Contestație act administrativ fiscal. Decizia 1081/2008. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA OPERATOR 2928
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA
SECȚIA contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR--08.08.2008
DECIZIA CIVILĂ NR.1081
Ședința publică din 22 octombrie 2008
PREȘEDINTE: Rodica Olaru
JUDECĂTOR 2: Victoria Catargiu
JUDECĂTOR 3: Mircea Ionel
GREFIER:
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâta Administrației Finanțelor Publice Chișineu-C, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice A împotriva sentinței civile nr.254/18.06.2008, pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr-, în contradictoriu cu reclamantul intimat, având ca obiect contestație act administrativ fiscal-restituire taxă.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă pentru recurentă consilier juridic, lipsă fiind reclamantul.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care se constată că s-a depus la dosar, prin registratura instanței, întâmpinare din parte reclamantului, care se comunică și reprezentantului recurentei.
Reprezentantul recurentei depune la dosar delegație de reprezentare și nu solicită termen pentru studierea întâmpinării.
Nemaifiind alte cererii de formulat sau excepții de invocat, Curtea constată finalizată cercetarea judecătorească și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Reprezentantul recurentei solicită instanței suspendarea judecării cauzei, conform art. 244 pct. 1 Cod procedură civilă, respectiv a recursului până la soluționarea definitivă a procedurii de înfringement și pe necesitatea sesizării Curții de Justiție a Comunităților Europene, pentru a se solicita acesteia analiza compatibilității taxei de primă înmatriculare române cu dispozițiile art. 90 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, în temeiul art. 234 din Tratat, așa cum aceste solicitări sunt menționate în cererea de recurs. De asemenea solicită admiterea recursului, modificarea sentinței atacate, în sensul respingerii ca neîntemeiată a acțiunii reclamantului intimat.
Instanța respinge ca nefondată cererea de suspendare a judecății, pentru că în privința derulării procedurii prevăzute de art. 226 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană în fața Comisiei europene, se observă că procedura de "infringement", declanșată de către Comisie împotriva României cu privire la taxa de primă înmatriculare nu este o judecată în sensul art. 244 Cod de Procedură Civilă, nefiind sesizată Curtea de Justiție a Comunităților Europene la momentul soluționării prezentei cauze, derulându-se în prezent negocieri între Guvernul României și Comisia Europeană cu privire la modificarea legislației fiscale
Potrivit art. 244 punctul 1 Cod de Procedură Civilă, (1) instanța poate suspenda judecata "când dezlegarea pricinii atârnă, în totul sau în parte, de existența sau neexistența unui drept care face obiectul unei alte judecăți";
Or, procedura prevăzută de art. 226 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană nu este, în mod integral, o procedură judiciară, ci una administrativă, în care nu se examinează legislația română în vigoare la momentul plății taxei contestate în prezenta cauză.
În consecință, judecata la care se face referire în cererea pârâtei nu are legătură cu obiectul pricinii, de vreme ce - la sesizarea Comisiei, în baza art. 226 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană - Curtea de Justiție a Comunităților Europene nu va examina conformitatea cu art. 90 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană a dispozițiilor art. 2141din Codul Fiscal român, astfel cum erau în vigoare în anul 2007, când reclamantul a plătit taxa contestată.
Curtea remarcă, totodată, că această procedură se poate finaliza și prin acceptarea de către Comisia Europeană a modificărilor legislative propuse de Statul Român pentru viitor în domeniul taxei de primă înmatriculare, modificare care nu are efecte pentru trecut, respectiv fără a se solicita Statului Român să restituie taxele percepute anterior acestor negocieri.
Acceptarea acestei modificări de către Comisie poate determina o decizie a acestei instituții de a nu sesiza Curtea de Justiție a Comunităților Europene, situație în care nu se poate reține existența unei judecăți de care atârnă dreptul reclamantei la restituirea taxei percepută de Statul Român cu încălcarea dreptului comunitar.
De aceea, fiind vorba de două proceduri paralele, cu efecte diferite, sesizarea eventuală a Curții de Justiție a Comunităților Europene în baza art. 226 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană nu împiedică sesizarea instanțelor naționale cu privire la cererea de restituire a taxelor percepute de Statul Român cu încălcarea dreptului comunitar.
Curtea subliniază, de asemenea, că și în cazul în care va fi sesizată Curtea de Justiție a Comunităților Europene de către Comisia Europeană, instanța supremă a Uniunii Europene nu va putea decât să constate că Statul Român a încălcat dispozițiile art. 90 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană prin instituirea taxei de primă înmatriculare, dar nu va dispune obligarea Statului Român la restituirea taxelor respective, pentru că nu acesta este obiectul procedurii de infringement, ci constatarea încălcării dreptului comunitar de către România.
Curtea precizează, sub acest aspect, că dreptul particularilor la repararea prejudiciilor produse de către statele membre prin încălcarea dreptului comunitar este independent de acțiunea Comisiei Europene și că nu poate fi condiționată repararea acestor prejudicii de constatarea prealabilă a încălcării dreptului comunitar de către Curtea de Justiție a Comunităților Europene.
În acest sens, Curtea de Justiție a Comunităților Europene a arătat - în hotărârea dată la 5 martie 1996 în cauzele conexate C-46/93 și C-48/93, Du Pcheur SA contra și Queen contra Secretary of for Transport, ex parte: (cunoscută ca hotărârea " III") - că "- în cazul în care repararea prejudiciului ar fi condiționată de cerința unei constatări prealabile de către Caî ncălcării dreptului comunitar imputabilă unui stat membru, aceasta ar fi contrară principiului eficacității dreptului comunitar, din moment ce o astfel de condiție ar exclude orice drept la despăgubire atâta timp cât încălcarea prezumată nu a făcut obiectul unei acțiuni introduse de către Comisie în temeiul articolului 169 din tratat și nici al unei hotărâri pronunțate de către Or, drepturile de care beneficiază persoanele particulare, care decurg din dispozițiile comunitare având un efect direct în ordinea juridică internă din statele membre, nu pot depinde de modul în care Comisia apreciază oportunitatea de a acționa în temeiul articolului 169 din tratat împotriva unui stat membru și nici de pronunțarea de către Cau nei eventuale hotărâri de încălcare a dreptului comunitar (în acest sens, Hotărârea din 14 decembrie 1982, 314/81, 315/81, 316/81 și 83/82,. p. 4337, considerentul 16)".
Instanța respinge cererea de suspendare și legat de invocarea necesității sesizării, în temeiul art. 234 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, pentru analiza compatibilității taxei de primă înmatriculare română cu dispozițiile art. 90 Tratatul instituind Comunitatea Europeană, Curtea precizează că, potrivit art. 234 (fostul articol 177) din Tratatul instituind Comunitatea Europeană:
"Curtea de Justiție este competentă să hotărască, cu titlu preliminar, cu privire la: interpretarea prezentului tratat; validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile Comunității și de; interpretarea statutelor organismelor înființate printr-un act al Consiliului, în cazul în care statutele respective prevăd acest lucru.
În cazul în care o asemenea chestiune se invocă în fața unei instanțe judecătorești dintr-un stat membru, această instanță judecătorească poate, în cazul în care apreciază că o decizie în această privință este necesară pentru a pronunța o hotărâre, să ceară Curții de Justiție să decidă cu privire la această chestiune.
În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe judecătorești naționale ale cărei hotărâri nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanță judecătorească este obligată să sesizeze Curtea de Justiție."
În soluționarea cererii de suspendare instanța, ia în considerare opinia exprimată de Curtea de Justiție a Comunităților Europene în această privință, prin hotărârea din 6 octombrie 1982, dată în cauza Srl și di SpA contra Ministerului Sănătății, Curtea de Justiție a Comunităților Europene, hotărâre prin care instanța de contencios european de la Luxemburg a stabilit condițiile și limitele "teoriei actului clar", astfel cum este cunoscută în literatura de specialitate.
Astfel, în hotărârea dată în cauza Srl și di SpA contra Ministerului Sănătății, Curtea de Justiție a Comunităților Europene a arătat că "din relația dintre alineatele (2) și (3) ale articolului 177 rezultă că instanțele vizate de alineatul (3) se bucură de aceeași putere de apreciere ca toate celelalte instanțe naționale pentru a evalua dacă este necesară o decizie asupra unui aspect de drept comunitar pentru a pronunța o hotărâre. Prin urmare, aceste instanțe naționale nu sunt obligate să trimită o întrebare privind interpretarea dreptului comunitar adresată în fața acestora în cazul în care respectiva întrebare nu este pertinentă, adică în cazul în care, indiferent care ar fi răspunsul la această întrebare, el nu ar putea avea nici o influență asupra soluționării litigiului.
În paragrafele nr. 13, 14 și 16 din aceeași hotărâre, Curtea Europeană de Justiție a precizat că "în Hotărârea din 27 martie 1963 (în cauzele conexate 28 până la 30/1962, Da, p. 75) Curtea a declarat că "deși articolul 177 alineatul (3) obligă fără nici o restricție instanțele naționale ale căror decizii nu pot face obiectul unei căi de atac în dreptul intern să trimită Curții orice întrebare privind interpretarea adresată în fața acestora, autoritatea interpretării date de C în temeiul articolului 177 poate, cu toate acestea, să priveze această obligație de cauza sa și să o golească astfel de conținut; este cazul, în special, atunci când întrebarea adresată este identică din punct de vedere material cu o întrebare care a făcut deja obiectul unei hotărâri preliminare într-o cauză similară".
14 Același efect, în ceea ce privește limitele obligației formulate de articolul 177 alineatul (3), poate rezulta dintr-o jurisprudență consacrată a Curții care a rezolvat aspectul de drept respectiv, indiferent de natura procedurilor care au dus la această jurisprudență, chiar în absența unei identități a întrebărilor în litigiu.
16 În cele din urmă, aplicarea corectă a dreptului comunitar se poate impune în mod atât de evident încât să nu lase loc nici unei îndoieli rezonabile privind modul de rezolvare a întrebării adresate. Înainte de a concluziona că este vorba de o astfel de situație, instanța națională trebuie să fie convinsă că acest aspect se impune în mod la fel de evident și instanțelor naționale ale celorlalte membre și Curții de Justiție. Doar în cazul în care aceste condiții sunt îndeplinite, instanța națională se poate abține să mai trimită această întrebare Curții de Justiție și poate să o rezolve pe propria răspundere."
Curtea de Justiție a Comunităților Europene a concluzionat, în paragraful nr. 21 din această hotărâre, că "articolul 177 alineatul (3) trebuie să fie interpretat în sensul că o instanță națională ale cărei decizii nu pot face obiectul unei căi de atac în dreptul intern trebuie, atunci când i se adresează o întrebare de drept comunitar, să își îndeplinească obligația de sesizare a Curții de Justiție, cu excepția cazului în care constată că întrebarea adresată nu este pertinentă sau că dispoziția comunitară în cauză a făcut deja obiectul unei interpretări din partea Curții sau că aplicarea corectă a dreptului comunitar se impune cu o asemenea evidență încât nu mai lasă loc nici unei îndoieli rezonabile".
Având în vedere așa numita "teorie a actului clar", stabilită în hotărârea citată anterior - conform căreia nu este necesară sesizarea Curții de Justiție a Comunităților Europene în cazurile în care jurisprudența sa anterioară este clară în privința chestiunii care necesită interpretarea - Curtea apreciază că în prezenta cauză nu se impune sesizarea Curții de Justiție a Comunităților Europene, dată fiind jurisprudența sa anterioară, prin care a interpretat art. 90 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană și în raport cu legislațiile altor membre ale Uniunii Europene privind taxele de primă înmatriculare a autovehiculelor.
De altfel, chiar și Comisia Europeană s-a referit la jurisprudența anterioară a Curții de Justiție a Comunităților Europene în comunicatul din 21.03.2007 (atașat în copie la fila 39 din dosarul de recurs), precum și în comunicatul ulterior, din 28.11.2007 (atașat în copie la fila 40 din dosarul de recurs), arătând:
"Curtea Europeană de Justiție () a afirmat în repetate rânduri că statele membre pot impune taxe de înmatriculare asupra autovehiculelor second-hand importate, cu condiția ca respectivele taxe să respecte dispozițiile articolului 90 din Tratatul CE. Astfel, niciun stat membru nu trebuie să aplice produselor originare din alte membre taxe mai mari decât cele care se aplică produselor naționale similare.
De asemenea, Curtea a hotărât că taxa de înmatriculare plătită pentru un vehicul nou face parte din valoarea de piață a acestuia, statele membre având astfel obligația de a ține seama de deprecierea reală a vehiculului atunci când calculează respectiva taxă (a se vedea cauzele, C-345/93, Comisia/Danemarca, C-47/88 și Comisia/Republica, C-375/95)."
Organele fiscale pârâte nu au oferit nici un argument în sensul că această jurisprudență nu este aplicabilă și că ar fi necesară o nouă interpretare dată de Curtea de Justiție a Comunităților Europene.
CURTEA
Asupra recursului de ață constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.254/18.VI.2008 pronunțată în dosarul nr- Tribunalul Arada admis acțiunea reclamantului împotriva pârâtei Administrația Finanțelor Publice Chișineu C și a obligat- să restituie reclamantului taxa de primă înmatriculare în cuantum de 5.366,54 lei achitată cu chitanța fiscală nr., nr. - /23 04 2007, sumă ce va fi indexată cu indicele de inflație de la data plății până la restituirea efectivă, a anulat adresele răspuns ale Administrației Finanțelor Publice Chișineu nr.11837/ 26 05 2008 și nr. 12034/30 05 2008 la cererile reclamantului înregistrate sub nr. 11268/21 05 2008 și nr.12034/ 29 05 2008 și a obligat-o să plătească reclamantului cheltuieli de judecată reprezentând onorar de avocat și taxă de timbru, în sumă de 1043,30.
În motivare, instanța a respis excepția de prematuritate a acțiunii reclamantului, având în vedere că, în speță, actul administrativ fiscal vătămător pentru reclamant îl constituie însăși plata taxei speciale pentru autoturism, iar demersul prealabil administrativ la care este obligat reclamantul, prin dispozițiile Legii nr. 554/2004 și ale codului d e procedură fiscală, este asigurat prin cererea depusă pentru restituirea taxei, cerere care a fost depusă la sediul pârâtei.
Neîntemeiată este și excepția necompetenței materiale a Tribunalului Arad, urmând a fi respinsă și aceasta, pe considerentul că reprezentanții statului se află într-o eroare generală de neînțelegerea dispozițiilor comunitare, judecătorul român este primul judecător comunitar având obligația de a aplica dreptul comunitar, sacrificând, dacă este cazul, o normă națională incompatibilă cu dreptul comunitar. Doar în subsidiar, dacă instanța apreciază că dispozițiile de drept comunitar nu sunt suficient de clare, Curtea de Justiție Europeană devine competentă a decide asupra unei chestiuni prealabile judecății.
Instanța a respins și cererea de suspendare, întrucât suspendarea judecării cauzei se poate dispune conform art.244 (1) pct.1 Cod procedură civilă, numai dacă existența sau neexistența unui drept de care ar depinde soluționarea cauzei, face obiectul unei alte judecăți conform dreptului intern. Ori, pe de o parte, soluționarea cauzei nu depinde de finalizarea procedurii de infringement, iar pe de altă parte această procedura excede normelor de procedură civilă internă.
Instanța a respins și excepția inadmisibilității acțiunii, deoarece potrivit art.1 din Legea nr.554/2004, orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim de către o autoritate publică printr-un act administrativ sau nesoluționarea în termen legal a unei cereri se poate adresa instanței de contencios administrativ pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul reclamantului constă tocmai în repararea pagubei care i-a fost cauzată prin achitarea taxei de primă înmatriculare nedatorată.
Pe fond instanța a apreciat că, esențial pentru rezolvarea problemelor de drept deduse judecății, este acceptarea aplicării în cauză a dispozițiilor art. 148 alin. 2 din Constituția României care statuează că prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne. Aliniatul 4 al aceluiași articol, prevede, că, între alte instituții, autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din alin. 2 menționat.
Analizând dispozițiile art. 90 paragraful 1 din Tratatul Comunității Europene, invocat de reclamant, instanța constată că acesta prevede că "nici un stat membru nu aplică, direct sau indirect, produselor altor membre impozite interne de orice natură mai mari decât cele care se aplică, direct sau indirect, produselor naționale similare".
În consecință, prevederile menționate din Tratat limitează libertatea statelor în materie fiscală de a restricționa libera circulație a mărfurilor prin interzicerea taxelor discriminatorii și protecționiste. Astfel, art. 90 (1) interzice discriminarea fiscală între produsele importate și cele provenind de pe piața internă și care sunt de natură similară. Esențialul acestei taxe interzise este că perceperea ei este determinată de traversarea graniței de către autoturismul supus taxei, dintr-o țară comunitară, în România.
În privința reglementării interne, este de remarcat că, taxa specială pentru autoturisme și autovehicule a fost introdusă în codul fiscal prin Legea nr. 343/2006, sub forma unui nou impozit, cu aplicabilitate de la 1 ianuarie 2007, inițial pentru toate autovehiculele, iar după modificarea Legii nr. 343, prin OUG nr. 110/2006, a fost restrânsă la toate autoturismele și autovehiculele, inclusiv cele comerciale, prevăzându-se categorii de persoane exceptate (cele cu handicap, misiuni diplomatice, etc ), cât și situații de scutire de la plata taxei, în cazul vehiculelor istorice, etc.
Potrivit reglementării în vigoare la data importului autoturismelor de către reclamant, taxa specială pentru autoturisme se datorează cu ocazia primei înmatriculări în România a unui autoturism sau autovehicul comercial, enumerat la art. 2141din Codul fiscal.
Ca urmare a efectului direct a art. 90 (1) din Tratat pentru ordinea juridică internă a României, instanța este datoare să constate că art. 2141-2143din Codul fiscal sunt reglementări contrare și că nu pot fi menținute în continuare ca aplicabile în cauza de față. Neputând fi aplicabile în dreptul intern, aceste reglementări impun concluzia că taxa specială achitată pentru reînmatricularea autoturismelor de către reclamant, în cuantum de 5.366,54 lei, a fost încasată în contul bugetului statului, cu încălcarea art. 90 (1) al Tratatului, inclusiv a Tratatului de aderare a României și Bulgariei la Uniunea Europeană, ratificat de România prin Legea nr. 157/2005, care prevede că de la data aderării, dispozițiile tratatelor originare înainte de aderare, sunt obligatorii pentru România și se aplică în condițiile stabilite prin Tratate și prin actul de aderare.
Apărarea pârâtei că acțiunea este inadmisibilă întrucât nu se solicită anularea unui act administrativ fiscal de plată a taxei este neîntemeiată.
Acțiunea reclamantului este o acțiune în restituirea unor taxe achitate fără temei legal, întemeiat pe art.21 (4) și 117 Cod procedură fiscală.
Într-adevăr, reclamantul a achitat taxa, conformându-se dispozițiilor art.2141și 2143Cod fiscal, precum și a unei calculații privind taxele speciale pentru autoturisme, stabilită de Ministerul Finanțelor și care este afișată, în formă electronică, în mod public. Astfel cum pârâta confirmă, operațiunea tehnică de înmatriculare a autoturismului nou cumpărat din România nu este posibilă fără plata taxei.
Considerând demonstrată încălcarea art. 90 din Tratat prin instituirea taxei speciale pentru autoturisme, de la 1 ianuarie 2007, prin art. 2141-2143Cod fiscal, instanța va admite acțiunea reclamantului stabilind că taxa în cuantum de 5366,54 lei a fost ilegal încasată și obligând pe pârâtă să o restituie.
Cu privire la capătul de cerere privind actualizarea sumelor achitate cu rata dobânzii legale până la data plății efective, instanța a constatat că, în cazul sumelor restituite de la bugetul statului se datorează dobânzile legale aferente, până la data restituirii efective, prejudiciul cauzat reclamantului putând fi reparat integral numai în acest mod, astfel cum prevăd dispozițiile art. 1084 cod civil raportat la art. 1082 Cod civil.
Potrivit art. 274 Cod procedură civilă, pârâta a fost obligată să plătească reclamantului suma de 1043,30 lei, onorar avocat.
În cauză a declarat recurs pârâta Administrația Finanțelor Publice Chișineu C prin Direcția generală a Finanțelor Publice A, solicitând modificarea sentinței și respingerea acțiunii.
Recurenta critică prima instanța pentru că nu a suspendat judecarea cauzei conform art.244 Cod procedură civilă, cerere pe care Curtea de APEL TIMIȘOARAa respins-o potrivit încheierii de ședință din 22.2008.
Recurenta mai susține că prima instanță a apreciat greșit legea pentru că potrivit art.1-33 din legea nr.157/2005 legea-cadru europeană este un act legislativ care obligă orice stat membru destinatar în ceea ce privește rezultatul care trebuie obținut, lăsând în același timp autorităților naționale competența în ceea ce privește alegerea formei și a mijloacelor.
Totodată se precizează faptul că alin.2 al art.148 din Constituția României instituie supremația tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare.
Din analiza dispozițiilor legale mai sus invocate rezultă faptul că legile cadru sunt obligatorii pentru statele membre în privința rezultatului, însă autoritățile naționale au competența de a alege forma și mijloacele prin care dispozițiile legilor cadru devine obligatorii pentru fiecare stat membru în parte.
În concluzie, prima instanță prin admiterea acțiunii a făcut o aplicare greșită a legii.
Cu privire la prevederile art.90 (1) din Tratatul Comunităților Europene, reținute de prima instanță, consideră că dispozițiile art.90 din Tratatul Comunității Europene nu sunt incidente în cauză, întrucât taxa de primă înmatriculare urmează a fi plătită de toți proprietarii unor autoturisme sau autovehicule, indiferent de proveniența acestora, la momentul primei înmatriculări în România.
Astfel, pentru un autoturism fabricat în România care nu a fost înmatriculat se va plăti aceeași taxă de înmatriculare ca și în cazul unui produs din oricare stat comunitar, cu condiția existenței acelorași specificații tehnice.
În acest context se menționează și faptul că nici Comisia Europeană nu este împotriva perceperii unei taxe cu ocazia primei înmatriculări a autoturismelor, ci doar a modului de determinare a taxei.
De asemenea, se precizează că principiul "poluatorul plătește", pe care se bazează și instituirea taxei speciale pentru autovehicule, este un principiu acceptat la nivelul Uniunii Europene.
Se mai arată că soluția este nelegală cu atât mai mult cu cât există deja Ordonanța nr.50/2008 prin care se modifică această taxă în funcție de nivelul de poluare, fără însă să desființeze această taxă.
Prin urmare existența unei taxe de primă înmatriculare nu este contrară dispozițiilor comunitare nefiind deci motive temeinice pentru a dispune restituirea sumei reprezentând taxa de înmatriculare.
De altfel, a institui obligativitatea plății taxei de primă înmatriculare numai în cazul importului de autoturisme/autovehicule ar putea fi considerat la rândul său un regim fiscal discriminatoriu între persoanele care importă bunuri și cele care aduc în țară bunuri din spațiul comunitar.
Recurenta invocă nelegalitate sentinței și prin prisma prevederilor art.117 din OG nr.92/2003 privind restituirea sumelor de bugetul de stat deoarece aceasta se face la cerere, dacă solicitantul se află în una din situațiile limitativ prevăzute de codul d e procedură fiscală.
Or, restituirea solicită nu poate fi încadrată în niciuna din situațiile stabilite la art.117 lit.a-h din actul normativ invocat, sumele stabilite fiind plătite în temeiul unui text prevăzut de lege ( similar cu textele percepute pentru eliberarea documentelor de identificare, respectiv carte de identitate, pașaport), cu chitanța emisă de Chișineu-C, prin punerea în executare a sentinței atacate, s-ar restitui întreaga sumă plătită. și încuviințată de instanța de fond fără a se putea calcula și restitui eventuala diferență care ar rezulta în urma calculelor legale, făcute conform nr.OUG50/2008 și a nr.HG686/2008, aceasta reprezentând adevărata valoare (sumă) care trebuie restituită reclamantei și nu cea încuviințată de prima instanță.
Referitor la acordarea dobânzilor, acestea puteau fi solicitate cel mult de la data înregistrării acțiunii.
În acest sens se învederează prevederile art.1088 din Codul civil, " nu sunt debite decât din ziua cererii de judecată, afară de cazurile în care, după lege, dobânda curge de drept.
Mai mult, întrucât nu sunt îndeplinite condițiile stabilite pentru restituirea sumelor, dispozițiile legale privind acordarea dobânzilor nu își regăsesc aplicabilitatea.
Se mai menționează că potrivit art.11 din nr.OUG50/2008, reclamantul se putea adresa autorității fiscale competente în vederea restituirii taxei rezultate ca diferență între suma achitată de aceasta, cu titlu de taxă specială pentru autoturisme și autovehicule și cuantumul rezultat din aplicarea prevederilor nr.OUG50/2008 pentru instituirea taxei pe poluare pentru autovehiculele, restituire ce se realizează pe baza procedurii stabilite de normele metodologice de aplicare a actului normativ invocat.
Referitor la acordarea cheltuielilor de judecată, solicită în principal să nu fie obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată, iar în subsidiar, să fie redus cuantumul acestora, în baza art.274 Cod procedură civilă, care dispune că, "judecătorii au dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, potrivit cu cele prevăzute în onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari, față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat".
Examinând recursul în raport cu motivele invocate și cu cele din oficiu prevăzute de art.304 Cod procedură civilă, se constată că este fondat, motiv pentru care se admite recursul declarat de pârâta Administrația finanțelor publice Chișineu-C, prin A, împotriva sentinței civile nr.254/18.VI.2008 pronunțată în dosar nr- al Tribunalului Arad, se modifică sentința în sensul că admite cererea reclamantului împotriva pârâtei Administrația finanțelor publice Chișineu-C pentru restituirea taxei, indexată de la data introducerii acțiunii și până la restituirea efectivă și se menține în rest sentința, pentru că:
Privitor la capătul de cerere din acțiune constând în obligarea pârâtei la dobânzi legale, prin sentință instanța de fond și-a motivat soluția de admitere pe prevederile art.1084 raportat la art.1082 Cod civil, obligând pârâta la restituirea taxei încasate indexate cu indicele de inflație de la data plății și până la restituirea efectivă.
Art.1084 Cod civil, prevede că nu sunt debite decât din ziua cererii de judecată, afară de cazurile în care, după lege, dobânda curge de drept.
Cum soluția instanței încalcă dispoziția legală suscitată privind momentul de la care curge acest drept, recursul pârâtei se admite sub acest aspect și se modifică sentința așa cum s-a arătat anterior.
În rest, recursul se consideră nefondat pentru că în mod legal s-a constatat incidența prevederilor art.90 (I) din Tratatul, și potrivit Legii nr.157/2005, dispozițiile din tratatele originare înainte de aderare, sunt obligatorii pentru România.
Este irelevantă în cauză și invocarea prevederilor art.117 Cod procedură fiscală, prin raportate la prevederile U, nr.50/2008, pentru că această ordonanță nu este aplicabilă reclamantului, atâta timp cât este un act normativ emis ulterior plății taxei din litigiu, încasate în baza art.2141Cod procedură fiscală.
Se va respinge și critica legată de cuantumul cheltuielilor de judecată pentru că recursul nu este motivat sub acest aspect, cererea reducându-se doar la reproducerea dispoziției art. 274 cod procedură civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Admite recursul declarat de pârâta Administrația finanțelor publice Chișineu-C, prin A, împotriva sentinței civile nr.254/18.VI.2008 pronunțată în dosar nr- al Tribunalului Arad.
Modifică sentința în sensul că admite cererea reclamantului împotriva pârâtei Administrația finanțelor publice Chișineu-C pentru restituirea taxei, indexată de la data introducerii acțiunii și până la restituirea efectivă.
Menține în rest sentința.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică 22.2008.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR pentru JUDECĂTOR
- - - - - -
aflat în semnează
Președinte secție,
GREFIER
Red.-29.2008
Tehnored. / 3.11.2008/ 2 ex.
Primă instanță: Tribunalul Arad
Judecător:
Președinte:Rodica OlaruJudecători:Rodica Olaru, Victoria Catargiu, Mircea Ionel
