Contestație act administrativ fiscal. Decizia 1770/2009. Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA COMERCIALĂ, DE CONTENCIOS
ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr-
DECIZIA CIVILĂ NR.1770
Ședința publică din data de 20 mai 2009
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: Daniela Griga
JUDECĂTORI: Daniela Griga, Floarea Tămaș Mirela Budiu
- -
GREFIER: - -
S-a luat spre examinare - în vederea pronunțării - recursul formulat de către contestatorul, împotriva Sentinței civile nr. 868/CA din 10 octombrie 2008, pronunțată de Tribunalul Bistrița -N în dosarul nr-, în contradictoriu cu pârâtele intimate DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A JUDEȚULUI B-N și SC & AUTOMOBILE SRL B, având ca obiect contestație act administrativ fiscal.
La data de 18 mai 2009 se depun concluzii scrise din partea recurentului.
Se constată că mersul dezbaterilor și susținerile orale ale părților au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 13 mai 2009, încheiere care face parte integrantă din prezenta hotărâre, iar pronunțarea s-a amânat pentru data de astăzi.
CURTEA:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 868 pronunțată la data de 10.10.2008, în dosar nr- al Tribunalului Bistrița N, a fost respinsă contestația formulată de, împotriva deciziei nr. 1/27 decembrie 2007 emisă de Direcția Generală a Finanțelor Publice B N, formulată de SC - AUTOMOBILE SRL
Pentru a dispune astfel, instanța a reținut următoarele:
Una dintre condițiile importante ca o persoană fizică sau juridică să devină parte într-un proces, precum și pentru a fi îndreptățită la exercitarea unei acțiuni o constitui calitatea procesuală.
În cauză, titularul acțiunii nu are calitate procesuală, deoarece raportul de drept procesual nu se poate lega valabil decât între titularii dreptului ce rezultă din raportul de drept material dedus judecății.
Actul administrativ fiscal atacat, respectiv decizia nr. 1/27.12.2007, emis de DGFP B-N, titular pentru a cere concursul soluționării în instanță pentru o eventuale încărcare a unui drept sau unui interes legitim prin emiterea actului administrativ privind soluționarea contestației, nu putea fi decât SC - AUTOMOBILE SRL
Prin actul administrativ atacat de soluționarea contestației formulate de intimată, contestatorului nu i s-a produs nici o vătămare în vreun drept al său sau într-un interes legitim, astfel încât să fie îndreptățit de a formula contestație in contencios administrativ.
În speța dedusă judecății, nu există o identitate între persoana contestatorului și persoana îndreptățită de a formula acțiune în instanță.
Contestatorul nu arată împrejurările din care rezultă pretinsa încălcare a dreptului subiectiv și nici împrejurările din care să rezulte îndreptățirea sa de a chema în judecată pe intimată.
Potrivit art. 218 alin. 2 din nr.OG 92/2003 republicat, actualizat privind Codul d e procedură fiscală, sunt enumerate expres și limitativ persoanele care sunt îndreptățite să atace deciziile emise în urma soluționării contestațiilor, respectiv poate fi atacate numai de contestator sau de persoanele introduse în procedura de soluționare a contestațiilor.
Contestatorul din cauza de față nu se încadrează în nici una din categoriile expres prevăzute.
Astfel contestatorul nu are nici un interes legitim și nici personal născut și nici actual.
Ca atare, concluzionează instanța, față de considerentele expuse, contestația urmează a fi respinsă pentru lipsa de interes al reclamantului și a calității procesuale active.
Împotriva soluției menționate a declarat recurs reclamantul, solicitând admiterea recursului, casarea sentinței și trimiterea dosarului spre rejudecare, întrucât în mod greșit s-a admis excepția lipsei calității active și respinsă contestația pentru lipsa de interes.
În motivare, recurentul arată că are calitate activă, întrucât în calitate de inspector fiscal i se impune să întocmească raportul de inspecție fiscală și să emită decizia de rambursare pentru suma cerută, este nominalizat să întocmească greșit și ilegal actele în contradictoriu cu atribuțiile sale de serviciu și în condițiile în care a sesizat organul de urmărire penală, iar dosarul se afla în curs de cercetare. De modul cum se soluționează dosarul, arată recurentul, depinde inspecția fiscală exercitată, precum și rambursarea sau nu a TVA -ului. Opinia deciziei atacate în sensul că inspecția fiscală s-ar finaliza prin declarația contribuabilului și discuția finală este ilegală și greșită, contrar normelor de procedură fiscală, deoarece inspecția fiscală se termină o dată cu raportul fiscal.
inspecției fiscale are loc doar o dată cu acel raport fiscal, astfel încât cum s-a suspendat inspecția fiscală pentru acel dosar penal, înseamnă că susținerea deciziei este complet greșită.
Codul d e procedură fiscală se completează cu prevederile Legii nr. 554/2004, în care sens trebuiau avute și dispozițiile art. 218, mai ales că în calitate de funcționar public este nominalizat să întocmească acele acte împotriva atribuțiilor de serviciu și a convingerilor contestatorului vizând anularea deciziei atacate.
În aceste condiții, arată recurentul, instanța nu a rezolvat fondul cauzei admițând greșit excepțiile.
Răspunzând celor susținute prin întâmpinare, SC & AUTOMOBILE SRL Bas olicitat respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.
În susținerea celor solicitate, intimata a arătat că recurentul nu are calitatea procesuală activă de a ataca în nume propriu decizia care privește un act de control al entității din care face parte, cu atât mai mult cu cât administrația a formulat o plângere la care a renunțat ulterior. Petentul recurent nu este organ de sine stătător, iar demersul sau nu se încadrează în dispozițiile evocate, respectiv Codul d e procedură fiscală coroborat cu dispozițiile Legii nr. 554/2004.
Prin întâmpinarea formulată, Direcția Generală a Finanțelor Publice a arătat că, în raport cu dispozițiile art. 218 din nr.OG 92/2003, deciziile emise în soluționarea contestațiilor pot fi atacate doar de către contestator sau de către persoanele introduse în procedura de soluționare, potrivit art. 212, iar recurentul nu face parte din categoriile prevăzute de normele menționate, nu justifică un interes legitim, personal, născut și actual.
Analizând recursul declarat Curtea reține următoarele:
Recurentul are calitatea de consilier în cadrul activității de inspecție fiscală a Administrației Publice
Prin decizia nr.1 adoptată la 27.12.2007 a DGFP s-a statuat în sarcina sa obligația de a întocmi raportul de inspecție fiscală având în vedere strict constatările cuprinse în nota privind discuția finală cu contribuabilul din 08.08.2007 și emiterea deciziei de rambursare pentru suma solicitată astfel cum a fost corectată prin constatările din respectiva notă; efectuarea rambursării (sau a compensării după caz) va fi precedată de instituirea uneia din măsurile asiguratorii prevăzute de art.129 pr.fiscală urmând ca prin această operațiune să fie acoperită integral suma de rambursat sau de compensat.
Decizia menționată a fost contestată în instanță de recurent în considerarea ca în mod nelegal s-a instituit obligația emiterii actelor în sarcina sa în condițiile în care se contravine procedurilor administrative și dispozițiilor legale în materie fiscală. Astfel, în dezvoltare recurentul a arătat că în mod eronat organul de soluționare a contestațiilor a considerat că inspecția fiscală se finalizează înaintea desfășurării discuției finale invocând prevederile art,107 alin.2 din OG nr.92/2003 fără a lua în considerare și celelalte prevederi din același act normativ, dispozițiile nr.708/2006 și nr.967/2005 și cele statuate în metodologia de inspecție fiscală. Potrivit dispozițiilor legale arată recurentul numai după parcurgerea tuturor etapelor din procedurile administrative controlul este finalizat nu la data notei și a declarației, acestea sunt etape preliminare ce trebuie parcurse pentru finalizarea inspecției. Apariția unor date în intervalul de timp după parcurgerea etapelor nu impun obligația redactării raportului de inspecție iar în cauză la 08.08.2007 procedurile administrative nu erau parcurse în totalitate context în care susținerile organului de admitere a contestațiilor sunt greșite.
Invocarea de organul de soluționare a contestației numai principiului bunei credințe consacrat de art.12 din Codul d e procedură fiscală, mai arată recurentul presupune neluarea în considerare procedurilor administrative de soluționare a deconturilor cu sume negative de taxa de valoare adăugată cu opțiune de rambursare aprobate prin nr.967/2005 și a Metodologiei de inspecție fiscală a taxei pe valoare adăugată nr.- din 27.12.2005, care impun respectarea riguroasă a legislației fiscale în vigoare, iar negarea de către organul de contestații a aplicabilității prevederilor art.105 alin.5 din Codul d e procedură fiscală coroborat cu cele din Ordinul ANAF nr.708/2006 contravine procedurilor administrative precizate, soluționând contestația strict în baza constatărilor cuprinse în nota din 08.08.2007, neluând în considerare constatările organului de inspecție fiscală efectuate după această dată și actele procedurale încheiate.
astfel arată recurentul că la soluționarea contestației organul de contestații nu a avut în vedere sesizarea organelor de urmărire penală în rezoluția dată iar disjungerea inspecției fiscale de către organul de contestații, în două perioade distincte până la 08.08.2007 și după această dată dispunerea efectuării efective a rambursării contravine dispozițiilor legale și procedurilor administrative de soluționare a deconturilor cu sume negative a TVA cu opțiune de rambursare și art.4 alin.2 pct.4 din HG nr.495/2007 privind organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Administrare Fiscală care învederează "În realizarea obiectivelor.ANAF are în principal, următoarele atribuții. controlul operativ și inopinat privind prevenirea, descoperirea și combaterea oricăror acte și fapte din domeniul economic financiar și vamal care au efect evaziunea fiscală". În această situație în calitate de organ de inspecție fiscală nu se impunea să finalizeze, respectiv să redacteze raportul de inspecție fiscală, după care să solicite imediat reverificarea perioadei în temeiul art.105 alin.3 teza doua din Codul d e procedură fiscală deoarece datele suplimentare au apărut înaintea finalizării inspecției și Raportului de inspecție.
Cererea astfel argumentată a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art.1 și 8 din Legea nr.554/2004.
Potrivit prevederilor art.1 alin.1 din Legea nr.554/2004 orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim de către o autoritate publică printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ, pentru recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată.
Art.2 lit.p din același act normativ definește interesul legitim privat ca fiind posibilitatea de a pretinde o anumită conduită în considerarea realizării unui drept subiectiv viitor și previzibil prefigurat iar conform prevederilor art.2 lit.r din același act normativ interesul public este interesul care vizează ordinea de drept și demarcația constituțională, garantarea drepturilor libertăților și îndatoririlor fundamentale satisfacerea nevoilor comunitare, realizarea competitivă autorităților publice.
Din conținutul normelor enunțate reiese că are calitate procedurală pasivă persoana ce se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim de către o autoritate printr-un act administrativ.
În speță nu se poate vorbi de o lipsă a calității procesuale pasive respectiv de lipsa interesului. Expunerea rezumativă a argumentelor aduse de recurent mai sus relevă că demersul de anulare a actului administrativ emis de către autoritatea publică se justifică pe existența unui raport obligațional instituit în sarcina sa de a emite acte fiscale ce din perspectiva dispozițiilor în materie sunt ilegale, pe restrângerea dreptului său de a decide respectiv de a beneficia de cadrul legal de a refuza punerea în aplicare dispozițiilor primite ce le consideră ilegale de a pretinde autorității a avea o anumită conduită.
Se poate constata din cele de mai sus că vătămarea interesului legitim al recurentului rezidă din împiedecarea sa de beneficia de cadrul legal, de dreptul său instituit de lege.
Sub acest din urmă aspect plecând de la calitatea de funcționar public trebuie reținut că legea privind statutul funcționarului public prin dispozițiile sale reglementează în sarcina funcționarului răspunderea pentru îndeplinirea atribuțiilor ce îi revine potrivit funcție și atribuțiilor ce îi sunt delegate.
Același act normativ prin dispozițiile sale art.45 alin.2 prevăd că funcționarul este obligat să se conformeze dispozițiilor primite de la superiorul ierarhic.
Tot astfel, același act normativ prin art.45 alin.3 mai prevede că funcționarul public are dreptul să refuze în scris motivat îndeplinirea dispozițiilor primite de la superiorul ierarhic dacă le consideră ilegale. Dacă cel care a emis dispoziția o formulează în scris funcționarul este obligat să o execute cu excepția cazului în care acesta este vădit ilegală, funcționarul având îndatorirea să aducă la cunoștință superiorului ierarhic al persoanei care a emis dispoziția astfel de situații.
Normele enunțate conferă funcționarului posibilitatea de a refuza motivat punerea în aplicare a unei dispoziții considerate ilegale și îndatorirea de a aduce la cunoștința superiorului această situație. Ori recurentul reclamant având dispoziția dată prin decizia contestată este obligat să pună în executare fără putea refuza deși din perspectiva sa este ilegală și legea îi conferă aceasta. În acest context recurentul solicită autorității a avea o anumită conduită care să îi permită recunoașterea și realizarea dreptului instituit prin normele enunțate.
Prin urmare în condițiile în care prin exercitarea acțiunii s-a tins la obținerea unui remediu iar dispoziția contestată îl vizează și îl vatămă cel puțin din perspectiva normei ce îi conferă dreptul de a refuza punerea în executare a dispoziției considerată ilegală ]astfel că din perspectiva dispozițiilor legii contenciosului nu se poate vorbi de lipsa calității și a interesului iar sub acest aspect reținerile primei instanțe sunt greșite.
Desigur se susține de intimați și prin hotărâre că în condițiile OG nr.92/2003 doar anumite persoane sunt îndreptățite să atace deciziile date în soluționarea contestațiilor iar recurentul nu se încadrează în această categorie.
Această susținere nu poate fi reținută întrucât se omite a se avea în vedere că demersul intimatului se fundamentează pe legea contenciosului ce permite persoanei considerate vătămate printr-un act administrativ de a se adresa instanței. A accepta teza susținută de intimați ar însemna să nu se permită accesul la justiție respectiv a-l limita ceea ce constituie o încălcare a dispozițiilor art.6 din Convenție, cu toate consecințele ce decurg din aceasta.
Ori, din această perspectivă se impune a fi asigurat accesul la justiție ce implică dreptul la o cale de atac împotriva actelor emise de autoritățile publice. Legat de aceasta Curtea Europeană Drepturilor Omului a decis (cauza Golder contra Regatului Unit) că garanțiile oferite de art.6 din Convenție privesc dreptul de acces la un tribunal. Conform aceleiași jurisprudențe a CEDO dreptul la sesizarea unui tribunal nu este unul absolut putând cunoaște limitări admise explicit dar aceste limitări aplicabile nu trebuie să fie de natură să restrângă accesul persoanei la justiție în substanța sa. Ele nu se conciliază cu art.6 decât dacă urmăresc un scop legitim și există un raport rezonabil de personalitate între mijloacele utilizate și scopul vizat (cauza Guerin contra Franța, Pointinal contra Franța).
În cauză aceste condiții care să justifice accesul la justiție nu sunt îndeplinite, lipsirea părții de dreptul de acces la tribunal pe calea contestării pentru împrejurări ce nu pot fi imputabile persoanei nu este proporțională cu scopul vizat de legiuitor. Nu este admisibil ca autoritatea publică să se prevaleze de faptul că doar persoana expres prevăzută poate contesta actul administrativ și să opună aceasta înlăturând dreptul persoanei ce se consideră vătămată de discuta asupra legalității și al supune controlului. Orice persoană trebuie să aibă la îndemână posibilitatea procedurală de se adresa instanței cu privire la legalitatea actului ce se consideră vătămător. În speță recurentul este pus în situația de a executa un act considerat de acesta ilegal și în imposibilitatea de a-l ataca pe considerentul că nu este parte sau persoană expres prevăzută de OG nr.92/2003 dar și în imposibilitatea de a refuza punerea în executare în condițiile Legii nr.188/1999 mai sus enunțate (art.41) pe motiv că nu aparține superiorului său, că autoritatea de soluționare contestațiilor nu este organ ierarhic al funcționarului public (recurentul) ci un organ cu atribuții jurisdicționale ce nu are atribuții în statuarea atribuțiilor funcționarului de coordonare sau de a da dispoziții persoanei subordonate în sensul Legii nr.188/1999. Ori această restrângere, pe lângă faptul că este nejustificată, afectează însăși substanța dreptului la o cale de atac context în care se impune din perspectiva art.6 din Convenție a asigura recurentului accesul și respectiv a supune controlului, verificării legalitatea actului administrativ.
Așadar față de cele arătate constatând că în mod greșit a fost admisă excepția în baza art. 312.pr.civ. Curtea va admite recursul va casa hotărârea și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanței.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de împotriva sentinței civile nr. 868 din 10.10.2008, pronunțată în dosarul nr- al Tribunalului Bistrița N, pe care o casează și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
Decizia este irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 20.05.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI GREFIER
- - - - - - - -
red.FT/dact.
3ex./18.06.2009
Jud.fond:
Președinte:Daniela GrigaJudecători:Daniela Griga, Floarea Tămaș Mirela Budiu
