Autoritati publice locale - anulare acte. Decizia 632/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA OPERATOR 2928
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA
SECȚIA contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR--23.02.2009
DECIZIA CIVILĂ NR.632
Ședința publică din 29 aprilie 2009
PREȘEDINTE: Rodica Olaru
JUDECĂTOR 2: Ionel Barbă
JUDECĂTOR 3: Răzvan Pătru
GREFIER: - -
S-a luat în examinare recursul formulat de reclamanta împotriva sentinței civile nr.44/14.01.2009, pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr-, în contradictoriu cu pârâții intimați Primăria Municipiului A-Direcția Venituri, Municipiul A și Consiliul Local al Municipiului A, având ca obiect anulare act emis de autorități publice locale.
Instanța constată că mersul dezbaterilor și concluziile părților sunt consemnate în încheierile de ședință din 15 aprilie 2009 și 22 aprilie 2009, ce fac parte integrantă din prezenta decizie.
CURTEA
Deliberând asupra recursului de față, constată:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad sub nr-, reclamanta a chemat în judecată pârâta Primăria Municipiului A - Direcția Venituri și a cerut să admită acțiunea împotriva Dispoziției nr.1/03.01.2008 emisă de Primăria Municipiului A și obligarea la restituirea sumei de 9.649,92 lei ca sumă nedatorată, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acțiunii a arătat că prin dispoziția atacată i-a fost respinsă contestația formulată împotriva modului de calcul al impozitului pentru terenul în suprafață de 56.800 mp înscris în 64620 nedefinitivă A, cu motivarea că în procesul verbal de înștiințare de plată a fost anulat și că în urma recalculării obligațiilor de plată la data de 16.12.2007 a achitat în plus la impozitul pe teren suma de 44.441,97 lei și va fi restituită.
Reclamanta a considerat că dispoziția este nelegală, întrucât a stabilit o situație de fapt contrară realității.
Astfel, afirmă reclamanta, a formulat contestație pentru restituirea sumei de 56.091,89 lei reprezentând impozit, penalități de întârziere și majorări calculate pentru perioada 2002-2007 pentru terenul menționat, sumă pe care a achitat-o la data de 16.11.2007 pentru a putea înstrăina imobilul.
Cu toate că în perioada 2002-2007 achitat în termen impozitul pe terenul extravilan la data de 15.11.2007, în urma solicitării unui certificat de atestare fiscală, i-a fost comunicat procesul verbal nr.22427/15.11.2007 din care rezultă că datora impozit și accesorii pentru acea perioadă în sumă de 56.091,89 lei după compensarea sumei de 1.010 lei, întrucât terenul amintit în această perioadă figura ca intravilan, trecerea având loc în baza A nr.89/1997 și A nr.142/2005, prin care s-au aprobat Planul Urbanistic General al Municipiului
Deși a luat cunoștință de această modificare a regimului fiscal al imobilului la data de 16.11.2007, afirmă reclamanta, și la această dată a depus declarația de impozit pentru trecerea imobilului din extravilan în intravilan, urmând ca impozitul să fie recalculat de la această dată, pârâta recalculând impozitul începând cu anul 2002, stabilind și penalități de întârziere și majorări.
Reclamanta a considerat că întreaga sumă de 56.091,89 lei trebuia restituită și nu doar suma de 44.441,97 lei, neexistând nici o justificare legală pentru reținerea sumei de 9.649,92 lei.
Prin precizarea de acțiune depusă la data de 04.03.2008 (filele 22-24), reclamanta a precizat că pârâți în cauză sunt Municipiul A și Consiliul Local al Municipiului A și a cerut anularea Dispoziției nr.1/03.01.2008 emisă de Primăria Municipiului A - Direcția Venituri și restituirea sumei de 9.649,92 lei, arătând că după introducerea la instanță a acțiunii pârâta Primăria Municipiului A i-a comunicat somația nr.40410/18.12.2007 împreună cu decizia de impunere nr.25/2007, acte administrativ fiscale prin care i s-a adus la cunoștință numai la această dată modificarea încadrării terenului din extravilan în intravilan.
Prin precizarea de acțiune depusă la termenul de judecată din 14.01.2009 (fila 156), reclamanta a cerut ca suma de 9.649,92 lei să îi fie restituită actualizată cu rata inflației de la data introducerii acțiunii și până la plata efectivă a acesteia în raport de devalorizarea monedei naționale.
Prin întâmpinare Primăria Municipiului A (fila 17) a solicitat respingerea acțiunii, invocând lipsa calității sale procesuale pasive.
În motivare a arătat că sunt persoane juridice de drept public conform art.19 din Legea nr.215/2001, comunele, orașele, municipiile, județele, adică unitățile administrativ teritoriale și numai aceștia pot sta în justiție prin reprezentanții lor legali potrivit art.67 (1) din aceeași lege, iar primăria care este conform art.91 din Legea nr.215/2001 o structură funcțională cu activitate permanentă, dar fără personalitate juridică, nu poate avea calitatea de pârâtă.
Prin sentința civilă nr. 44/12.01.2009, Tribunalul Arada respins acțiunea precizată de reclamanta, reținând că în temeiul art.137 Cod procedură civilă instanța a soluționat excepția invocată de pârâtă și a respins-o, întrucât deși nu are personalitate juridică în înțelesul dat de Decretul nr.31/1954, primăria dobândește capacitate juridică de drept public datorită faptului că are dreptul să emită acte administrative, neavând relevanță lipsa personalității juridice, iar prin acțiune reclamanta a cerut anularea Dispoziției nr.1/03.01.2008 emisă de pârâtă.
Revenind la fondul cauzei, din actele dosarului instanța a reținut că deși a intitulat "contestație" înscrisul depus la Primăria Municipiului A la data de 03.12.2007 cu nr.34423 (fila 8) de către reclamantă, acest înscris reprezintă în fapt o cerere de restituire a sumei de 56.091,89 lei, întemeiată în drept de reclamantă pe dispozițiile art.117 lit.a, b din nr.OG92/2003.
În soluționarea cererii Direcția Venituri din cadrul Primăriei A ar fi trebuit să facă aplicarea prevederilor Ordinului nr.1899/22.12.2004 al pentru aprobarea procedurii de restituire și de rambursare a sumelor de la buget, urmând să emită o decizie după modelul prevăzut de Cap.I pct.6 (23) din Anexa 1 la ordinul menționat.
Direcția Venituri din cadrul Primăriei Municipiului A în soluționarea cererii a emis Dispoziția nr.1/03.01.2008 (fila 6), în care a reținut că reclamanta a achitat în plus suma de 46.441,97 lei, fiind îndreptățită la restituirea acestei sume, iar pentru diferența până la 56.091,89 lei a fost emisă Decizia de impunere nr.25/12.12.2007 și reclamanta nu este îndreptățită la restituire.
Dispoziția nr.1/03.01.2008 este legală, iar acțiunea reclamantei pentru anularea acesteia și restituirea sumei de 9.649,92 lei este neîntemeiată pentru următoarele considerente:
Potrivit art.117 (1) lit.a și b din nr.OG92/2003 se restituie la cererea debitorului sumele plătite fără existența unui titlu de creanță sau cele plătite în plus față de obligația fiscală.
În baza declarației fiscale din 15.11.2007 (fila 11), pentru terenul intravilan în suprafață de 56.800 lei cu nr.top 259./22 înscris în 6420 nedefinitivă A, reclamanta a achitat taxă teren la data de 16.11.2007 (fila 9).
La data de 13.12.2007 Direcția Venituri a emis Decizia de impunere nr.25 (fila 26), prin care s-au stabilit în sarcina reclamantei obligații fiscale reprezentând taxă teren intravilan în valoare de 10.660,39 lei.
Decizia de impunere nr.25/13.12.2007 a fost comunicată reclamantei cu adresa nr.40410/18.12.2007 (fila 25), împrejurare recunoscută de reclamantă prin "precizările" de la fila 23, dar și prin publicitate conform art.44 (2) lit.d din nr.OG92/2003 (filele 38-41).
Ca urmare a compensării sumei de 1.010,47 lei la cererea reclamantei (filele 3, 12), obligațiile fiscale de 9.650,39 lei de plată s-au acoperit din suma achitată de reclamantă, acesteia din urmă restituindu-i-se la data de 25.01.2008 (fila 46) cu dispoziția de plată suma de 46.264 lei.
Din cele expuse rezultă că suma de 9.649,92 lei a fost reținută reclamantei în baza Deciziei de impunere nr.25/13.12.2007, care reprezintă titlu de creanță și care nu a fost contestat de către reclamantă.
Ca urmare, suma a fost reținută legal în baza unui titlu de creanță.
În condițiile în care reclamanta nu a atacat titlul de creanță, Decizia de impunere nr.25/13.12.2007, instanța investită cu restituirea unei sume în temeiul art.117 (1) lit.a și b din nr.OG92/2003 nu se poate pronunța asupra legalității titlului de creanță.
Raportul de expertiză efectuată în cauză, pe care instanța și-l însușește, confirmă cele reținute de instanță, stabilind că reclamanta datora în baza Deciziei de impunere nr.25/13.12.2007 taxa pe teren cu penalități și majorări de întârziere în sumă de 10.660,39 lei, care s-a achitat prin compensare 1.010,47 lei și din suma achitată de reclamantă de 9.649,92 lei, precizând că taxa pe teren a fost corect calculată.
Fiind reținută în baza unui titlu de creanță, reclamanta nu este îndreptățită la restituirea sumei cerute, nefiind îndeplinite nici una din situațiile prevăzute de art.117 (1) din nr.OG92/2003.
Pentru aceste considerente instanța a respins acțiunea precizată atât cu privire la anularea Dispoziției nr.1/2008 cât și cu privire la restituirea sumei.
În temeiul art.274 Cod procedură civilă, a respins cererea de plată a cheltuielilor de judecată.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta,solicitând admiterea recursului și modificarea în tot a sentinței recurate.
În motivarea recursului reclamanta critică prima instanță pentru faptul că a ignorat în totalitate toate aspectele legale pe care le-a invocat, este vădit neîntemeiată, nefondată, tendențioasa și subiectivă.
Astfel, prin Dispoziția cu numărul 1, Primăria Municipiului A - Direcția Venituri, la data de 03.01.2008, a respins contestația pe care am înregistrat-o la sediul instituției în cauza cu nr.34423/03.12.2007, împotriva modului de calcul al impozitului pentru terenul in suprafața de 56.800 mp. înscris în 64620 nedefinitivă A, deoarece procesul verbal de înștiințare de plată ar fi fost anulat. În considerentele înscrisului în cauza s-a reținut faptul că în urma recalculării obligațiilor de plata la data de 16.12.2007, ar fi achitat în plus la impozitul pe teren, suma de 46.441,97 lei, sumă ce urmează a-i fi restituită. Această sumă i-a și fost restituită de partea adversă, în discuție rămânând 9.649,92 lei, pe care pârâta intimată nu-i justifica din punct de vedere legal.
În primul rând, apreciez că dispoziția în cauză a fost emisă de o persoană care nu are capacitate procesuală de folosință, după cum însăși partea adversa recunoaște în întimpinarea depusă la un termenul de judecată anterior, actul fiind anulabil pe excepție. Prima instanță a considerat că excepția invocată nu este întemeiată întrucât deși intimata de ordin 1 nu ar avea personalitate juridica, Primăria dobândește capacitate juridică de drept public în înțelesul Decretului nr.31/1954, si are dreptul sa emită acte administrative. Se mai susține de instanța de fond faptul ca nu are nici o relevanta lipsa personalității juridice, aspect cu totul eronat.
Pe de altă parte, din considerentele deciziei, rezultă că procesul verbal de înștiințare de plată, pentru impozitul pe teren datorat de persoane fizice ar fi fost anulat, iar într-o asemenea situație nu se mai justifică această contestație, aspect total greșit atât timp cât a rămas o sumă de 9.649,92 lei pe care nu o poate recupera.
Important este și faptul că, la data de 26.06.2007, a obținut un certificat de atestare fiscală cu nr.5718 - pe care l-a depus Ia dosarul cauzei, și din care reiese fără nicio putință de tăgadă că în 26.06.2007 nu a figurat cu nicio creanța bugetară pentru terenul în suprafață de 56.800 mp. Este de neînțeles cum într-o perioada de 5 luni- situația s-a schimbat radical, în sensul că în cca 150 zile, cuantumul impozitului pentru teren precum și a penalităților de întârziere, a majorărilor a ajuns la această suma de 56.091,89 lei.
Învederează, totodată, în susținerea recursului și un alt argument, și anume cel potrivit căruia, este împotriva oricăror principii de drept, - inclusiv principiul consfințit prin art.1 în Codul civil "conform căruia legea dispune numai pentru viitor, ea neavând putere retroactiva", - a se calcula impozit retroactiv, penalități precum și majorări, pentru o stare de fapt creată doar în 16.11. 2007.
De asemenea potrivit dispozițiilor art .91 alin.2, din OG92/2003 republicata, termenul de prescripție a dreptului prevăzut la alin. 1 începe sa curgă de la 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanța fiscală, potrivit art.23, dacă legea nu dispune altfel, iar potrivit dispozițiilor, dreptul de creanță fiscală și obligația fiscală corelativă, se în momentul în care potrivit legii, se constituie baza de impunere care le generează. În situația de față, apreciază că dreptul de creanță nu s-a născut acum 5 ani, întrucât baza de impunere care îl generează s-a creat doar odată cu trecerea terenului din extravilan în intravilan, respectiv 16.11.2007 și nicidecum în urma cu 5 ani, cu atât mai mult cu cât nu i s-a solicitat până în noiembrie 2007 să achite impozit pentru teren intravilan.
Se susține, astfel, că terenul în cauză a fost trecut în intravilanul municipiului A prin Hotărârea Consiliului Local al Mun. A nr.89/1997 și Hotărârea A nr. 142/2005, prin care s-a aprobat Planul Urbanistic General al Mun.A, iar aceste hotărâri ar fi fost aduse la cunoștința publică prin afișarea lor la sediul Primăriei Mun. Din analiza acestor hotărâri (care au fost depuse la dosar de d-nul expert), nu reiese nicidecum că terenul în cauză ar fi fost trecut atunci în intravilan.
Cu privire la expertiza contabilă întocmită în cauză precizează faptul că nu s-a luat în considerare dispozițiile legale amintite mai sus și care sunt aplicabile în speță, fapt care conduce la concluzia că nu reflectă situația reală din prezentul dosar. În ceea ce privește obiecțiunile pe care le-a depus la termenul de judecată din 26.11.2008, acestea nu au mai fost încuviințate de instanță, expertul neluând cunoștință de conținutul lor și în consecința nu se poate cunoaște poziția sa.
Cu privire la susținerea conform căreia nu este îndeplinită nici una din situațiile prevăzute de art.117(1) din nr.OG92/2003, arată că în speța de față, raportat la înscrisurile existente și la dispozițiile legale aplicate, apreciază că sunt îndeplinite cerințele art. 117(1) lit.b, c, d, conform cărora se restituie la cerere debitorului următoarele sume: ) cele plătite in plus fata de obligația fiscala; ) ca urmare a unei erori de calcul; ) aplicării eronate a prevederilor legale.
Analizând actele dosarului, criticile recurentei prin prisma dispozițiilor art. 304 din Codul d e procedură civilă și examinând cauza sub toate aspectele, conform art. 3041din Codul d e procedură civilă,Curtea de Apel constată următoarele:
1. Obiectul litigiului:
Cu privire la obiectul litigiului, Curtea constată că reclamanta este proprietara unei suprafețe de 56.800 metri pătrați de teren situat în municipiul A, județ A, teren dobândit în anul 1995, în baza unui titlu de proprietate emis în baza Legii fondului funciar nr. 18/1991.
Doamna pretinde că a plătit pentru acest teren impozitul pe teren care a fost stabilit de autoritățile fiscale locale, respectiv de Direcția venituri din cadrul Primăriei municipiului
Cu toate acestea, în anul 2007, Direcția venituri din cadrul Primăriei municipiului emite procesul verbal nr. 22427/15.11.2007, proces verbal din care rezulta că reclamanta datora impozit și accesorii în sumă de 56.091,89 lei după compensarea sumei de 1.010 lei achitată anterior.
Reclamanta a contestat modul de calcul al acestui impozit, formulând inițial o contestație administrativ fiscală înregistrată la Primăria municipiului A - contestație respinsă prin Dispoziția nr.1/3.01.2008 - iar ulterior a introdus o acțiune judiciară înregistrată la ribunalul Arad, prin care a solicitat anularea Dispoziției nr.1/03.01.2008 emisă de Primăria Municipiului A și obligarea pârâtei la restituirea sumei de 9.649,92 lei, ca sumă nedatorată.
Instanța de fond - Tribunalul Arad - a respins acțiunea cu motivarea că reclamanta nu a contestat decât decizia prin care i s-a respins contestația administrativ fiscală, iar nu și actul administrativ prin care s-a stabilit impozitul contestat. Astfel, Tribunalul Arada reținut că "suma de 9.649,92 lei a fost reținută reclamantei în baza Deciziei de impunere nr.25/13.12.2007, care reprezintă titlu de creanță și care nu a fost contestat de către reclamantă.
Ca urmare, suma a fost reținută legal în baza unui titlu de creanță".
Instanța de fond a arătat în continuare că "în condițiile în care reclamanta nu a atacat titlul de creanță, Decizia de impunere nr.25/13.12.2007, instanța investită cu restituirea unei sume în temeiul art.117 (1) lit.a și b din nr.OG92/2003 nu se poate pronunța asupra legalității titlului de creanță".
În raport cu cele arătate mai sus, Curtea urmează să identifice dispozițiile legale incidente în cauză, precum și obligațiile părților în raportul de drept fiscal dedus judecății, iar ulterior - raportat la aceste obligații - care sunt obligațiile instanței de judecată în soluționarea acestui litigiu.
2.Dispozițiile legale aplicabile în cauză
2.1 Cu privire la dispozițiile legale aplicabile în cauză, Curtea subliniază că este în litigiu modul de calcul al unui impozit pe teren, impozit a cărui reglementare este cuprinsă în Titlul IX din Codul fiscal (Impozite și taxe locale), la capitolul 3, respectiv de la art. 256 până la art. 260 din Codul fiscal, la care se adaugă dispozițiile generale ale Titlului IX din Codul fiscal.
2.2 Curtea subliniază, totodată, că impozitul în litigiu a fost stabilit retroactiv pentru perioada ulterioară datei de 1.01.2003, astfel cum rezultă din raportul de inspecție fiscală atașat la fila 59 din dosarul Tribunalului Arad.
În principiu, Curtea apreciază că - față de principiul neretroactivității legii, statuat în art. 15 alin. 2 din Constituția României, conform căruia " legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile - stabilirea impozitului în litigiu urmează a fi făcută în funcție de dispozițiile legale în vigoare în perioada pentru care se datorează impozitul în litigiu, respectiv pentru perioada ulterioară datei de 1.01.2003.
De aceea, în condițiile în care Codul fiscal (care a fost aprobat prin Legea nr. 571/2003, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 927 din 23 decembrie 2003) a intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 2004, conform dispozițiilor art. 297 din acest cod, Curtea reține că - față de principiul neretroactivității legii, statuat în art. 15 alin. 2 din Constituția României - stabilirea impozitului în litigiu în perioada 1.01.2003-1.01.2004 este guvernată de dispozițiile din Ordonanța de Guvern nr. 36/2002, privind impozitele și taxele locale, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 670 din 10 septembrie 2002, ordonanță care a fost abrogată la data intrării în vigoare a Codului fiscal - 1 ianuarie 2004 - conform art. 298 alin. 1 punctul 27 Cod fiscal.
2.3 Cât privește dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 24 din 11 august 1995, pentru modificarea și completarea reglementărilor privind impozitul pe venitul agricol și impozitele și taxele locale, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 193 din 25 august 1995 - invocate de reclamanta recurentă în susținerea pretențiilor domniei sale - Curtea reține că acest act normativ a modificat Legea nr. 34 din 30 mai 1994, privind impozitul pe venitul agricol ( ublicată p. în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 140 din 2 iunie 1994).
Or, Legea nr. 34/1994 a fost abrogată în baza art. 79 din Ordonanța de Guvern nr. 36/2002, privind impozitele și taxele locale, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 670 din 10 septembrie 2002, începând cu data aplicării acestei ordonanțe, 1 ianuarie 2003. Astfel, conform art. 78 din Ordonanța de Guvern nr. 36/2002, "prevederile prezentei ordonanțe se aplică începând cu data de 1 ianuarie 2003, cu excepția celor ale art. 9 alin. (3), ale art. 72, 73, 75 și 76, care se aduc la îndeplinire la termenele prevăzute, în anul 2002, precum și ale dispozițiilor art. 30 alin. (3) și ale cap. VII, care se pun în executare începând cu data publicării prezentei ordonanțe în Monitorul Oficial al României, Partea ".
În consecință, Curtea reține că în speță nu sunt aplicabile dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 24/1995, întrucât acestea au ieșit din vigoare la momentul aplicării Ordonanței Guvernului nr. 36/2002, respectiv la data de 1 ianuarie 2003, în condițiile în care impozitul în litigiu a fost stabilit retroactiv pentru perioada ulterioară datei de 1.01.2003, astfel cum rezultă din raportul de inspecție fiscală atașat la fila 59 din dosarul Tribunalului Arad.
3. Obligațiile părților cu privire la stabilirea și determinarea impozitului pe teren:
Cu privire la modalitatea concretă de stabilire a impozitului, Curtea subliniază că, în lipsa unor dispoziții speciale, sunt aplicabile dispozițiile generale din Codul d e Procedură Fiscală.
Astfel, potrivit art. 85 alin. 1 Cod de Procedură Fiscală, "impozitele, taxele, contribuțiile și alte sume datorate bugetului general consolidat se stabilesc astfel:
a)prin declarație fiscală, în condițiile art. 82 alin. (2) și art. 86 alin. (4);
b)prin decizie emisă de organul fiscal, în celelalte cazuri".
Art. 82 Cod de Procedură Fiscală reglementează forma și conținutul declarației fiscale, precizând, la alineatul 2, că " în declarația fiscală contribuabilul trebuie să calculeze cuantumul obligației fiscale, dacă acest lucru este prevăzut de lege".
Art. 86 alin. 4 Cod de Procedură Fiscală reglementează decizia de impunere, și prevede, la alineatul 4, cădeclarația fiscală întocmită potrivit art. 82 alin. (2) este asimilată cu o decizie de impunere, sub rezerva unei verificări ulterioare, și produce efectele juridice ale înștiințării de plată de la data depunerii acesteia.
Așadar, aceste texte legale fac referire la două modalități de stabilire a unui impozit, respectiv prin declarație fiscală sau prin decizie de impunere.
3.1 Obligația contribuabilului de a înștiința organul fiscal competent cu privire la dobândirea unui teren:
În cazul stabilirii impozitului pe teren, contribuabilul are obligația înștiințării organului fiscal competent cu privire la dobândirea unui astfel de teren, în vederea stabilirii impozitului.
Astfel, conform art. 259 alin. 6 din Codul fiscal, "orice persoană care dobândește teren are obligația de a depune o declarație privind achiziția terenului la compartimentul de specialitate al autorității administrației publice locale în termen de 30 de zile, inclusiv, care urmează după data achiziției".
Declarația respectivă are scopul de a determina bunul supus impozitării, urmând ca impozitul să fie calculat nu de către contribuabil, ci de către organul fiscal competent, pe baza declarației contribuabilului, după cum rezultă din dispoziția art. 291 Cod fiscal, text conform căruia "autoritățile administrației publice locale și organele speciale ale acestora, după caz, sunt responsabile pentrustabilirea, controlul și colectarea impozitelor și taxelor locale, precum și a amenzilor și penalizărilor aferente".
3.2 Obligația organului fiscal de a calcula și de a emite decizia de impunere anuală:
Față de dispoziția art. 291 Cod fiscal, Curtea reține că organul fiscal are obligația de a emite o decizie de impunere anuală, prin care să stabilească în concret cuantumul impozitului pe teren datorat de contribuabil.
Obligația de emitere a deciziei de impunere anuală este atestată și de o altă dispoziție legală tranzitorie în materie, respectiv de art. II din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 21/2006, aprobată prin Legea nr. 314/2006.
Conform art. II alin. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 21/2006,"impozitele pe terenuriledin extravilanul localităților, stabilite și încasate pentru anul 2006 până la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență,rămân stabilite conform deciziilor de impunere emise de organele fiscale.Impozitul pe terenurile din extravilanul localităților, stabilit și neîncasat până la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, se stabilește conform alin. (2)".
În raport cu aceste dispoziții legale, Curtea reține că reclamanta avea obligația legală de a depune o declarație privind achiziția terenului la compartimentul de specialitate al autorității administrației publice locale, iar organul fiscal avea obligația de a emite o decizie de impunere anuală, prin care să stabilească în concret cuantumul impozitului pe teren datorat de contribuabil.
3.3 Obligația de comunicare a deciziilor de impunere către contribuabil:
Curtea subliniază că, potrivit art. 45 Cod de Procedură Fiscală, " actul administrativ fiscal produce efecte din momentul în care este comunicat contribuabilului sau la o dată ulterioară menționată în actul administrativ comunicat, potrivit legii".
Obligația comunicării actului administrativ fiscal rezultă și din dispozițiile art. 44 alin. 1 teza I Cod de Procedură Fiscală, dispoziții conform cărora "actul administrativ fiscal trebuie comunicat contribuabilului căruia îi este destinat".
Față de aceste reglementări, Curtea reține că decizia de impunere nu poate produce efecte juridice decât după comunicarea ei către contribuabilul destinatar.
Curtea amintește în acest sens și interpretarea obligatorie dată de Comisia Fiscală Centrală. Astfel, potrivit Deciziei nr. 6 din 23 septembrie 2004 emisă de Comisia Fiscală Centrală, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 982 din 26 octombrie 2004, "în conformitate cu prevederile pct. 44.1 din Normele metodologice date în aplicarea art. 44 din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul d e procedură fiscală, republicată,organul fiscal nu poate pretinde executarea obligației stabilite în sarcina contribuabilului prin actul administrativ, dacă acest act nu a fost comunicat contribuabilului, potrivit legii.
Contribuabilul are obligația efectuării plăților anticipate începând cu data comunicăriide către organul fiscal adeciziei de impunere pentru plăți anticipate cu titlu de impozit,inclusiv pentru sumele înscrise în această decizie și pentru care termenele de plată au expirat".
4. Verificarea respectării dispozițiilor legale de către părți în raportul juridic fiscal dedus judecății:
Curtea constată că, potrivit Dispoziției nr.1/03.01.2008 emisă de Primăria Municipiului A, doamna a comunicat organului fiscal dobândirea terenului, conform declarației de impunere pentru stabilirea impozitului pe teren nr. 14.373/16.11.2005.
Așadar, Curtea reține că pârâta nu a contestat că reclamanta și-a îndeplinit obligația de a declara la fisc dobândirea bunului supus impozitării.
Curtea constată însă că dosarul cauzei nu cuprinde date referitoare la deciziile de impunere anuale prin care pârâta a calculat impozitul datorat de reclamantă pentru terenul respectiv.
Singurele acte invocate în cauză și prin care s-a calculat acest impozit au fost procesul verbal nr. 22427/15.11.2007 (proces verbal din care rezulta că reclamanta datora impozit și accesorii în sumă de 56.091,89 lei după compensarea sumei de 1.010 lei achitată anterior) și Decizia de impunere nr.25/13.12.2007.
În consecință, Curtea apreciază că, în vederea soluționării legale a litigiului se impunea stabilirea în prealabil a împrejurării dacă pârâta a emis decizii de impunere anuale prin care a stabilit impozitul pe teren impus reclamantei.
În măsura în aceste decizii anuale au fost emise, pârâta trebuia să facă dovada comunicării acestora către reclamantă.
Curtea apreciază, în acest sens, că impunerea unor penalități sau majorări de întârziere nu este posibilă decât începând de la data comunicării deciziilor privind debitul principal.
De aceea, în măsura în care rezultă din probatoriul administrat în cauză că pârâta a emis numai Decizia de impunere nr.25/13.12.2007 (prin care s-a recalculat impozitul stabilit prin procesul verbal nr. 22427/15.11.2007), Curtea reține că este ilegală calcularea unor accesorii (penalități sau majorări de întârziere) pentru perioade anterioare datei la care s-a comunicat către reclamantă această decizie.
De aceea, instanța de fond avea obligația de a pune în vedere pârâtei să facă dovada emiterii și comunicării deciziilor de impunere anuale cu privire la impozitul în litigiu, sau să precizeze dacă nu a emis astfel decizii.
Totodată, Curtea reține și o altă consecință care decurge din ipoteza omisiunii emiterii de către pârâtă da deciziilor de impunere anuale, respectiv faptul că, procedând în acest mod, organele fiscale au pus reclamanta în situația de a plăti niște sume care nu au fost stabilite în mod legal.
Faptul că s-au făcut niște calcule evidențiate scriptic sau în format electronic în documente deținute de pârâtă, dar care nu au fost comunicate către reclamantă niciodată, nu echivalează cu emiterea deciziei de impunere anuală și nu produce efecte juridice față de reclamantă.
În asemenea condiții, organele fiscale sunt total răspunzătoare de consecințele determinate de calcularea greșită a impozitului sau de calcularea cu întârziere a impozitului pe teren, iar caracterul nelegal al acestei proceduri oculte de stabilire a impozitului nu poate fi imputat reclamantei.
Curtea constată, în acest context, că reclamanta a obținut în 26.06.2007 un certificat de atestare fiscală care certifica faptul că nu datorează sume de bani pârâtei cu titlul de impozite restante (atașat la fila 13 din dosarul Tribunalului Arad ), pentru ca peste patru luni, la data de 16.11.2007, pârâta să ateste existența unui debit restant de 24.377,42 RON, la care s-au calculat majorări de întârziere de 28.444,57 RON.
Aceste grave nereguli în evidențierea impozitului datorat de reclamantă nu pot fi imputate reclamantei și, în consecință, aceasta nu poate fi obligată la plata unor majorări cu privire la existența unor impozite a căror plată nu i-a fost notificată decât în luna decembrie 2007.
În consecință,cu privire la accesoriile la debitul principal, Curtea reține că reclamanta poate datora majorări de întârziere și penalități numai pentru perioada ulterioară comunicării Deciziei de impunere nr.25/13.12.2007, dacă pârâta nu va face dovada că a comunicat reclamantei anterior, alte decizii prin care a calculat impozitul pe teren în litigiu.
În privința cuantumului acestui impozit, Curtea constată că majorarea impozitului a fost cauzată de trecerea terenului din extravilan în intravilanul municipiului A, fapt care a determinat și majorarea impozitului datorat de reclamantă.
În privința debitului principal, Curtea remarcă faptul că este de competența organelor administrației publice locale să procedeze la trecerea unui teren din extravilan în intravilanul localității respective.
Din acest punct de vedere, Curtea observă că reclamanta nu a invocat nici un motiv de nelegalitate cu privire la procedura trecerii terenului proprietatea domniei sale din extravilan și intravilan, astfel că instanțele judecătorești nu au fost învestite cu legalitatea verificării acestei proceduri.
Curtea subliniază, totodată, că reclamanta are obligația de a plăti impozitul stabilit prin lege pentru terenul aflat în proprietatea sa, având exclusiv posibilitatea de a contesta modalitatea de calcul a acestui impozit.
În acest context, se impune numai determinarea datei exacte de la care a operat trecerea terenului din extravilan în intravilanul municipiului A, ținând seama că pârâta a învederat, prin Dispoziția nr.1/03.01.2008, că terenul a fost trecut în intravilan prin două hotărâri ale Consiliului Local al Municipiului A, respectiv prin hotărârea nr. 89/1997 și prin hotărârea nr. 142/2005.
Or, Curtea reține că trecerea aceleiași suprafețe de teren în intravilan nu putea opera prin două hotărâri emise la date diferite, iar dacă, într-adevăr, s-a procedat în acest mod, se impune determinarea în concret a suprafeței parțiale care a fost trecută în intravilan în anul 1997, precum și restului suprafeței de teren care a fost trecută în intravilan ulterior, în anul 2005, pentru a se putea calculat corect impozitul datorat de reclamant, în condițiile în care impozitul datorat pentru terenurile situate în intravilan se calculează diferit de impozitele datorate pentru terenurile situate în extravilanul localității.
Revenea, așadar, instanței de fond obligația de a pune în vedere pârâtei să pună la dispoziția instanței datele clare referitoare la momentul trecerii terenului în intravilan, în vederea verificării legalității calculării impozitului impus reclamantei.
Curtea subliniază că debitul principal, respectiv impozitul pe teren, se majorează - în măsura în care se modifică încadrarea terenului respectiv, inclusiv trecerea din extravilan în intravilan - începând cu data de întâi a lunii următoare celei în care a intervenit modificarea, astfel cum prevede art. 259 alin. 4 Codul fiscal, conform căruia "dacă încadrarea terenului în funcție de poziție și categorie de folosință se modifică în cursul unui an sau în cursul anului intervine un eveniment care modifică impozitul datorat pe teren, impozitul datorat se modifică începând cu data de întâi a lunii următoare celei în care a intervenit modificarea".
5. Analizarea legalității sentinței civile recurate:
Curtea amintește că instanța de fond a reținut că " în condițiile în care reclamanta nu a atacat titlul de creanță, Decizia de impunere nr.25/13.12.2007, instanța investită cu restituirea unei sume în temeiul art.117 (1) lit.a și b din nr.OG92/2003 nu se poate pronunța asupra legalității titlului de creanță".
În examinarea legalității sentinței civile recurate, Curtea remarcă în primul rând că instanța de fond, procedând în modul indicat anterior, a omis tocmai analizarea legalității Dispoziției nr.1/2008, contestate de reclamantă.
Curtea amintește că reclamanta a contestat (prin contestația depusă la data de 3.12.2007) modul de calcul al impozitului pe teren, astfel cum a fost stabilit prin procesul verbal nr.22427/15.11.2007, proces verbal din care rezulta că reclamanta datora impozit și accesorii în sumă de 56.091,89 lei după compensarea sumei de 1.010 lei achitată anterior.
Or, instanța de fond a imputat reclamantei o schimbare a stării de fapt care s-a produs ulterior sesizării instanței, schimbare generată de faptul că organele fiscale au emis, după introducerea contestației, Decizia de impunere nr.25/13.12.2007 - act care ar constitui titlul de creanță care trebuia să fie contestat de în justiție.
Curtea apreciază că starea de fapt relevată în cauză dovedește absența unei organizări clare a sistemului de stabilire a impozitului pe teren impus de pârâtă contribuabililor.
Pe de o parte, din probatoriul administrat în cauză nu se poate determina cu claritate care a fost procedura de stabilire a impozitului și nici actul prin care s-a stabilit acest impozit, după cum nu se poate stabili cu claritate nici data la care s-a identificat existența unei datorii a reclamantei către organele fiscale.
De asemenea, Curtea constată că instanța de fond nu a luat în considerare, în acest context, nici faptul că reclamanta a obținut în vara anului 2007 un certificat de atestare fiscală care certifica faptul că nu datorează sume de bani pârâtei cu titlul de impozite restante. Or, acest aspect era de natură a pune la îndoială corectitudinea calculării retroactive a unui impozit restant pe care pârâta nu l-a stabilit decât în luna noiembrie 2007.
Pe de altă parte, Curtea constată că Decizia de impunere nr.25/13.12.2007 nu putea face obiectul plângerii prealabile administrative, respectiv al contestației fiscale soluționate de organele fiscale prin Dispoziția nr.1/2008, întrucât această contestație a fost depusă la data de 3.12.2007, astfel cum rezultă din copia acestei contestații (atașată la fila 8 din dosarul de fond), deci anterior emiterii Deciziei de impunere nr.25/13.12.2007.
În concluzie, făcând trimitere la deficiențele constatate la punctul 4 al prezentelor considerente, Curtea constată că instanța de fond a pronunțat soluția sancționând reclamanta pentru că nu a atacat titlul de creanță (respectiv Decizia de impunere nr.25/13.12.2007), în contextul în care pârâta poartă întreaga răspundere pentru caracterul ocult și nelegal al procedurii de stabilire a impozitului impus reclamantei.
Or, Curtea apreciază că această interpretare formalistă aduce atingere principiului bunei credințe, care guvernează relațiile dintre contribuabili și organele fiscale, conform art. 12 Cod de Procedură Fiscală, care prevede că "relațiile dintre contribuabili și organele fiscale trebuie să fie fundamentate pe bună-credință, în scopul realizării cerințelor legii".
În măsura în care organele fiscale opun reclamantei un proces verbal (cu nr.22427/15.11.2007), prin care calculează în sarcina reclamantei un impozit restant pe anii 2002-2007, proces verbal pe care îl anulează ulterior, emițând Decizia de impunere nr.25/13.12.2007 - prin care, de asemenea, calculează în sarcina reclamantei un impozit restant pe anii 2002-2007 - deși în urmă cu șase luni aceeași autoritate pârâtă a eliberat reclamantei un certificat care atesta lipsa oricărei obligații fiscale pentru anii 2002-2007, nu se poate imputa reclamantei omisiunea sau confuzia produsă tocmai de necunoașterea sau greșita identificare a actelor administrative prin care i s-a stabilit acest impozit.
Curtea reiterează că reclamanta a contestat legalitatea calculării impozitului în litigiu și că instanța de fond nu a analizat acest aspect pentru că a apreciat că reclamanta nu a atacat titlul de creanță
Sub acest aspect, Curtea subliniază că formalismul procedural este condiționat și în dreptul administrativ fiscal de constatarea producerii unei vătămări procesuale în dauna adversarului procesual. Or, neindicarea Deciziei de impunere nr.25/13.12.2007 nu poate conduce la concluzia că reclamanta a renunțat la contestarea modului în care pârâta i-a stabilit impozitul în litigiu, de vreme ce reclamanta a criticat pe tot parcursul litigiului modul în care pârâta i-a calculat impozitul respectiv.
În aceste condiții, instanța de fond - în măsura în care nu era lămurită cu privire la cererile reclamantei - avea obligația de solicita reclamantei explicații cu privire la ce înțelege aceasta să conteste, dată fiind și existența unei strânse legături între impozitul contestat de reclamantă și Dispoziția nr.1/3.01.2008, prin care s-a respins contestația formulată de reclamantă cu privire la modul de calcul al impozitului pe teren impus acesteia.
Așa cum s-a arătat anterior, instanța de fond are obligația de a examina efectiv argumentele reclamantei.
Cu privire la obligația analizării de către instanță a motivelor invocate de reclamantă în acțiunea judiciară, Curtea subliniază că obligația analizării motivelor invocate de părți în susținerea cererilor formulate, precum și examinarea cererilor acestora sunt garantate de dispozițiile art. 6, paragraf 1, teza I din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, conform cărora "orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil,(.)".
Importanța analizării argumentelor formulate de părți este subliniată în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, jurisprudență obligatorie pentru instanțele române, în condițiile în care România a ratificat Convenția Europeană a Drepturilor Omului prin Legea nr. 30/1994.
În concepția Curții Europene a Drepturilor Omului, între garanțiile dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 paragraf 1 din Convenție, se înscrie și obligația tribunalelor de analiza efectiv cererile și argumentele prezentate de părți în motivarea cererilor lor.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat - în paragraful nr. 30 al hotărârii date la 28 aprilie 2005 în cauzaAlbinaîmpotriva României, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 1049 din 25 noiembrie 2005 - că "dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenție, include printre altele dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenția nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective (Hotărârea Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980, seria A, nr. 37, p. 16, paragraful 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Altfel spus, art. 6 implică mai ales în sarcina "instanței" obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența [Hotărârea împotriva Franței (GC), Cererea nr. 47.287/99, paragraful 80, 2004-I, și Hotărârea Van der împotriva Olandei, din 19 aprilie 1994, seria A, nr. 288, p. 19, paragraful 59]."
De asemenea, într-o altă hotărâre dată împotriva României - respectiv în hotărârea dată la 28 iunie 2005 în cauzaVirgil Ionescucontra România, (publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 396 din 8 mai 2006); la paragraful nr. 44 - Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reiterat că "întrucât Convenția nu își propune să garanteze drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective (Cauza Artico împotriva Italiei, Hotărârea din 13 mai 1980, seria A nr. 37, p. 16, paragraful 33),dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă cererile și observațiile părților sunt într-adevăr "auzite", adică examinate conform normelor de procedură de către tribunalul sesizat.Altfel spus,art. 6 impune "tribunalului" obligația de a proceda la o examinare efectivă a motivelor, argumentelor și a cererilor de probatoriu ale părților,cu excepția aprecierii pertinenței (Cauza Van de împotriva Olandei, Hotărârea din 19 aprilie 1994, seria A nr. 288, p. 19, paragraful 59, și Cauza Dulaurans împotriva Franței, Hotărârea din 21 martie 2000, Cererea nr. 34.553/1997, paragraful 33).
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reiterat aceste concluzii și în alte două hotărâri, respectiv în paragraful nr. 34 din hotărârea din 16 noiembrie 2006, dată în cauzaDimaîmpotriva României, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 473 din 13 iulie 2007, precum și în paragraful nr. 63 din hotărârea dată la 24 mai 2005 în CauzaBuzescuîmpotriva României (publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 210 din 8 martie 2006).
Totodată, în paragrafele nr. 38 și 39 din hotărârea dată în 8 iunie 2006 în cauzaVlasiaîmpotriva României (publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 587 din 5 august 2008), instanța de contencios european a arătat că "deși art. 6 & 1 din Convenție nu reglementează admisibilitatea și forța probatorie a motivelor, argumentelor și mijloacelor de probă ale părților, el instituie în sarcina instanțelor obligația de a se dedica analizei lor efective, fără să le aprecieze relevanța (Van de împotriva Olandei, Hotărârea din 19 aprilie 1994, seria A nr. 288, p. 19, & 59).
39. Fără a impune un răspuns detaliat pentru fiecare argument al reclamantului, această obligație presupune totuși capartea lezată să poată să se aștepte la un răspuns specific și explicit la mijloacele decisive pentru soluționarea procedurii respective(a se vedea și împotriva Spaniei, hotărârile din 9 decembrie 1994, seria A nr. 303-A și 303-B, p. 12, && 29 și 30, și pp. 29 și 30, && 27 și 28)".
În același sens, în paragraful nr. 100 din hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului dată la 26 aprilie 2007 în cauzaDumitruîmpotriva României (nr. 2), publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 830 din 5 decembrie 2007, s-a subliniat că"art. 6 implică în special, în sarcina "instanței", obligația de a se dedica unei analize efective a temeiurilor, argumentelor și propunerilor de probatoriu ale părților, fără a prestabili pertinența acestora ( împotriva Franței [MC], nr. 47287/99, & 80, CEDO 2004-I, și Van de împotriva Olandei, Hotărârea din 19 aprilie 1994, seria A nr. 288, p. 19, & 59)."
Aceleași considerații au fost făcute de C și în paragrafele nr. 28 și 29 din hotărârea dată la 15 februarie 2007 în cauzaBoldeaîmpotriva României, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 615 din 21 august 2008.
Curtea subliniază importanța pe care instanța de la Strasbourg o acordă examinării modului în care instanțele naționale analizează - în motivarea soluțiilor date - argumentele și cererile formulate de părți. În cel puțin șapte hotărâri - enumerate anterior - Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea dispozițiilor art. 6 paragraful 1 de către instanțele române prin omisiunea analizării motivelor invocate de părți în justificarea pretențiilor lor.
În aceste condiții, Curtea consideră că examinarea efectivă a argumentelor și cererilor invocate de părți apare ca o obligație esențială impusă instanțelor române.
Instanța subliniază că atât Convenția, cât și interpretările Curții Europene a Drepturilor Omului sunt obligatorii, iar instanțele naționale sunt obligate să le aplice în mod efectiv, chiar prin înlăturarea de la aplicare a unor dispoziții legale naționale, în măsura în care aceste reglementări contravin dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului, astfel cum sunt interpretate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat - într-o hotărâre pronunțată împotriva Statului Român, respectiv în hotărârea dată la 26 aprilie 2007 în Cauza Dumitru împotriva României (nr. 2), publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 830 din 5 decembrie 2007, în paragrafele 103-104 - că "un sistem bazat pesupremația Convenției și a jurisprudenței aferente acesteiaasupra drepturilor naționale este să asigure buna funcționare a mecanismului de apărare implementat de Convenție și de protocoalele sale adiționale. Nu este lipsit de importanță să reamintim în acest sens că, în recomandarea sa din data de 12 mai 2004 [Rec. (2004)6], Comitetul s-a felicitat pentru faptul că prevederile Convenției făceau parte integrantă din ordinea juridică internă a statelor semnatare.Acest aspect implică obligația pentru judecătorul național de a asigura efectul deplin al normelor acesteia, asigurându-le preeminența față de orice altă prevedere contrară din legislația națională, fără să fie nevoie să aștepte abrogarea acesteia de către legiuitor (mutatis mutandis, împotriva Belgiei, Hotărârea din 29 noiembrie 1991, seria A nr. 214-C, p. 84, & 26)".
În consecință, instanța de fond avea obligația analizării argumentelor prezentate de reclamantă în motivarea acțiunii sale.
Omițând examinarea motivelor de nelegalitate invocate de reclamantă, instanța de fond a pronunțat hotărârea cu încălcarea dreptului reclamantei la un proces echitabil
În acest sens, conform art. 304 punctul 5 Cod de procedură civilă, casarea hotărârii se poate cere când prin hotărârea dată instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. 2 Cod de procedură civilă.
Conform art. 105 alin. 2 Cod de procedură civilă, "actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcționar necompetent se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părții o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor."
Curtea amintește că, potrivit art. 261, alin. 1, punctul 5 Cod de procedură civilă, hotărârea va cuprinde "motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților."
Or, pronunțarea hotărârii cu nerespectarea dreptului reclamantei la un proces echitabil, respectiv cu omisiunea analizării motivelor de nelegalitate invocate de reclamantă constituie o încălcare a dispozițiilor art. 261, alin. 1, punctul 5 Cod de procedură civilă, hotărârea dată în aceste condiții fiind emisă cu neobservarea formelor legale, în sensul art. 105 alin. 2 Cod de Procedură Civilă.
Omisiunea analizării argumentelor reclamantei a adus atingere în mod direct intereselor reclamantei recurente, care nu a avut posibilitatea recunoscută de lege de a cunoaște motivele pentru care instanța nu a luat în considerare argumentele sale.
Având în vedere cele arătate mai sus, Curtea apreciază că sunt incidente în cauză dispozițiile art. 304 punctul 5 și 9 Cod de Procedură Civilă, conform cărora modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere "când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. 2 " și, respectiv "când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii."
Ținând seama de dispozițiile art. 312 alin. 3 teza I Cod de Procedură Civilă, conform cărora "modificarea hotărârii atacate se pronunță pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9, iar casarea pentru cele prevăzute de art. 304 pct. 1, 2, 3, 4 și 5, precum și în toate cazurile în care instanța a cărei hotărâre este recurată a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului sau modificarea hotărârii nu este posibilă, fiind necesară administrarea de probe noi", Curtea - apreciind că recursul este întemeiat pentru considerentele expuse mai sus - îl va admite, va dispune casarea sentinței civile nr. nr. 44/14.01.2009, pronunțată de Tribunalul Arad în dosar nr-, și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.
6 Obligațiile instanței de fond:
6.1. În primul rând, Tribunalul Arad va analiza motivele de nelegalitate invocate de reclamantă cu privire la actele administrative contestate.
6.2. De asemenea, ținând seama de constatările referitoare la obligațiile ce reveneau părților implicate în raportul juridic fiscal dedus judecății, Tribunalul Arad va soluționa cauza după completarea probațiunii conform celor menționate la punctul 4 al prezentelor considerente.
6.2.1 Astfel, instanța de fond va pune în vedere pârâtei să facă dovada emiterii și comunicării deciziilor de impunere anuale cu privire la impozitul în litigiu, sau să precizeze dacă nu a emis astfel decizii. În măsura în care se va reține că pârâta nu a emis decât procesul verbal nr.22427/15.11.2007 și Decizia de impunere nr.25/13.12.2007, instanța de fond va soluționa cauza ținând seama de concluzia exprimată de C, în sensul că este ilegală calcularea unor accesorii (penalități sau majorări de întârziere) pentru perioade anterioare datei la care s-a comunicat către reclamantă această decizie.
6.2.2 Totodată, în vederea verificării calculului corect la impozitului în litigiu, Curtea amintește că se impune determinarea datei exacte de la care a operat trecerea terenului din extravilan în intravilanul municipiului A, ținând seama că pârâta a învederat, prin Dispoziția nr.1/03.01.2008, că terenul a fost trecut în intravilan prin două hotărâri ale Consiliului Local al Municipiului A, respectiv prin hotărârea nr. 89/1997 și prin hotărârea nr. 142/2005.
Revine, așadar, instanței de fond obligația de a pune în vedere pârâtei să pună la dispoziția instanței datele clare referitoare la momentul trecerii terenului în intravilan, în vederea verificării legalității calculării impozitului impus reclamantei.
6.3 Cu privire la expertiza contabilă efectuată în cauză, Curtea subliniază că expertul contabil poate verifica numai corectitudinea calculelor contabile și că revine instanței obligația de a determina data la care a operat trecerea terenului în litigiu în intravilan, în vederea verificării corectitudinii calculului impozitului.
De asemenea, calculul accesoriilor se impune a fi efectuat ținând seama de considerațiile referitoare la nelegalitatea impunerii unor accesorii anterior comunicării titlului de creanță către reclamantă
În acest context, rămâne la aprecierea instanței de fond dacă se mai impune completarea expertizei contabile, în funcție de considerentele anterioare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul formulat de reclamanta împotriva sentinței civile nr. 44/14.01.2009, pronunțată de Tribunalul Arad în dosar nr-.
Casează sentința civilă recurată și trimite cauza spre rejudecare la ribunalul Arad.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 29.04.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - -
GREFIER
- -
Red.- 11.05.2009
Tehnored. /19.05.2009/ 2 ex.
Prima instanță: Tribunalul Arad
Judecător:
Președinte:Rodica OlaruJudecători:Rodica Olaru, Ionel Barbă, Răzvan Pătru
