționale la care România era parte.

Instituirea unei norme derogatorii se poate face numai printr-un act normativ de nivel cel puțin egal cu cel al reglementarii de bază.

Prevederile cuprinse în art. 3 alin. 1 din HG nr. 977/2003, nr. 978/2003 instituie derogări de la dispozițiile art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994, negând dreptul persoanelor juridice de a beneficia de scutiri independent de condiția deținerii de receptoare radio și TV.

În interpretarea dată de guvern se denaturează însuși sensul noțiunii de taxă așa cum e ea definită în legea finanțelor publice, ca fiind suma plătită de o persoană fizică/juridică pentru serviciile prestate acesteia de către un serviciu public etc.

Nu poate fi primită interpretarea conform căreia oficial legiuitorul ar fi prezumat calitatea de beneficiari ai serviciului de radio și implicit de televiziune a tuturor persoanelor juridice cu sediul în România, fără a condiționa aceasta de posesia receptoarelor.

Faptul că au existat mai multe propuneri legislative pentru modificarea prevederilor art. 40 din Legea nr. 41/1994, este lipsit de relevanță.

Acest text, în forma adoptată prin Legea nr. 553/2003 nu exclude dreptul de scutire a entităților care justifică în mod obiectiv că nu datorează această taxă întrucât nu dețin receptoarele necesare pentru perceperea informației, ori care demonstrează că temporar nu desfășoară activitatea în scopul căreia s-au constituit.

Concluzia este logică, cu atât mai mult cu cât taxa se încasează de Societatea Comercială de Distribuție și Furnizare a Energiei Electrice SA prin filialele sale, în calitate de mandatar al Societății române de Televiziune, fiind mai mult decât îndoielnic să se perceapă în condițiile în care spre exemplu, o entitate care nu desfășoară activitate la sediul social, ori care are suspendată temporar activitatea să nu beneficieze de serviciile societății de furnizare a energiei electrice, dar să datoreze taxa pentru cele două servicii publice, în special a serviciului de televiziune ce, de principiu, presupune un consum de energie.

Împrejurarea că această taxă se regăsește în legislația și practica europeană în domeniu, nu este în măsură să confere legitimitate acestor dispoziții ale celor două hotărâri de guvern atacate.

Nu se poate susține că plata taxei radio de către persoanele juridice reprezintă în fapt o aplicare a dispozițiilor constituționale care garantează dreptul la informare al cetățenilor prin asigurarea surselor de finanțare a principalelor mijloace de informare: radio și televiziunea publică. Așa cum am mai arătat, acest drept constituțional la informare nu poate fi transformat într-o obligație, subiectele de drept având facultatea de a exercita sau nu drepturile recunoscute în legea fundamentală.

Faptul că, Comisia Europeană a precizat că obligația de a plăti o taxă de licență prin factura de electricitate constituie o problemă de drept național și împrejurarea că statele membre au fost îndemnate să sprijine serviciile publice de radio-difuziune ori că statele membre beneficiază de o largă marjă de apreciere în ceea ce privește organizarea și finanțarea serviciului public de radio-difuziune, nu conferă legitimitate dispozițiilor art. 3 alin. 1 din HG nr. 977/2003, HG nr. 978/2003.

Dispozițiile tratatului nu aduc atingere competenței statelor membre de a participa la funcționarea serviciului public de radio-difuziune în măsura în care finanțarea se acordă organismelor de radio-difuziune, cu scopul ca acestea să își îndeplinească misiunea de serviciu public așa cum a fost ea definită și organizată în fiecare stat membru.

Or, în dispozițiile interne s-a stabilit în mod clar că această taxă incumbă numai beneficiarilor celor două servicii publice, noțiunea de beneficiar fiind atribuită, atât în interpretarea oficială, cât și în interpretarea gramaticală, logică și sistematică, numai subiectelor care sunt în mod direct destinatarii acestor servicii.

Din această perspectivă cele două hotărâri nu au aplicat în art. 3 alin. 1 în mod corect dispozițiile art. 40 din Legea nr. 41/1994.

Pentru toate aceste considerente de fapt și de drept, în lumina dispozițiilor art. 18 din legea contenciosului administrativ, va admite acțiunea și va dispune anularea prevederilor cuprinse în art. 3 alin. 1 din HG nr. 977/2003 precum și art. 3 alin. 1 din HG nr. 978/2003, va dispune publicarea în MO al României partea I la data rămânerii irevocabile a prezentei hotărâri judecătorești și va respinge cererea de intervenție.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂȘTE:

Admite acțiunea formulată de reclamanta - SRL C cu sediul în C-N-,. 7, jud. C în contradictoriu cu pârâtul GUVERNUL ROMÂNIEI cu sediul în B, nr. 1, sector 1 și în consecință:

Dispune anularea prevederilor cuprinse în art. 3 alin. 1 din HG nr. 977/2003 precum și art. 3 alin. 1 din HG nr. 978/2003.

Dispune publicarea în MO al României partea I la data rămânerii irevocabile a prezentei hotărâri judecătorești.

Respinge cererea de intervenție formulată de către SOCIETATEA ROMÂNĂ DE RADIODIFUZIUNE cu sediul în B, str. G-ral nr. 60-64.

Fără cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.

Pronunțată în ședința publică din 24.11.2008.

PREȘEDINTE GREFIER

- AL - - -

Red./dact.MM

5ex./

[1] - propunerea legislativă înregistrată la Camera Deputaților sub nr. Pl-x nr. 249/2005 respinsă definitiv de Senat ca și Cameră decizională, în ședința din data de 09.02.2006, fapt ce a determinat încetarea procedurii legislative;

- propunerea legislativă înregistrată la Camera Deputaților sub nr. Pl-x 869/2006 respinsă de Senat în data de 09.11.2006 și de Camera Deputaților ca și Cameră decizională în data de 08.03.2007;

- propunerea legislativă înregistrată la Camera Deputaților sub nr. Pl-x 45/08.02.2006, respinsă de Senat ca și Cameră Decizională, în ședința din data de 05.05.2008, determinând încetarea procedurii legislative;

- propunerea legislativă Înregistrată la Camera Deputaților sub nr.132/2007 respinsă de Senat În ședința din data de 05.05.2008 determinând încetarea procedurii legislative.

În același sens au fost înaintate propuneri legislative având ca obiect modificarea HG nr.977/2003 și HG 978/2003 privind taxa pentru serviciul public de radiodifuziune și respectiv televiziune, dintre care sunt menționate:

- propunerea legislativă înregistrată la Camera Deputaților sub nr. BP 54/2005 înaintată Camerei Deputaților ca și Cameră decizională. Procedura legislativă a încetat în data de 22.03.2005 prin retragere de către inițiator;

- propunerea legislativă înregistrată la Camera Deputaților sub nr.Pl-x 156/08.03.2006 respinsă definitiv de Senat în ședința din data de 02.03.2006 și de Camera Deputaților în ședința din data de 26.04.2006, determinând încetarea procedurii legislative. Taxa radio se regăsește în legislația și practica europeană în domeniu, fiind cunoscut faptul că în toate țările Uniunii Europene, dar și pe plan mondial taxa radio reprezintă principala sursă de finanțare a activității posturilor publice din domeniul audiovizualului.

Președinte:Simona Hajjar
Judecători:Simona Hajjar

Vezi și alte spețe de contencios administrativ: