Custodie publică. Sentința 2928/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII- contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr-
Sentința civilă nr. 2928
Ședința publică din 26.08.2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Victor Hortolomei
Grefier: ---
Ministerul Public -Parchetul de pe lângă Curtea de APEL BUCUREȘTI
a fost reprezentat de procuror
Pe rol se află soluționarea cererii de chemare în judecată formulate de reclamantul alias în contradictoriu cu pârâtul OFICIUL ROMÂN PENTRU.
La apelul nominal făcut în ședință publică au răspuns reclamantul, personal și asistat de avocat, cu împuternicire avocațială la dosar, și pârâtul, reprezentat de consilier juridic, cu delegație la dosar.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează instanței că obiectul pricinii este publică șiprocedura de citare este legal îndeplinită.
Pârâtul, prin consilier juridic, depune relațiile solicitate de instanță prin adresa emisă la termenul anterior, menționând că le-a comunicat și reclamantului și reprezentantului Ministerului Public.
Reclamantul, prin avocat, precizează că a luat cunoștință de înscrisurile depuse de pârât. Arată că înțelege și vorbește limba română.
Nemaifiind cereri de formulat, excepții de invocat sau probe de administrat, Curtea, apreciind cauza în stare de judecată, acordă cuvântul pe fondul acțiunii.
Reclamantul, prin avocat, solicită admiterea plângerii formulate împotriva măsurii de luare în publică dispusă de procuror prin rezoluția nr. 1996/II-5/2009, ca nelegală, cu anularea acestei măsuri și cu punerea sa în libertate. Arată că, la momentul luării măsurii, nu s-a reanalizat dacă mai există cazuri de interzicere a îndepărtării de pe teritoriul României sau dacă există cazuri de acordare a tolerării. La momentul respectiv, reprezentantul parchetului nu cunoștea adresele emise de DIICOT prin care se cerea acordarea tolerării cetățeanului străin, pentru că s-a început urmărirea penală împotriva sa, actele respective existând la dosar. Astfel, având în vedere și dispozițiile art. 103 coroborate cu cele ale art. 104 alin. 9 din OUG nr. 194/2002, apreciază că motivele pentru care nu a putut fi îndepărtat de pe teritoriul României nu au dispărut. Are un dosar pe rolul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, dosar în care chiar procurorul a solicitat acordarea tolerării, deci autoritatea pârâtă este obligată a-i acorda tolerarea. De asemenea, măsura luării în publică este nelegală și față de dispozițiile art. 92 lit. c) din același act normativ, fiind căsătorit cu un cetățean român. În ce privește acest aspect, chiar din actele depuse de pârât la dosar rezultă că nu este o căsătorie de conveniență și că a solicitat prelungirea dreptului de ședere pe teritoriul României la data de 11.05.2009, iar, la data de 12.08.2009, la momentul când a fost reținut de lucrătorii ORI se afla în ultima zi în care beneficia de prelungirea dreptului de ședere de drept, până la soluționarea cererii sale. La interpelarea Curții, în sensul de a se referi în susținerile sale strict la măsura contestată prin acțiune, reclamantul, prin avocat, arată că argumentele sale se referă la decizia de luare în publică. prevederile art. 51 alin. 5 coroborate cu art. 52 și cu art. 83 alin. 3 lit. b) din OUG nr. 194/2002 și arată că, față de aceste prevederi, avea un termen de 30 de zile de a părăsi România neînsoțit sau de a face plângere împotriva respingerii cererii de prelungire. Menționează că a și formulat plângere adresată Curții de APEL BUCUREȘTI. Mai învederează că măsura atacată încalcă și prevederile art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care consacră dreptul respectării vieții private și a vieții de familie, și că Directiva nr. 38/2004 a Parlamentului European prevede o protecție împotriva expulzărilor. Arată că a stat doi ani în publică, astfel încât nu mai poate fi îndepărtat. La interpelarea Curții, precizează că a stat în publică în baza aceleiași decizii de returnare. Astfel, a stat perioada maximă de luare în publică, pentru că nu a putut fi îndepărtat, neputând, nici la momentul de față, a fi îndepărtat. Mai arată reclamantul, prin avocat, că prevederile art. 104 alin. 9 din OUG nr. 194/2002 nu-i sunt aplicabile pentru că nu au dispărut motivele pentru care nu a putut fi îndepărtat de pe teritoriul României, astfel încât trebuie să i se acorde regimul tolerării. De asemenea, precizează că a formulat o nouă contestație împotriva măsurii de expulzare, contestație care are termen la Tribunalul București, la data de 02.09.2009. Depune copie de pe citația din dosarul respectiv. Deci, pentru aspectele învederate, aspecte care trebuie analizate împreună, solicită admiterea plângerii și anularea măsurii luării în publică.
Pârâtul, prin consilier juridic, solicită respingerea acțiunii ca neîntemeiată, și menținerea actului atacat, acesta fiind emis cu respectarea condițiilor de fond și de formă prevăzute de lege. Arată că, prin întâmpinare, a răspuns motivelor invocate de reclamant, și că dorește să mai precizeze faptul că, în ce privește refuzul acordării dreptului de ședere, reclamantul cetățean străin face parte din categoria cetățenilor străini reglementată de art. 81 alin. 2 din OUG nr. 194/2002, respectiv a declarați indezirabili. Solicită, de asemenea, a se avea în vedere și adresa emisă de Biroul Executări Penale în dosarul nr. 98/D/P/2004, prin rezoluția parchetului dispunându-se luarea în publică pentru o perioadă de 30 de zile. Solicită respingerea acțiunii.
Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a acțiunii, motivând că măsura luării în publică a fost emisă cu respectarea dispozițiilor art. 194 alin. 9 din OUG nr. 194/2002, articol pe care îl citează. Astfel, din actele dosarului rezultă că măsura obligării reclamantului de a nu părăsi România a încetat pe data de 31.08.2008, că îndepărtarea sa nu a putut fi executată și că nu mai există impedimentele pentru care reclamantul nu putea fi îndepărtat de pe teritoriul României. În ce privește faptul că reclamantul este căsătorit cu un cetățean român, sunt aplicabile dispozițiile art. 92 alin. 4 din OUG nr. 194/2002, potrivit cărora fac excepție de la măsura interzicerii îndepărtării de pe teritoriul României străinii care constituie un pericol pentru ordinea publică și securitatea națională, iar, în cazul de față, reclamantul prezintă un asemenea pericol. Solicită respingerea contestației reclamantului, ca neîntemeiată.
Reclamantul, prin avocat, precizează că, la momentul de față, a cerut accesul la o nouă procedură pentru acordarea statutului de refugiat, în baza Legii nr. 122/2006 privind azilul în România, permițându-i-se accesul pe teritoriul României până la momentul la care cererea sa va fi soluționată, deci are permisiune de a rămâne pe teritoriul României. Depune act la dosar în dovedirea susținerilor sale, menționând că acest act poate duce la revocarea măsurii de luare în publică, acest act nefiind cunoscut de procuror la momentul luării acestei măsuri.
Curtea precizează reclamantului, prin avocat, că actul respectiv nu este cunoscut de părțile și de participanții din proces, fiind depus, împotriva prevederilor legale, după momentul închiderii dezbaterilor.
Pârâtul, prin consilier juridic, arată că demersurile pentru o nouă procedură de azil întreprinse de reclamant nu-i acordă dreptul de acces la o nouă procedură de azil. Astfel, Curtea poate soluționa cauza înainte de a trece cele 30 de zile de luare în publică.
Reclamantul, prin avocat, învederează că permisul de ședere este acordat până la momentul soluționării dosarului aflat pe rolul Judecătoriei Sectorului 4
Pârâtul, prin consilier juridic, arată că este o chestiune de oportunitate, și nu de legalitate a luării în publică, chestiune care nu prezintă relevanță, reclamantul putând rămâne în publică în acest interval.
Reprezentantul Ministerului Public învederează că, numai în ipoteza acordării accesului la o nouă procedură de azil, măsura luării în publică ar înceta, însă acest aspect nu rezultă, din câte a înțeles, din actul depus la dosar de reclamant, act ce nu i-a fost comunicat de către reclamant. Astfel, ar fi aplicabile prevederile art. 97 alin. 7 teza a II-a din OUG nr. 194/2002, însă, din actul depus de reclamant, rezultă că acțiunea sa este neîntemeiată, ORI nedispunând acordarea tolerării pe teritoriul României.
CURTEA,
Asupra cauzei de contencios administrativ prezente:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul acestei instanțe sub nr- din 14.08.2009 reclamantul, alias a chemat în judecată pe pârâtul Oficiul Român pentru - Direcția din cadrul Ministerului Administrației și Internelor, solicitând anularea măsurii luării în publică, dispusă de procuror prin rezoluția nr.1996/II-5/2009 din 12.08.2009.
În motivarea acțiunii, reclamantul arată că măsura luării în publică este nelegală, întrucât pe de o parte, există cazul de interzicere a îndepărtării prevăzut de art.92 alin.1 lit.c din OUG nr.194/2002, fiind căsătorit cu un cetățean român, aducându-se atingere și art.8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, iar pe de altă parte, a depus la data de 11.05.2009 o cerere prin care a solicitat prelungirea dreptului de ședere, având termen de soluționare de 90 de zile, astfel că la data emiterii rezoluției contestate se afla în ultima zi de prelungire a dreptului de ședere de drept, beneficiind și de posibilitatea de a părăsi țara neînsoțit în termen de 30 de zile, conform art.82 alin.3 din aceeași ordonanță de urgență.
Totodată, relevă că nu poate fi dispusă măsura luării în publică împotriva sa, în situația în care s-a aflat deja în publică pe periioada maximă prevăzută de art.94 alin.3 din OUG nr.194/2002, apreciind că nu-i sunt aplicabile prevederile art.104 alin.9 din aceeași ordonanță de urgență, deoarece nu au dispărut motivele pentru care nu poate fi îndepărtat de pe teritoriul României, intervenind și căsătoria cu un cetățean român.
Menționează și faptul că are dosarul nr.98/D/P/2004 la Parchetul de pe lângă Înalta Curt ea de Casație și Justiție unde trebuie să își exercite dreptul de apărare.
În drept, și-a întemeiat acțiunea pe disp. OUG nr.194/2002.
În susținerea acțiunii a depus la dosar, în copie, înscrisuri: rezoluția nr.1996/II-5/2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de APEL BUCUREȘTI, certificatul de căsătorie Seria - nr.- din 23.04.2009 eliberat de Consiliul Local al Sectorului 1 B, adresa nr.-/10.08.2009 emisă de pârât.
Pârâtul Oficiul Român pentru a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, deoarece măsura contestată a fost luată în deplină concordanță cu prevederile legale în vigoare și respectă toate condițiile de fond și de formă prevăzute de lege.
A depus la dosar întreaga documentație care a stat la baza dispunerii măsurii luării în publică.
La termenul de judecată din data de 21.08.2009 reclamantul a depus la dosar, în copie, două adrese emise de către pârât și una emisă de Parchetul de pe lângă, referitoare la măsura obligării de a nu părăsi țara (care a încetat la data de 31.08.2008) și la acordarea tolerării pentru o perioadă anterioară.
Totodată, la solicitarea instanței, pârâtul a comunicat cu adresa nr.-/D3/S4//24.08.2009 că nu a dat curs solicitării Parchetului de pe lângă de acordare a tolerării în privința reclamantului.
Examinând actele și lucrările dosarului, Curtea constată că prin Rezoluția nr.1996/II-5/2009 din 12.08.2009 a procurorului anume desemnat din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de APEL BUCUREȘTIs -a dispus, în temeiul art.104 alin.9 din OUG nr.194/2002, republicată, luarea în publică a reclamantului alias pe o perioadă de 30 de zile, începând cu data de 12.08.2009 până la data de 10.09.2009.
S-a reținut că prin sentința penală nr.1661/23.12.2004 a Tribunalului București (rămase definitive prin decizia penală nr. 4453/19.07.2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție) sus-numitul a fost condamnat la o pedeapsă de 5 ani închisoare pentru comiterea infracțiunilor prev. de art. 293.Cod Penal, art. 323 al. 1 și 2.Cod Penal și art. 16 din Legea nr. 87/1994. Împotriva sa a fost dispusă măsura de siguranță a expulzării prev. de art. 117.
Cod PenalLa data de 27.06.2006, străinul a fost liberat din Penitenciarul Slobozia, iar la solicitarea Oficiului R pentru Curtea de APEL BUCUREȘTIa dispus luarea în publică a acestuia la punerea în executare a măsurii expulzării.
La data de 24.01.2007, Parchetul de pe Iângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism a luat față de cetățeanul irakian măsura obligării de a nu părăsi țara, pe o perioadă de 30 zile, durata măsurii fiind prelungită succesiv la data de 31.08.2008.
La data de 26.06.2008, măsura luării în publică a încetat de drept, străinul fiind scos din Centrul de Otopeni, iar la data de 27.06.2008 i s-a acordat regimul tolerării rămânerii pe teritoriul României.
La data de 20.01.2009, Oficiul R pentru a prelungit pe o perioada de 6 luni durata tolerării.
La data de 10.08.2009, cetățeanului irakian i s-a refuzat prelungirea dreptului de ședere în conformitate cu disp. art. 52 al. I din OUG nr. 194/2002, republicată, fiind luate măsuri pentru punerea în aplicare a expulzării.
Ulterior, la data de 02.02.2009, Ambasada Irak la a eliberat celui în cauză un document de călătorie, astfel încât motivele acordării tolerării nu mai subzistă (în contextul în care față de aceasta nu mai acționează nicio măsură preventivă).
Analizând actele și lucrările dosarului, Curtea apreciază că măsura luării în, contestată de reclamant, este legală, fiind dispusă cu respectarea prevederilor art.104 alin.9 în referire la art.97 alin.2 din OUG nr.194/2002 privind regimul în România, republicată.
Astfel, împotriva reclamantului s-a dispus definitiv și irevocabil măsura expulzării, printr-o hotărâre judecătorească, iar motivul pentru care nu a putut fi îndepărtat de pe teritoriul României în perioada de publică anterioară, cel prevăzut de art.15 alin.1 lit.a din OUG nr.194/2002, republicată, nu mai subzistă, întrucât magistratul competent nu a mai dispus prelungirea măsurii interdicției de părăsire a țării.
Invocarea de către reclamant a dispozițiilor art.92 alin.1 lit.c din OUG nr.194/2002, republicată (privind cazul de interzicere a îndepărtării în privința străinului care "este căsătorit cu un cetățean român, iar căsătoria nu este de conveniență) nu este de natură să atragă nulitatea măsurii contestate, deoarece în cauză este dovedită rezonabil incidența situației reglementate e art.92 alin.4 din aceeași ordonanță de urgență, care prevede că fac excepție de la prevederile alin.1 străinii care, printre altele, constituie un pericol pentru ordinea publică și securitatea națională. Astfel, în cauză este necontestat faptul că reclamantul, după cum se arată și prin rezoluția procurorului, a fost condamnat definitiv pentru infracțiuni foarte grave, în special cea privind asocierea în vederea săvârșirii de infracțiuni (art.323 alin.1 și 2 Cod penal), fiind cercetat penal și pentru alte infracțiuni.
Nu prezintă relevanță nici invocarea prevederilor art.92 alin.4 din OUG nr.194/2002, republicată, doar în privința măsurii prezente, în situația în care incidența acestor prevederi este evidentă.
Pe de lată parte, nu trebuie confundată măsura luării în publică cu măsura expulzării și nici cu legalitatea punerii în executare a acesteia din urmă.
Aceasta, deoarece măsura luării în este doar o măsură administrativă care se dispune, în condițiile prevăzute d lege, pentru facilitarea îndepărtării străinului din țară.
Pe calea acțiunii formulate împotriva măsurii luării în publică pot fi examinate doar condițiile prevăzute de lege pentru dispunerea acestei măsuri, iar nu și legalitatea măsurii expulzării sau punerii în executare a acesteia din urmă (pentru care legea prevede căi de atac în mod separat). Or, în cauză, astfel cum am arătat anterior, sunt întrunite cerințele legii pentru a se dispune măsura luării în publică.
Totodată, se situează în mod vădit în afara cadrului legal susținerea reclamantului potrivit căreia luarea sa în publică putea fi efectuată numai după ce refuzul prelungirii dreptului de ședere rămânea definitiv prin comunicarea refuzului.
Susținerea reclamantului se întemeiază pe prevederile art.51 alin.5 din OUG nr.194/2002, republicată, numai că el nu se află în ipoteza prevăzută de acest text, care presupune ab initio, printre altele, ca solicitantul prelungirii dreptului de ședere să beneficieze de un drept de ședere la momentul formulării cererii de prelungire, ceea ce nu este cazul reclamantului, deoarece, conform art.91 alin.2 din OUG nr.194/2002 (versiunea în vigoare la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești penale prin care a dispus expulzarea), dreptul său de ședere a încetat de drept la data la care a fost dispusă măsura expulzării. Formularea abuzivă a unei cereri de prelungire a unui drept de ședere inexistent nu poate avea consecințele invocate de reclamant, care sunt prevăzute de lege doar pentru solicitanții care au în patrimoniul lor un drept de ședere la data formulării cererii. În plus, textul invocat prevede expres că dreptul de ședere se prelungește de drept până la soluționarea cererii, iar nu până la comunicarea soluției de refuz, astfel că și în situația în care textul i s-ar fi aplicat, el nu ar fi condus la anularea măsurii contestate.
De asemenea, art.104 alin.9 din OUG nr.194/2002, republicată, reglementează în mod expres o perioadă de 30 de zile suplimentară pentru dispunerea măsurii luării în publică, în raport u durata prevăzută de art.94 alin.3 din aceeași ordonanță de urgență, astfel că nu poate fi primită critica reclamantului sub acest aspect.
Totodată, măsura luării în publică nu poate "echivala cu o dezrădăcinare ce poate crea dificultăți de adaptare și obstacole reale", cum neîntemeiat susține reclamantul, întrucât ea este, după cum am arătat și anterior doar o măsură administrativă de restrângere temporară a libertății de mișcare pe teritoriul statului român, care se dispune în condiții riguros reglementate de lege, dar care permite cetățeanului străin să părăsească Centrul de în condițiile reglementate de Regulamentul interior al instituției din urmă.
Prin urmare, fiind luată în condițiile prevăzute de lege, nu se poate aprecia că aduce atingere drepturilor consacrate de art.8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
În fine, nu prezintă relevanță faptul că, ulterior dispunerii măsurii luării în publică, conform art.89 din Legea nr.122/2006 privind azilul în România, în urma solicitării accesului la o nouă procedură de azil, reclamantul a avut permisiunea de a rămâne pe teritoriul României, în perioada 13 - 17.08.2009, deoarece, pe de o parte, prevederea legală indicată nu stabilește vreo consecință în privința măsurii prezente, iar pe de altă parte, legea stabilește că măsura luării în publică încetează doar la data acordării accesului la o nouă procedură (art.97 alin.7 teza finală din OUG nr. 194/2002, republicată), ceea ce nu este cazul în speță.
Pe cale de consecință, întrucât măsura contestată este legală și temeinică, se va respinge acțiunea ca neîntemeiată, în baza art.104 alin.9 în referire la art.97 din OUG 194/2002, republicată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Respinge, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamantul alias, născut la 10.11.1959 în, în prezent reținut în Centrul de Otopeni, din Șos.B - P nr.257, județul I, cu domiciliul ales în B, Calea nr.109, Bl.6,.E, parter,.137, sector 6, în contradictoriu cu pârâtul OFICIUL ROMÂN PENTRU, cu sediul în B Str.-.-. nr.2. sector 5.
Cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi 26.08.2009.
PREȘEDINTE GREFIER
Red.
Gh./4 ex.
18.09.2009
Președinte:Victor HortolomeiJudecători:Victor Hortolomei
