Contestație act administrativ fiscal. Decizia 140/2010. Curtea de Apel Craiova
| Comentarii |
|
DOSAR NR-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA contencios ADMINISTRATIV SI FISCAL
DECIZIA NR. 140
ȘEDINȚA DE LA DATA - 2010
COMPLETUL DIN:
PREȘEDINTE: Magdalena Fănuță
JUDECĂTOR 2: Carmina Mitru
JUDECĂTOR 3: Teodora Bănescu
GREFIER - - -
XXX
Pe rol rezultatul dezbaterilor din ședința publică de la data de 14 ianuarie 2010, privind judecarea recursului declarat de reclamanta - SRL PRIN REPREZENTANT împotriva sentinței numărul 145 din data de 18 februarie 2009, pronunțată în dosarul nr- al Tribunalul O l
Procedura legal îndeplinită.
Dezbaterile din cauza de față au fost consemnate în încheierea de ședință de la data de 14 ianuarie 2010, care face parte integrantă din prezenta decizie.
INSTANȚA
Asupra recursului de față;
Prin sentința nr. 145 din data de 18 februarie 2009, pronunțată în dosarul nr- al Tribunalul O l, s-a respins contestația formulată de reclamanta - SRL în contradictoriu cu pârâta - Direcția Generală a Finanțelor Publice O, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această soluție tribunalul a reținut că societatea petentă a fost verificată din punct de vedere fiscal în anul 2006 sub aspectul modului de constituire, înregistrare, declarare și virare a impozitelor și alte contribuții datorate bugetului de stat. In acest sens organele de inspecție fiscală au procedat la calcularea impozitului în cotă de 10% asupra impozitului brut realizat de numita, în calitate de consilier pentru proiecte de software în perioada 2002 - 2003.
Acest impozit trebuia calculat, reținut și virat până la data de 25 ale lunii următoare realizării venitului de societate și a fost stabilit ca urmare a faptului că aceasta nu a prezentat certificatul, de rezidență fiscală eliberat de statul pentru persoana fizică nerezidentă. In acest sens, au fost încălcate dispoz.art. 38, 43 și 51 din OG nr. 7/2001 privind impozitul pe venit, act normativ aplicabil la data controlului.
Susținerea petentei că persoana în cauză achită obligațiile fiscale către statul rezident,respectiv ia, potrivit art. 2 din Convenția între România și acest stat, referitoare la evitarea dublei impuneri cu privire la impozitele pe venit și pe capital publicată în nr. 73/31.01.2002, nu a fost dovedită.
Astfel certificatul de rezidență fiscală,prevăzut în prezent și de codul fiscal, nu s-a depus la organele financiare,iar împrejurarea că actul a fost depus la DGFP D, unde firma a avut sediul inițial și că acesta nu se mai găsește, de asemenea nu a fost dovedită.
Instanța a solicitat societății petente înscrisuri relevante care să suplinească lipsa actului oficial, iar cele aflate la filele 35 - 39 nu fac dovada acestui fapt, deoarece înscrisurile emană numai de la petentă sau de la persoana fizică rezidentă, fără să fie confirmate de autoritatea fiscală a statului.
S-a mai reținut că, rezoluția parchetului de pe lângă Judecătoria Craiova pronunțată pe 05.12.2006 nu este relevantă în cauză, deoarece au fost cercetate fapte penale, ce nu au legătură cu sumele de bani pentru care s-a emis actul de impunere.
In consecință, s-a apreciat că, societatea petentă nu a prezentat autorității fiscale, cât și instanței, pentru persoana fizică beneficiară a veniturilor realizate în perioada supusă controlului, certificatul de rezidență fiscală în original eliberat de statul, astfel încât să poată fi aplicabilă convenția între România și acest stat, pentru evitarea dublei impuneri la impozitele pe venit și pe capital, sau înscrisuri relevante care să fie emise de statul și care să suplinească lipsa acelui act.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs societatea reclamantă, invocând critici de nelegalitate și netemeinicie.
A susținut că România a încheiat cu ia convenția de evitare a dublei impuneri pentru persoanele fizice nerezidente, publicată în Monitorul Oficial nr.73 din 31.01.2002, iar numita, în prezent după căsătorie, este o persoană cu rezidență în ia, toate veniturile sale fiind declarate statului, pe fondul cauzei probându-se plata în această țară a impunerilor pe anii 2002-2003 cuprinse în decizia emisă de pârâtă.
S-a mai arătat că având în vedere această situație, era scutită de plata în România a acestor obligații prin natura contractului de colaborare încheiat și a specificului contractului.
Referitor la certificatul de rezidență, recurenta reclamantă a precizat că a fost eliberat de organul fiscal din țara de rezidență, a fost depus la DGFP D, unde firma a avut sediul inițial, însă în prezent nu se mai găsește și nu mai poate fi obținut, societatea fiind înființată în anul 2001 și-a mutat sediul succesiv.
În ceea ce privește motivarea instanței de fond că înscrisurile probatorii provin numai de la societatea reclamantă sau numai de la persoana fizică rezidentă s-a apreciat că nu poate fi reținută, atâta timp cât provin și de la Administrația financiară I și privesc pe rezidenta cu Cod fiscal nr.127/25767.
Intimata pârâtă DGFP Oad epus întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat, cu motivarea că depunerea certificatului de rezidență fiscală este imperativ prevăzută de art.51 din OG nr.7/2001 privind impozitul pe venit, iar susținerile recurentei privind depunerea acestui certificat la DGFP nu a fost probată, neexistând nici un început de dovadă cu privire la demersurile făcute pentru obținerea acestuia.
Examinând sentința sub aspectul criticilor invocate cât și în raport de art.304 ind.1 Cod procedură civilă, Curtea apreciază că recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta.
Acțiunea introductivă vizează nelegalitatea deciziei de impunere și a actelor subsecvente emise de DGFP O, prin care s-a stabilit în sarcina societății recurente obligativitatea plății sumei de 7609 lei cu titlu de impozit pe venit și accesorii aferente, calculate asupra venitului brut realizat de, cetățean rezident în ia, pentru perioada 2002-2003.
Dispozițiile art.51 alin.3 și 4 din OG nr.7/2001 privind impozitul pe venit, aplicabile pentru perioada verificată, prevăd căpentru aplicarea prevederilor convențiilor de evitare a dublei impuneri, beneficiarul venitului va prezenta organelor fiscale din România certificatul de rezidență fiscală, în original, eliberat de organul fiscal din țara de rezidență, prin care să se ateste că este rezident al statului respectiv și că îi sunt aplicabile prevederile convenției de evitare a dublei impuneri.
Când nu se face dovada rezidenței potrivit alin.3, sau persoana fizică aparține unui stat cu care România nu are încheiată o convenție de evitare a dublei impuneri, prevederile prezentei ordonanțe se aplică pentru veniturile impozabile, altele decât cele supuse impunerii potrivit legislației privind impunerea unor venituri realizate în România de persoane fizice și persoane juridice nerezidente.
Din interpretarea acestor dispoziții legale, rezultă că evitarea dublei impuneri de către persoana fizică nerezidentă, se face numai prin prezentarea certificatului de rezidență fiscală, în original, eliberat de organul fiscal din țara de rezidență, prin care să se ateste că este rezident al statului respectiv.
În speță numita, consilier pentru proiecte software în cadrul societății reclamante, despre care se susține că este cetățean rezident al statului, nu a prezentat organului fiscal român certificatul de rezidență fiscală eliberat de acest stat, motiv pentru care în mod legal nu a putut beneficia de convenția de evitare a dublei impuneri intervenită între România și ia, publicată în Monitorul Oficial nr.73 din 31.01.2002.
Susținerea că acest certificat a existat fiind depus la DGFP D, iar dovada existenței s-a făcut cu înscrisuri care emană atât de la reclamantă cât și de la Administrația Financiară I nu poate fi primită, întrucât legiuitorul a prevăzut expres că evitarea dublei impuneri este posibilă doar prin prezentarea certificatului în original și nu dovedirea acestuia cu alte mijloace de probă.
Astfel, împrejurarea că ulterior pronunțării sentinței atacate, recurenta reclamantă s-a adresat către DGFP D solicitând eliberarea unei copii de pe certificatul de rezidență fiscală al numitei sau că aceasta a făcut declarații de impunere în statul de rezidență sunt lipsite de relevanță, în condițiile în care -așa cum s-a arătat -, legea specială aplicabilă prevede cu caracter imperativ prezentarea organului fiscal român a originalului certificatului de rezidență fiscală eliberat de organul fiscal din țara de rezidență.
Față de cele expuse, se constată că toate motivele invocate sunt nefondate și pe cale de consecință, în temeiul art.312 Cod procedură civilă se va respinge recursul formulat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul formulat de reclamanta - SRL S,împotriva sentinței nr.145 din 18 februarie 2009 pronunțată de Tribunalul Olt -Secția comercială și de contencios administrativ în dosarul nr-, intimată fiind DGFP
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 21 Ianuarie 2010
Președinte, | Judecător, | Judecător, |
Grefier, |
Red..
Jud. fond
22 Ianuarie 2010
Președinte:Magdalena FănuțăJudecători:Magdalena Fănuță, Carmina Mitru, Teodora Bănescu
