Contestație act administrativ fiscal. Decizia 2639/2009. Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA COMERCIALĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr-
DECIZIA CIVILĂ nr. 2639/2009
Ședința publică din data de 27 octombrie 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Claudia Idriceanu
JUDECĂTOR 2: Danusia Pușcașu
JUDECĂTOR 3: Mihaela Sărăcuț
GREFIER: - -
S-a luat în examinare în vederea pronunțării, recursul declarat de reclamanta - & - SRL B împotriva sentinței civile nr. 703 din 23.03.2009, pronunțată în dosarul nr-, al Tribunalului Maramureș, în contradictoriu cu intimata-pârâtă ADMINISTRAȚIA FONDULUI PENTRU MEDIU DIN CADRUL MINISTERULUI MEDIULUI ȘI DEZVOLTĂRII DURABILE, având ca obiect contestație act administrativ fiscal -decizie de impunere fiscală.
S-au înregistrat la dosar în data de 16 octombrie 2099, concluzii scrise din partea recurentei-reclamante.
dezbaterilor, susținerile și concluziile părților au fost consemnate în încheierea de ședință din 13 octombrie 2009 când pronunțarea hotărârii s-a amânat pentru data de 20 octombrie 2009 iar mai apoi pentru data de 27 octombrie 2009, încheieri care fac parte din prezenta hotărâre.
CURTEA,
Prin sentința civilă nr. 703 din 23 martie 2009 pronunțată în dosarul nr- al Tribunalului Maramureșs -a respins acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta - & - SRL cu sediul în B M,-, cu sediul procesual ales la sediul și Asociații din T,-.3, județul T în contradictoriu cu pârâta Administrația Fondului Pentru Mediu din Cadrul Ministerului Mediului și Dezvoltării Durabile cu sediul în B,-, Corp A, sector 6.
Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că în urma controlului concretizat prin raportul de inspecție fiscală înregistrat sub nr.23238 din 21.12.2007 pârâta Administrația Fondului Pentru Mediu din Cadrul Ministerului Mediului și Dezvoltării Durabile a emis decizia de impunere nr.23239/21.12.2007 pentru suma totală de 239.704 lei din care 98.721 lei reprezintă cota de contribuție de 3% din valoarea ambalajelor comercializate de producători și importatori, datorată potrivit art.8 alin.1 lit.d din Legea nr.73/2000 privind fondul pentru mediu, respectiv art.90 alin.1 lit. din Legea nr.293/2002 privind aprobarea OUG nr.93/2001 pentru modificarea și completarea Legii nr.73/2000, pentru perioada 7.06.2002 - 31.12.2003.
Potrivit raportului de expertiză dispus în cauză și efectuat de expert, reclamanta & - SRL a realizat în perioada supusă verificării o cifră de afaceri de 37.393.491.277 lei ROL care a fost defalcată de către expert în funcție de modul de comercializare al producției la intern sau la expert.
Expertul a constatat că 79,88% din producția comercializată la intern reprezintă "export indirect", cuantumul acestor venituri reprezintă 18.740.740.936 lei ROL deși legea nu face o astfel de distincție.
Deși Legea nr.73/2000 nu menționează că exportul direct sau indirect nu constituie bază de impunere pentru cota de 3%, expertul nu a luat în calcul această valoare pe considerentul de bun simț, de altfel, că întrucât ambalajele părăsesc țara nu reprezintă un factor poluant, prin urmare partea nu realizează cheltuieli cu prevenirea impactului asupra mediului.
Ceea ce pierde din vedere expertul este regula de intrepretare logică a normelor juridice potrivit căreia "ubi non distinquet, nec nos distingere detemus" în sensul că nu ne este permis a introduce distincții în aplicarea dispozițiilor legale pe care legea nu le conține. Aceasta cu atât mai mult cu cât legea trebuie interpretată în sensul aplicării ei și nu al inaplicării.
Or, ceea ce încearcă expertul este tocmai de a introduce distincții neprevăzute de dispozițiile legale care să determine ineficiența prevederilor incidente în cauză.
Expertul a exclus total din baza de impunere ambalajele produse de societatea reclamantă în perioada 7.06.2002 - 31.11.2002 deși, raportat la perioada în care s-a desfășurat controlul efectuat 24.09.2007 - 7.12.2007 la dispozițiile art.98 din OG nr.11/1996, în vigoare la acea dată, nu era prescrisă executarea silită pentru această contribuție stabilită de lege. Cât privește contribuția de 10.000/kg din greutatea ambalajelor, introduse pe piața națională de către producătorii și importatorii de bunuri ambalate, datorată în urma modificării introduse prin OUG nr.86/2003, aceasta a fost calculată de expert la nivelul sumei de 27.706 ROL.
Taxa aferentă emisiilor de poluanți în atmosferă, reglementată din data de 7.06.2002 potrivit Legii nr.73/2000 privind Fondul pentru mediu cu modificările ulterioare (Legea nr.293/2002, OUG nr.86/2003, Legea nr.333/2004), a fost calculată pe baza sumelor cuprinse în balanțele de verificare lunare în contul "cheltuieli cu combustibilul" modalitățile de calcul care nu este împărtășită de expert care a utilizat metodologia pentru trafic rutier - Grupa, ca metodă de calcul.
Fiind vorba de creanțe bugetare, modul de calcul al majorărilor și penalităților de întârziere este cel stabilit de OG nr.11/1996 modificată prin OG nr.26/2001 care la art.13 prevede că "debitorii datorează majorări de întârziere, calculate pentru fiecare zi de întârziere". Alineatul 3 al aceluiași articol 13, menționează că "plata cu întârziere a impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor venituri bugetare, se sancționează cu o penalitate de întârziere de 0,5% pentru fiecare fracțiune de lună și/sau pentru fiecare fracțiune de lună de întârziere, începând celei în care acestea aveau termen de plată.
Penalitatea de întârziere nu înlătură obligația de plată a majorărilor de întârziere și/sau a penalităților".
Pentru perioada 1.01.2003 - 31.12.2003 are aplicabilitate OG 61/2002 privind colectarea creanțelor bugetare care la art.12 prevede că "pentru neachitarea la termenul scadent a obligațiilor bugetare debitorii datorează dobânzi și penalități de întârziere".
Începând cu 1.01.2004 a intrat în vigoare OG nr.92/2003 privind Codul d e procedură fiscală care la art.115 menține aceeași dispoziție. Mai mult, art.12 alin.2 din OUG nr.196/2008 privind Fondul pentru mediu prevede "pentru neachitarea la termenul de scadență de către debitor a obligațiilor de plată prevăzute de art.9 alin.a-j, se datorează dobânzi și penalități de întârziere egale cu cele datorate pentru neachitarea la termen a obligațiilor fiscale".
Prin urmare modul de calcul a accesoriilor obligatorii fiscale ale reclamantei & - SRL este cel reglementat de dispozițiile legale incidente.
De la data intrării în vigoare a Legii nr.73/2000 privind Fondul pentru mediu, respectiv 11.05.2002, personalul acestei instituții publice are reglementate atribuții de control, de urmărire și încasare a sumelor datorate Fondului pentru mediu, în condițiile legii, în acest sens art.3 alin.4 din Legea 73/200 și ordinul nr.1043/12.11.2002, prin urmare considerațiile expertului, care s-a erijat în apărător al reclamantei, nu au putut fi primite.
Împotriva acestei hotărârii a declarat recurs reclamanta - & - SRL BMs olicitând admiterea acestuia, modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii acțiunii în contencios administrativ formulată de recurentă cu consecința anulării deciziei nr. 37 din 26 martie 2008 emisă ADMINISTRAȚIA FONDULUI PENTRU MEDIU prin care s-a respins contestația formulată de reclamantă împotriva deciziei de impunere nr. 23239 din 21 decembrie 2007 și împotriva Raportului de inspecție fiscală nr. 23238 din 21 decembrie 2007, cu consecința anulării deciziei de impunere nr. 23239 din 21 decembrie 2007 și a raportului de inspecție fiscală nr. 23238 din 21 decembrie 2007 emise de ADMINISTRAȚIA FONDULUI PENTRU MEDIU, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
În dezvoltarea motivelor de recurs recurenta arată că, instanța de fond a înlăturat toate argumentele invocate de reclamantă prin acțiunea în contencios, iar pe unele dintre ele chiar fără a furniza o motivare pertinentă.
Potrivit prevederilor art. 12 și 14 din Legea nr. 73/2000, competența de a efectua controale și de a aplica sancțiuni aparținea personalului împuternicit la nivel teritorial al Ministerului Apelor și Protecției Mediului și al Ministerului Finanțelor Publice și al administrației publice locale.
ADMINISTRAȚIA FONDULUI PENTRU MEDIU nu avea competențe de control, numai prin adoptarea OUG nr. 196/2005 a fost conferite acesteia competențe privind efectuarea controlului fiscal.
Pentru taxele și contribuțiile datorate pentru anul 2002 nu se aplică regimul prescripției stabilit de Codul d e procedură fiscală, ci se aplică OG nr. 11/1996.
Potrivit art. 98 din actul normativ sus menționat, dreptul de a cere executarea silită a acestei obligații se prescrie în termen de 5 ani de la nașterea obligației de plată și nu de la începutul anului următor în care s-a născut creanța.
În acest caz, toate creanțele aferente anului 2002 sunt prescrise și nu se mai poate pretinde executarea lor.
În acțiunea introductivă, a argumentat că pentru ambalajele exportate nu se datorează cota de 3 % aplicată valorii acestora.
Instanța de fond a respins acest argument, susținând că interpretul nu poate introduce distincții care nu sunt prevăzute de lege.
Art. 8 alin 3 menționează: "În cazul colectării și reciclării deșeurilor, prevăzute la alin 1 lit d de către producători și importatori, nu se va plăti această cotă decât pe diferența dintre cantitățile produse sau importate și cantitățile colectate și reciclate".
Conform art. 8 din lege, cota era datorată numai de către producătorii care nu colectau și reciclau deșeurile ambalajelor produse.
producători care a obligația de colectare și reciclare sunt cei prevăzuți în HG 349/2002, privind gestionarea ambalajelor și deșeurilor de ambalaje.
Poziția actuală a ADMINISTRAȚIEI FONDULUI PENTRU MEDIU contravine poziției anterioare a aceleiași instituții, în condițiile în care practica privind plata obligațiilor pentru fondul de mediu a fost în sensul arătat mai sus, până în urmă cu circa un an, când orientarea a fost schimbată.
utilizată pentru calculul contribuiei dovedește acest lucru.
La data de 5 august 2009 recurenta a formulat notă de ședință privind implicațiile, în cauză ale art. 1 din Protocolul adițional 1 la CEDO și ale încălcării acestuia.
Pornind de la cele relevate se susține că soluția consacrată de prima instanță încalcă art 1 din Protocolul adițional 1 la CEDO prin aceea că realizează o ingerință în dreptul la protecția bunurilor care nu îndeplinește condiția legalității măsurii (în sensul de previzibilitate care se pretinde a fi luată în baza legii).
În concret, în cazul de față, măsura de a obliga reclamanta recurentă la plata unei sume de bani cu titlu de contribuție suplimentară la fondul de mediu reprezintă o ingerință în sensul art. 1 din Protocolul adițional 1 la CEDO iar aceasta în principal trebuie să îndeplinească condiția legalității care include și pe aceea că efectele actului normativ să fie previzibile. În speță, Legea nr. 73/2000 (art. 8 alin 1 lit d ) în forma aplicabilă în perioada de referință.
Intimata ADMINISTRAȚIA FONDULUI PENTRU MEDIU prin întâmpinarea depusă la data de 21 august 2009 solicită respingerea recursului cu consecința menținerii hotărârii atacate ca fiind legală și temeinică (20-24).
Analizând recursul prin prisma motivelor invocate și având în vedere dispozițiile art. 3041Cod procedură civilă, Curtea de apel constată următoarele:
În ceea ce privește susținerile recurentei potrivit cărora Administrația Fondului pentru Mediu nu are competență de a efectua controale pentru perioada 2002-2003, acestea sunt neîntemeiate pentru următoarele considerente:
Administrația Fondului de Mediu este organ fiscal ce are competență generală privind administrarea creanțelor datorate de contribuabil bugetului fondului pentru mediu. Atât Legea nr. 73/2000 privind fondul de mediu cât și ulterior OUG nr. 196/2005 au stabilit obligații fiscale incluse în bugetul general consolidat al statului și au acordat Administrației Fondului de Mediu competența în vederea emiterii de acte administrative fiscale pentru stabilirea, modificarea și stingerea drepturilor și obligațiilor fiscale.
Administrația Fondului pentru Mediu este abilitată să efectueze inspecția fiscală cu privire la obligațiile privind fondul pentru mediu și nu există nici o reglementare legală prin care să se stabilească în sarcina altei autorități a statului atribuții cu privire la controlul obligațiilor la fondul pentru mediu.
Cât privește încălcarea principiului neretroactivității legii sub aspectul prescripției creanțelor aferente anului 2002, reclamanta-recurentă apreciază că pentru taxele și contribuțiile datorate pentru anul 2002 nu se aplică regimul prescripției stabilit de Codul d e procedură fiscală și OG nr. 11/1996 care în art. 98 stabilește dreptul de a cere executarea silită a acestor obligații în termenul de prescripție de 5 ani, termen care se calculează de la nașterea obligației de plată și nu de la începutul anului următor în care s-a născut creanța.
În acest caz, toate creanțele aferente anului 2002 sunt prescrise și nu se mai poate pretinde executarea lor.
Potrivit art. 21 din OG nr. 70/1997 privind controlul fiscal dreptul organelor de control fiscal se prescrie în termen de 5 ani de la data la care a expirat termenul de depunere a declarației pentru perioada respectivă, de la data ultimului termen legal de plată a impozitului, în cazul în care legea nu prevede obligația depunerii declarației sau în termen de 5 ani de la data comunicării către contribuabil a impozitului stabilit de organele fiscale sau după caz de serviciile de specialitate ale autorităților administrației publice locale în condițiile prevăzute de lege.
Totodată, OG nr. 70/1997 stabilește cazurile în care termenul de prescripție prevăzut la art. 21 se suspendă.
Deopotrivă, OG nr. 92/2003 privind Codul d e procedură fiscală stabilește termenul de prescripție a obligațiilor fiscale în art. 91 și echivalent acestuia în art. 92 se indică situațiile de întrerupere și suspendare a termenului de prescripție a dreptului de stabilire a obligației fiscale.
Pornind de la reglementările mai sus arătate, Curtea constată că potrivit art. 98 din OG nr. 92/2003 inspecția fiscală se efectuează în cadrul termenului de prescripție a dreptului de a stabili obligații fiscale așa încât se poate concluziona că inspecția fiscală privind recurenta - & - SRL B s-a realizat cu respectarea tuturor prevederilor legale mai sus arătate pentru fiecare perioadă în parte, inclusiv cu respectarea dispozițiilor art. 98 alin 1 din OG nr. 92/2003.
Critica hotărârii primei instanțe se referă și la interpretarea și aplicarea greșită de către prima instanță a prevederilor art. 8 alin 1 lit d din Legea nr. 73/2000.
În acțiunea introductivă reclamanta-recurentă a arătat că pentru ambalajele exportate nu se datorează cota de 3 % aplicată valorii acestora. Aceasta deoarece instanța a săvârșit o eroare de interpretare în sensul de a nu corela textul art. 8 alin 1 cu prevederile art. 8 alin 3 din Legea nr. 73/2000 și cu HG 349/2002.
Astfel, art. 8 alin 3 din Legea nr. 73/2000 menționează că în cazul colectării și reciclării deșeurilor prevăzute la alin 1 lit d de către producători și importatori, nu se va plăti această cotă decât pe diferența dintre cantitățile produse sau importate și cantitățile colectate și reciclate.
Așadar, în opinia recurentei potrivit art. 8 din lege cota era datorată numai de către producătorii care nu colectau și reciclau deșeurile ambalajelor produse. producători care au obligația de colectare și reciclare sunt cei prevăzuți în HG 349/2002 privind gestionarea ambalajelor și deșeurilor de ambalaje și numai pentru ambalajele introduse pe piața română exista obligația de colectare și reciclare a deșeurilor acestora.
Dimpotrivă, pentru ambalajele exportate, o asemenea obligație nu exista și nici nu era posibilă.
Din interpretarea coroborată a prevederilor art 8 alin 1 și alin 3 din Legea nr. 73/2000 privind fondul pentru mediu rezultă faptul că, cota de 3 % din valoarea ambalajelor comercializate de producătorii și importatorii de ambalaje este datorată. Este evident că prin aceste dispoziții legale legiuitorul a înțeles să supună taxării operațiunea de comercializare pe care o îndeplinesc producătorii și importatorii de ambalaje fără însă ca legea să facă vreo distincție între ambalajele importate și cele exportate, la stabilirea obligațiilor de plată.
Dimpotrivă, din textele legale rezultă că operațiunea la care se datorează cota de 3 % pentru fondul de mediu este comercializarea (vânzarea ambalajelor) iar din punctul de vedere al dispozițiilor legale nu există vreo condiție cu privire la piața de desfacere a ambalajelor.
În măsura în care comercializarea se realizează pe teritoriul României indiferent unde ajung ulterior bunurile comercializate, pentru această operațiune se datorează cota de 3 % din valoarea ambalajelor comercializate.
De asemenea, recurenta consideră că datorează contribuția de 3 % aferentă comercializării ambalajelor pentru perioada 7.06.2002-2.10.2003 numai societățile care comercializează ambalaje pe piața internă și nu și exportatorii de ambalaje făcând trimitere la prevederile HG 349/2003 însă acest act normativ se referă la obligațiile de plată pentru producători sau importatori care introduc pe piața națională bunuri ambalate.
În concluzie, în mod corect și cu corecta interpretare a prevederilor art. 8 alin 1 prima instanță a reținut că pentru ambalajele exportate reclamanta-recurentă datorează cota de 3 %.
Deși în raportul de expertiză, concluziile acestuia au fost de excludere din baza de impunere a ambalajelor produse de reclamantă în perioada 7.06.2002-31.11.2002 aceasta s-a făcut având la bază o greșită interpretare a dispozițiilor legale mai sus arătate.
Față de toate considerentele mai sus expuse, în lumina dispozițiilor art. 312 alin 1 Cod procedură civilă, urmează a se respinge ca neîntemeiat recursul declarat de reclamanta - & - SRL B.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamanta - & - SRL BMî mpotriva sentinței civile nr. 703 din 23.03.2009 pronunțată în dosar nr- al Tribunalului Maramureș pe care o menține în întregime.
Decizia este irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din data de 27.10.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI GREFIER
- - - - - - - -
Red./
5 ex./19.11.2009
Jud.fond.-
Președinte:Claudia IdriceanuJudecători:Claudia Idriceanu, Danusia Pușcașu, Mihaela Sărăcuț
