Contestație la executare. Decizia 82/2009. Curtea de Apel Constanta
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CONSTANȚA
SECȚIA COMERCIALĂ, MARITIMĂ ȘI FLUVIALĂ, contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA CIVILA NR.82/CA
Ședința publică de la 16 martie 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Kamelia Vlad
JUDECĂTOR 2: Monica Costea
JUDECĂTOR 3: Adriana Gherasim
Grefier - - -
Pe rol, judecarea recursului în contencios administrativ formulat de reclamanta & - SRL, cu sediul în P,-, județul I, împotriva sentinței civile nr.2283 din 10.10.2008, pronunțată de Tribunalul Tulcea, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații pârâți CONSILIUL LOCAL T, PRIMĂRIA MUNICIPIULUI T și PRIMĂRIA MUNICIPIULUI-SERVICIUL IMPOZITE ȘI TAXE LOCALE, toate cu sediul în T,-, județul T, având ca obiect contestație la executare.
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din 02.03.2009 și consemnate în încheierea de ședință din acea dată, încheiere ce face parte integrantă din prezenta hotărâre, când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea la data de 09.03.2008 și 16.03.2008.
CURTEA:
Asupra recursului în contencios administrativ de față:
Prin cererea adresată Judecătoriei Tulcea, contestatoarea - & - SRL a solicitat în contradictoriu cu intimații Consiliul Local T, Primăria Municipiului și Serviciul Impozite și Taxe, pronunțarea unei hotărârii prin care să se dispună anularea actelor de executare silită, respectiv titlu executoriu nr.72089 din 10 august 2007, nr.108.251 din aceeași dată și constatarea nulității absolute a Contractului de concesiune nr.17038 din 26 iulie 2001.
La data de 14.01.2008, reclamanta a formulat o cerere distinctă de constatare a nulității absolute a contractului de concesiune.
Prin sentința civilă nr.128 din 21.01.2008 Judecătoria Tulcea disjuns această cerere de contestație la executare și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Tulcea.
După declinare, cauza a fost înregistrată la Tribunalul Tulcea sub nr-.
În motivarea cererii de nulitate absolută a contractului de concesiune s-a arătat că nu sunt cuprinse în contract mențiuni referitoare la identificarea societății, iar contractul a fost încheiat de o persoană care nu avea mandat din partea societății.
S-a mai arătat că în evidențele contabile ale societății nu se află înregistrat acest contract de concesiune; obiectul este ilicit, contrar prevederilor legale.
S-a mai susținut că nu datorează redevența, aceasta calculându-se greșit în raport cu lungimea cablurilor aeriene întrucât rețelele de comunicații au fost edificate pe stâlpii închiriați de la - - Filiala
La termenul din 5.09.2008, reclamanta a formulat și excepția de nelegalitate a HCL T nr.177/2000, hotărâre aprobată cu încălcarea prevederilor art.12 lit.a din Legea nr.50/1998, art.3 alin.4 din Legea nr.213/2003, și necomunicată.
Prin sentința civilă nr.2283 din 10.10.2008 pronunțată de Tribunalul Tulceaa respins cererea formulată de reclamanta - & - M SRL în contradictoriu cu pârâtele Consiliul Local T și Primăria Municipiului T, având ca obiect contestație la executare privind constatarea nulității absolute a contractului de concesiune nr.17038 din 26.07.2002 încheiat între Primăria T și - SRL T și excepția de nelegalitate a Hotărârii Consiliului Local T nr.177/2000, ca nefondate.
Pentru a pronunța astfel, a reținut prima instanță că prin HCL nr.177/2000 s-a aprobat concesionarea prin încredințarea directă a terenurilor afectate de rețele edilitare, subterane și aeriene, stabilindu-se totodată nivelul minim al bazei de calcul al redevenței către proprietarii rețelelor printre care și reclamanta, durata concesiunii fiind de 49 ani.
Urmare acestei hotărârii, la 26.07.2001 s-a încheiat contractul de concesiune nr.17038 între Primăria Municipiului T și - M SRL T privind folosirea domeniului public și privat al localității în vederea prestării activității de transmisie a emisiunilor tv prin cablu, prin mijloace proprii, pe o rază în folosință de 16,3 km. conform declarației concesionarului, declarație ce face parte integrantă din contract.
Cu privire la încheierea contractului, instanța de fond a reținut că, pentru ca o persoană juridică română să aibă calitatea de concesionar trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții: persoana juridică să aibă scop patrimonial, să funcționeze legal, să fie înființată cu respectarea prevederilor legale iar obiectul său de activitate să fie compatibil cu natura bunului activității sau serviciului public pe care-l concesionează.
Contractul de concesiune încheiat între părți este legal încheiat, neavând relevanță că în cuprinsul contractului nu sunt trecute elementele de identificare socială și fiscală a reclamantei, omisiune ca nu este sancționată cu nulitate absolută.
Cu privire la nerespectarea condițiilor de validitate ale contractului, instanța a reținut că atât concedentul cât și concesionarul au capacitate de folosință și de exercițiu, ultimul fiind legal reprezentant de directorul societății.
A mai reținut prima instanță că obiectul contractului este licit și nu contravine prevederilor legale aplicabile în materia concesiunilor fiind aprobat prin Hotărârea nr.177 a Consiliului Local
Privitor la nelegalitatea hotărârii, a reținut Tribunalul Tulcea că, în cauză, este vorba despre o concesionare directă a terenurilor aparținând domeniului public sau privat al municipiului T, afectat de rețele subterane sau aeriene, către proprietarii rețelelor edilitare, astfel că nu sunt aplicabile toate regulile ce se referă la procedura atribuirii contractelor de concesiune prin licitație cum greșit susține reclamanta.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamanta - " & - " SRL care a criticat-o sub aspectul nelegalității și netemeiniciei:
- sentința este pronunțată cu încălcarea prevederilor art.304 pct.8 Cod pr.civilă, instanța interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia;
Instanța de fond nu a făcut nicio apreciere asupra condițiilor de admisibilitate a excepției de nelegalitate a actului administrativ unilateral respectiv, HCL 177/2000 și nici asupra competenței sale de a judeca o asemenea excepție, regula fiind aceea de a soluționa cu prioritate excepțiile, potrivit art.137 din Codul d e procedură civilă și art. 4 Legea 554/2004, trecând direct la cercetarea judecătorească a contractului de concesiune.
Deși se întemeiază pe art.2 alin.2 Legea 219/1993 privind regimul concesiunilor și pe art12, lit.a din /1991 hotărârea a cărei nelegalitate s-a invocat nu poate produce efecte juridice asupra societății recurente întrucât societatea nu a participat la nicio licitație publică.
Deși instanța de fond a solicitat de nenumărate ori, autoritățile publice nu au înaintat documentația care a stat la baza acestui act administrativ.
Anexa actului administrativ reglementează o redevență de rețea aeriană, întrucât rețeaua de televiziune a societății recurente nu a fost edificată subteran iar,această reglementare nu este în consens și chiar contravine prevederilor art.3 alin.4 din Legea 213/2003.
Excepția de nelegalitate este susținută și de faptul necomunicării HCL 177/2000 către recurentă.
Și excepția de nulitate a contractului de concesiune a fost în mod greșit soluționată deși contractul este nul pentru următoarele motive:
- contractul de concesiune nu cuprinde denumirea comercială și nici datele de identificare sociale și fiscale ale societății;
- societatea apare reprezentată de însă aceasta era doar directorul punctului de lucru,neavând mandat să reprezinte societatea în pentru încheierea de contracte cu clienții;
- contractul nu se află înregistrat în evidențele contabile ale societății,autoritățile locale depunându-l, în cauză, atașat întâmpinării;
- obiectul contractului de concesiune este ilicit și contrar prevederilor legale aplicabile în materia concesiunilor la data încheierii contractului;
- obiectul contractului este nelegal și contravine prevederilor art.3 alin.4 din Legea 213/2003.
S-au încălcat prevederile art.304 pct.9 Cod pr.civilă, în sensul că instanța a pronunțat hotărâre cu aplicarea greșită legii.
Se arată că instanța a omis să se pronunțe asupra faptului că autoritățile publice nu au depus documentația care a stat la baza adoptării HCL 177/2000 și nici nu face referire la legalitatea acestui act normativ prin raportare la legislația care îi era aplicabilă la momentul adoptării și emiterii - Legea 69/1998.
Instanța de fond pronunță această sentință nelegală în contradictoriu cu Primăria Municipiului T cu încălcarea prevederilor Legii 215/2001 deși calitate procesuală avea Municipiul T reprezentat prin Primar.
Intimatele pârâte Consiliul Local T și Primăria Municipiului au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului formulat de reclamanta - & - SRL ca nefondat.
Analizând hotărârea atacată din prisma criticilor invocate Curtea apreciază nefondat recursul pentru următoarele considerente:
În cadrul acțiunii în contencios administrativ având ca obiect constatarea nulității contractului de concesiune nr.17038/26.07.2001,- " &- " a invocat excepția de nelegalitate a HCL 177/2000 raportându-se la dispozițiile art.4 din Legea 554/2004 apreciind că excepția este admisibilă întrucât pe baza acestui act administrativ unilateral a fost încheiat contractul de concesiune nr.17038/26.07.2001 iar tribunalul, reținând că este competent, a analizat această excepție cu care a fost investit.
Totodată, s-a invocat nerespectarea dispozițiilor art.2 alin. 2lit.f,j și i și art. 10 din Legea privind regimul concesiunilor nr.219/1998 și a art.12 lit.a din Legea 50/1991.
Prin 177/2000, a cărei nelegalitate s-a invocat, se aprobă concesionarea directă a terenurilor aparținând domeniului public sau privat al municipiului T afectate de rețele subterane sau aeriene proprietarilor acestor rețele și sunt enumerați: - SA; - SA; - SRL; - SRL. De asemenea, hotărârea de consiliu a stabilit termenul concesiunii și faptul că redevența aferentă se va indexa anual cu rata inflației.
Art.10 din Legea 219/1998 (în vigoare la data adoptării hotărârii) stabilește că: " atribuirea concesiunii unui bun, a unei activități sau a unui serviciu public se realizează prin licitație publică, prin negociere directă sau dialog competitiv".
Prin hotărârea de consiliu s-a aprobat concesionarea directă, modalitate conformă cu dispozițiile legale sus citate, care nu restrâng procedura concesionării la licitația publică ci permit realizarea concesionării unui bun în trei moduri.
Legea 219/1998 prevedea și procedura licitației publice în vederea concesionării dar nu poate fi analizată legalitatea hotărârii din prisma respectării acelor dispoziții legale atât timp cât modalitatea de concesiune aprobată nu a fost prin licitație publică ci prin concesiune directă.
În ceea ce privește nerespectarea dispozițiilor art.2 alin.2 din Legea 219/1998 (în vigoare la data adoptării actului normativ) se reține că articolul menționat enumeră, la literele a)-t), bunurile ce pot face obiectul concesiunii.
Astfel, potrivit acestui articol: "pot face obiectul unei concesiuni bunurile, activitățile sau serviciile publice din următoarele domenii:
f) spectrul de frecvențe și rețelele de transport și de distribuție pentru telecomunicații;
i) rețelele de transport și de distribuție a energiei electrice și termice;
j) rețelele de transport prin conducte și de distribuție a petrolului și gazelor combustibile.".
Obiectul hotărârii de consiliu îl constituie terenurile aparținând domeniului public și privat afectate de rețele subterane sau aeriene obiect care se încadrează în dispozițiile art.2 alin.2 litera f din Legea 219/1998 și nicidecum frecvența pentru telecomunicații cum susține recurenta astfel că dispozițiile Legii 48/1992 privind audiovizualul nu au fost încălcate.
Împrejurarea că societatea recurentă are cabluri aeriene amplasate pe stâlpii închiriați de la - pentru care a achitat sume impresionante cu titlu de chirie nu atrage nelegalitatea hotărârii.
stâlpi sunt amplasați și ocupă domeniul public și privat al municipiului T iar din anexa contractului de concesiune rezultă că recurenta are atât rețea aeriană cât și subterană.
Alineatul 4 al art. 3 din aceeași lege arată că domeniul public al comunelor, orașelor și al municipiilor este alcătuit din bunurile prevăzute la pct. III din anexă și din alte bunuri de uz sau de interes public local, declarate ca atare prin hotărâre a Consiliului local dacă nu sunt declarate prin lege bunuri de uz sau de interes public național sau județean.
Această anexă, la punctul 3 arată că domeniul public al comunelor orașelor și municipiilor este alcătuit din piețe publice, comerciale, târguri, oboare, și parcuri publice, precum și zonele de agrement.
Art.11 alin.1 lit.a din Legea 213/1998 prevede că bunurile ce aparțin domeniului public pot fi concesionate sau închiriate, în condițiile legii, hotărârea de consiliu fiind astfel conformă cu dispozițiile legii privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia.
Modalitatea defectuoasă de calcul a redevenței aferente rețelei de cabluri deținută de recurentă poate fi contestată de către societate pe alte căi procedurale și nu atrage nelegalitatea hotărârii de consiliu care aprobă concesionarea terenurilor afectate de rețele subterane sau aeriene.
Dispozițiile prevăzute la literele i) și j) din articolul menționat nu au nicio legătură cu prezenta cauză astfel că nerespectarea acestor dispoziții la adoptarea actului administrativ nu va mai fi analizată fiind lipsite de relevanță.
Referitor la nerespectarea dispozițiilor Legii 69/1991 se reține că, dispozițiile art.29 alin. (2) din lege prevedeau că: "hotărârile normative devin obligatorii de la data aducerii lor la cunoștință publică, iar cele individuale, de la data comunicării".
Însă comunicarea unui act juridic este un fapt ulterior emiterii și nu reprezintă o condiție de legalitate a respectivului act astfel încât, nefiind un motiv care să atragă nelegalitatea hotărârii de consiliu nici această critică nu va fi reținută.
Practica judiciară a statuat constant că este neîntemeiată excepția de nelegalitate invocată în cauză și pentru următoarele considerente:
Potrivit art.4 alin 1 din Legea contenciosului administrativ nr.554/2004, astfel cum a fost modificată prin Legea 262/2007 (text de lege ce constituie temei al excepției invocate): "legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual,indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepție, din oficiu sau la cererea părții interesate".
Curtea Constituțională, prin Deciziile nr.425 din 10 martie 2008 și nr.426 din 10 aprilie 2008, reținut că dispozițiile sus - menționate sunt constituționale în raport de prevederile art. 1 alin. (5), art.15 alin. (2), art. 16 alin. (1), art. 20 alin. (2), art. 21, art.23 și art. 44 din Legea fundamentală.
Însă în ceea ce privește aceste dispoziții legale, respectiv art.4 alin. (1) din Legea 554/2004, cu modificările ulterioare, respectiv a dispozițiilor art. II alin. (2) teza finală din Legea nr.262/2007, ce reprezintă temeiul de drept al invocării excepției de nelegalitate, trebuie precizat că judecătorului național îi revine rolul de a aprecia, pe de o parte, în sensul art.20 alin. (2) din Constituție, republicată, cu privire la eventuala prioritate a tratatelor referitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte /cum este cazul Convenției europene), iar, pe de altă parte, în sensul art.148 alin. (2) din Constituție, republicată, cu privire la compatibilitatea și concordanța normelor din dreptul intern cu reglementările și jurisprudența comunitare.
În acest sens, judecătorul național, în calitate de prim judecător al Convenției europene a drepturilor omului, are obligația de a "asigura efectul deplin al normelor acesteia (Convenției), asigurându-i preeminență față de orice altă prevedere contrară din legislația națională, fără să fie nevoie să aștepte abrogarea acesteia de către legiuitor [, Hotărârea din 26 aprilie 2007, cauza Dumitru Popescu României (nr.2) ( Cererea nr. 71525/01, 103,.Of. nr.830 din 5 decembrie 2007].
Curtea de Justiție de la Luxembourg, cu privire la rolul ce revine judecătorului național în calitate de prim judecător comunitar, a reținut și ea că "este de competența instanței naționale să asigure pe deplin aplicarea dreptului comunitar, îndepărtând sau interpretând, în măsura necesară, un act normativ național precum legea generală, privind dreptul administrativ, care i s-ar putea opune. Instanța națională poate pune în aplicare principiile comunitare ale securității juridice și protecției încrederii legitime în aprecierea comportamentului atât al beneficiarului fondurilor pierdute, cât și al autorităților administrative, cu condiția ca interesul Comunității să fie pe deplin luat în considerare" (Hotărârea din 13 martie 2008, cauzele conexe C - 383/06 și C -385/06).
Raportându-se așadar la Convenția europeană a drepturilor omului, la practica ( blocul de convenționalitate), precum și la reglementările comunitare și jurisprudența Curții de Justiție de la Luxembourg, instanța urmează a înlătura dispozițiile din Legea contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, care permit cenzurarea fără limită în timp, pe calea incidentală a excepției de nelegalitate, a actelor administrative unilaterale cu caracter individual emise anterior intrării în vigoare a Legii nr.554/2004, reținând că aceste dispoziții contravin unor principii fundamentale convenționale și comunitare a căror respectare asigură exercițiul real al drepturilor fundamentale ale omului.
În măsura în care permit cenzurarea legalității actelor administrative cu caracter individual emise anterior intrării în vigoare a Legii nr.554/2004, dispozițiile sus-menționate din Legea contenciosului administrativ încalcă astfel dreptul la un proces echitabil, consacrat de art.6 din Convenția europeană a drepturilor omului și în practica, precum și art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, prin prisma atingerii aduse "principiul securității juridice, care se regăsește în totalitatea articolelor Convenției, constituind unul din elementele fundamentale ale statului de drept".
Este de reținut și faptul că, sub aspectul posibilității de cenzurare a legalității unui act juridic Oar eținut că posibilitatea de a anula fără limită în timp o hotărâre judecătorească irevocabilă reprezintă o încălcare a principiului securității juridice (, Hotărârea din 28 octombrie 1999, cauza Brumărescu România, 62), în opinia separată la această hotărâre precizându-se că " posibilitatea de a se anula, fără limită în timp, o hotărâre definitivă, obligatorie și executată - trebuie considerată ca o înfrângere a dreptului la justiție", garantat de art.6 din Convenție.
Argumentele expuse în speța citată sunt perfect valabile și în speța de față, validitatea lor fiind susținută de similitudinea de efecte juridice existente între hotărârea judecătorească definitivă și irevocabilă și actul administrativ irevocabil emis de către autoritatea emitentă și definitivat prin neutilizarea mijloacelor prevăzute de legislația anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004.
Jurisprudența Curții de Justiție de la Luxembourg este constantă și unitară în ceea ce privește posibilitatea de invocare a excepției de nelegalitate cu privire la actele instituțiilor comunitare, în sensul că, atunci când partea îndreptățită să formuleze o acțiune în anulare împotriva unui act comunitar depășește termenul limită pentru introducerea acestei acțiuni, trebuie să accepte faptul că i se va opune caracterul definitiv al actului respectiv și nu va mai putea solicita în instanță controlul de legalitate al acelui act, nici chiar pe calea incidentală a excepției de nelegalitate (Hotărârea din 30 ianuarie 1997, C- 178/1995, pct. 15 și urm. Hotărârea din 15 februarie 2001, Europe, C- 239/1999, pct. 28 și urm. Hotărârea din 23 februarie 2006, și alții, C- 346/03 și C-529/03, pct. 30 și urm. etc.).
Ca o consecință a celor expuse, în aplicarea art.20 alin. (2) și art. 148 alin. (2) din Constituție, republicată, prin raportare la principiile amintite mai sus, la Convenția europeană a drepturilor omului și la Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, precum și la jurisprudența și a Curții de Justiție de la Luxembourg, Curtea va înlătura în speță aplicarea dispozițiilor art.4 alin. (1) din Legea nr.554/2004, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 262/2007, și ale art. II alin. (29 teza finală din Legea nr. 262/2007 cu privire la actul administrativ unilateral cu caracter individual emis anterior intrării în vigoare a Legii nr.554/2004 - nr.HG904/2002, a cărei legalitate se contestă pe calea excepției de nelegalitate formulate.
Nici critica referitoare la nulitatea contractului de concesiune nu poate fi reținută fiind neîntemeiată.
Astfel,urmare a aprobării concesiunii directe prin 177/2000, între părți se încheie contractul de concesiune 17038/2001 societatea fiind reprezentată prin director, funcție pe care aceasta a deținut-o până în anul 2002 când, prin decizia 61 se desface contractul de muncă. Recurenta nu a făcut dovada a fost restrâns expres mandatul directorului economic al societății și că aceasta, depășind limitele mandatului,a încheiat în mod nelegal contractul de concesiune.
În condițiile în care societatea a fost reprezentată de către directorul economic iar recurenta nu a făcut dovada depășirii mandatului contractul de concesiune este legal încheiat.
Nulitatea unui contract este sancțiunea ce intervine în cazul în care,la încheierea actului,nu se respectă dispozițiile legale referitoare la condițiile de validitate ale actului juridic. Constituie cauze de nulitate ale unui act juridic: încălcarea dispozițiilor referitoare la capacitatea persoanelor(dacă este vorba de o incapacitate specială cum ar fi lipsa capacității de folosință a persoanei juridice), lipsa totală a consimțământului, nevalabilitatea obiectului și a cauzei actului juridic, nerespectarea formei cerutead validitatem, încălcarea ordinii publice și fraudarea legii.
Așa cum corect a reținut instanța de fond, la încheierea contractului de concesiune nu a fost încălcată nicio dispoziție legală care să atragă nulitatea absolută a contractului.
Lipsa elementelor de identificare fiscală a recurentei nu este sancționată cu nulitatea actului încheiat atât timp cât la data încheierii contractului de concesiune societatea era înființată în mod valabil și avea capacitate de folosință și de exercițiu.
De asemenea, înregistrarea în evidențele contabile ale societății a unui contract constituie o obligație ulterioară încheierii actului fără vreo relevanță asupra validității contractului.
În ceea ce privește critica referitoare la obiectul contractului de concesiune se reține că acesta are ca obiect folosirea domeniului public și privat al municipiului în scopul prestării activității de transmisie a emisiunilor TV prin cablu.
Obiectul constituie o condiție de fond, esențială și generală a actului juridic. Pentru a fi valabil acesta trebuie să:existe, să fie în circuitul civil, să fie determinat, posibil, licit și moral.
Așa cum s-a reținut deja în prezentele considerente, dispozițiile art.2 din Legea 219/1998 și art.11din Legea 213/1998 prevăd că bunurile din domeniul public pot face obiectul concesiunii iar prin contractul de concesiune nu a fost concesionat spațiul aerian așa cum susține recurenta,
Prin urmare, obiectul contractul de concesiune, fiind în concordanță cu dispozițiile legale în materie, este licit iar contractul valabil încheiat susținerile recurentei fiind neîntemeiate.
Referitor la nelegalitatea hotărârii din prisma calității procesuale pasive se reține că, prin acțiunea dedusă judecății reclamanta a chemat în judecată Consiliul Local T, Primăria T prin reprezentanții legali și Serviciul Impozite și Taxe Acesta fiind cadrul procesual indicat de către reclamantă, respectând principiul disponibilității părții în procesul civil, instanța de fond a dispus citarea pârâților indicați.
Parte contractantă în contractul de concesiune, a cărui valabilitate este contestată prin acțiunea formulată, este Primăria T reprezentată prin Primar și prin urmare aceasta se legitimează procesual pasiv în cauză.
Potrivit art.21 alin 1din Legea 215/2001: "Unitățile administrativ-teritoriale sunt persoane juridice de drept public, cu capacitate juridică deplină și patrimoniu propriu" iar alineatul 2 prevede că în justiție, unitățile administrativ-teritoriale sunt reprezentate, de primar.
Prin urmare Primăria T prin reprezentantul său - Primarul își justifică atât calitatea cât și capacitatea procesuală în prezenta cauză.
Față de toate aceste considerente și de dispozițiile art312 Cod de procedură civilă Curtea va respinge recursul, menținând ca legală sentința Tribunalului Tulcea.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul în contencios administrativ formulat de reclamanta & - SRL, cu sediul în P,-, județul I, împotriva sentinței civile nr.2283 din 10.10.2008, pronunțată de Tribunalul Tulcea, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații pârâți CONSILIUL LOCAL T, PRIMĂRIA MUNICIPIULUI T și PRIMĂRIA MUNICIPIULUI-SERVICIUL IMPOZITE ȘI TAXE LOCALE, toate cu sediul în T,-, județul T, având ca obiect contestație la executare, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică, astăzi 16 martie 2009.
Președinte, - - | Judecător, - - | Judecător, - - |
Grefier, - - |
Jud fond:
Tehnored.dec.jud.-
2 ex./11.05.2009
Președinte:Kamelia VladJudecători:Kamelia Vlad, Monica Costea, Adriana Gherasim
