Despăgubire. Decizia 1002/2008. Curtea de Apel Tg Mures

Jurisprudenţă şi speţe de contencios administrativ (Jurindex)

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL TÂRGU MUREȘ

SECȚIA COMERCIALĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL

Dosar nr-

DECIZIA nr. 1002/

Ședința publică din 18 noiembrie 2008

Completul compus din:

- Președinte

- - Judecător

- Judecător

Grefier -

Pe rol pronunțarea asupra recursurilor formulate de Direcția Generală a Finanțelor Publice M, cu sediul în Târgu-M--3, județul M, Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice M, cu sediul în Târgu-M,--3, județul M, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu -M, cu sediul în Târgu-M-, județul M și Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu sediul în B,--14, sector 5, împotriva sentinței civile nr. 128/18.02.2008 pronunțată de Tribunalul Mureș, în dosarul nr-.

În lipsa părților.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

dezbaterilor și susținerile reprezentantei recurenților, au fost consemnate în încheierea de ședință din 11.11.2008, care face parte integrantă din prezenta decizie, a cărei pronunțare a fost amânată la 18.11.2008.

CURTEA,

Prin sentința nr. 128/18 februarie 2008 Tribunalului Mureș, dos. nr- a admis acțiunea înaintată de reclamanții, funcționari publici în contradictoriu cu pârâții Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureș, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL TÂRGU MUREȘ, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Ministerul Economiei și Finanțelor, Direcția Generală a Finanțelor Publice M și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și, în consecință, a obligat pârâții 1-5 în solidar la plata drepturilor salariale reprezentând diferența dintre salariul prevăzut pentru funcționarii publici din cadrul departamentului economic - financiar și administrativ al Înaltei Curți de Casație și Justiție și cel prevăzut pentru funcționarii publici din cadrul departamentelor economico - financiare și administrative al celorlalte instanței judecătorești pentru perioada 01.11.2004 - 01.11.2007, sume actualizate în raport cu rata inflației la data plății efective a acestora, sume actualizate cu coeficientul de inflație până la plata efectivă.

A obligat pârâții să aloce sumele de bani arătate mai sus prin includerea lor în bugetul de stat, respectiv la prima rectificare, după rămânerea definitivă a sentinței, în solidar, cu ceilalți pârâți.

A obligat pârâții de rând 1-5 să acorde în continuare reclamanților aceleași drepturi salariale cu cele prevăzute în lege pentru funcționarii publici din cadrul departamentului economico - financiar și administrativ al ÎCCJ până la elaborarea unui sistem nediscriminatoriu de salarizare.

Pentru a pronunța în acest sens, instanța de fond a reținut, în considerentele hotărârii atacate, următoarele:

Prin cererea introductivă de instanță reclamanții au solicitat, în contradictoriu cu pârâții, obligarea acestora din urmă la plata drepturilor bănești în conținutul mai sus-arătat, motivând că plata acestui spor doar pentru o anumită parte a aceleiași categorii profesionale este discriminatorie, discriminarea fiind constatată prin Hotărârea CNCD nr. 262/21.06.2007 și odată constatată această discriminare, se impune repararea prejudiciului conform art. 2 alin. 11 din nr.OG 137/2000 rep.

Instanța de fond reține, în esență, că reclamanții au calitatea de funcționari publici în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Mureș și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Tg. - M, iar organizarea departamentului economico - financiar și administrativ fiind prevăzut de dispozițiile art. 125 - 128 din Legea nr. 304/2004 rep. dispoziții care nu prevăd nicio deosebire de organizare, ori criterii de ierarhizare între departamentele din interiorul autorității judecătorești.

Ca atare, conchide instanța de fond, după modul de organizare și funcționare a acestor departamente nu există niciun fel de deosebire cu privire la salarizarea funcționarilor publici, deosebirea făcându-se doar prin Anexa I, unde sunt cuprinși funcționarii publici din cadrul Departamentului ÎCCJ, și Anexa III, unde sunt cuprinși funcționarii din cadrul departamentelor organizate la instanțe.

Or, se arată în continuare în hotărârea atacată, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării prin Hotărârea nr. 262/21.06.2007 a constatat că salarizarea diferită a funcționarilor publici din cadrul departamentelor economico - financiar și administrative din cadrul instanțelor de judecată "reprezintă un tratament diferențiat" și contravine dispozițiilor art. 7 alin. 1 lit. b din Decretul nr. 202/1974 prin care a fost ratificat Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, încălcând și dispozițiile similare din Pactul cu privire la drepturile civile și politice, cele din Carta socială europeană revizuită și art. 1 din Protocolul 12 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dar și art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, toate aceste dispoziții având în vedere principiul excluderii discriminării în exercitarea dreptului la muncă și asigurarea unei remunerații egale la muncă egală.

Or, constatarea unei astfel de discriminări se aplică și funcționarilor publici ce funcționează la parchetele parte a Ministerului Public, în fapt fiind vorba de același mod de reglementare și funcționare a acestor departamente, iar modul de salarizare este același cu cel al funcționarilor public de la instanțele judecătorești.

În final, instanța de fond reține că nu a fost prezentat niciun motiv obiectiv prin care să se justifice aplicarea unui tratament diferențiat.

Față de această hotărâre au declarat, în termen, recursuri pârâtele M, în reprezentarea intereselor Ministerului Finanțelor Publice, precum și.

În motivele de recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Tg. - M invocă excepția lipsei competenței materiale a instanței de contencios administrativ, afirmând că soluționarea cauzei cade în competența instanței comune, potrivit art. 27 alin. 1 din nr.OG 137/2000 rep. adică a judecătoriei. De asemenea, a invocat și lipsa plângerii prealabile, tot o excepție de fond, motivând că potrivit art. 109 alin. 2 Cod procedură civilă raportat la art. 7 alin.1 din Legea nr. 554/2004 era obligatorie parcurgerea fazei prealabile. Pe fondul cauzei se invocă faptul că prima instanță ar fi acordat reclamanților drepturi inexistente, neprevăzute de lege, arogându-și atribuții de legiferare specifice altor puteri constituite în stat, iar din ansamblul dispozițiilor nr.OG 137/2000 rep. rezultă cu certitudine că noțiunea de discriminare nu se raportează decât la modalitatea de aplicare a unor dispoziții legale, iar nu la examinarea soluțiilor legislative alese de către legiuitor. În continuare, bazându-se pe dispozițiile art. 27 din același act normativ, recurentul apreciază că din interpretarea acestei norme ar rezulta că hotărârile emise de Colegiul director al CNCD sunt pronunțate doar în materia investigării și sancționării contravenționale a faptelor/actelor de discriminare, nicio prevedere cuprinsă în nr.OG 137/2000 rep. nu abilitează Colegiul să emită hotărâri în exercitarea atribuției de armonizare a legislației. Cu privire la admiterea capătului de cerere referitor la acordarea în continuare a diferențelor salariale solicitate, recurentul consideră că instanța de fond în mod greșit le-ar fi acordat, acestea referindu-se la un drept viitor care nu s-a născut încă, neconstituindu-se, din acest punct de vedere, ca un drept actual ce ar putea fi valorificat doar pe măsura și sub condiția desfășurării raporturilor de serviciu ale funcționarilor publici.

Prin recursul motivat, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție invocă aceleași două excepții, ce au fost invocate și în fața instanței de fond. În plus, invocă decizia nr. 821/03.07.2008 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial al României, prin care s-au stabilit că dispozițiile art. 2 alin. 1 și alin. 11, precum și dispozițiile art. 27 alin. 1 din nr.OG 137/2000 rep. sunt neconstituționale. Pe fondul cauzei, motivele de recurs în esență sunt ca și cele indicate de recurentul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Tg. - În plus, se mai arată că în mod nelegal instanța de fond a dispus plata drepturilor bănești, actualizate cu rata inflației, deși este instituție bugetară iar Legea bugetului de stat 388/31.12.2007 nu prevede un capitol distinct de cheltuieli pentru plata diferențelor de drepturi salariale acordate de către instanță.

Recurenta M solicită ca prin admiterea recursului să fie modificată integral hotărârea atacată și admisă excepția lipsei calității procesual pasive. În esență susține că nu poate avea calitate procesuală pasivă în cauză, excepție susținută și în fața instanței de fond, respinsă de instanță, pentru că nu există un raport juridic direct între intimat și recurentă care să dea naștere la drepturi și obligații reciproce între părți. În ce privește fondul cauzei, recurenta nu își motivează în niciun fel recursul.

Analizând actele de la dosar, atât prin prisma motivelor de recurs invocate, cât și în virtutea rolului devolutiv prevăzut de art. 304 Cod procedură civilă, instanța de recurs reține următoarele:

În ce privește singurul motiv de recurs invocat, instanța nu-l va reține, urmând a-l respinge ca nefondat.

În acest sens, Ministerul Finanțelor Publice are un rol bine determinat în elaborarea și aprobarea bugetului de stat anual, buget în care sunt prevăzute propunerile de cheltuieli detaliate ale ordonatorilor principali de credite (art. 16 și art. 28 lit. e din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice).

Cu alte cuvinte, Ministerul Finanțelor Publice poate să respingă propunerile de buget ale ordonatorilor principali de credite, în cazul de față Ministerul -.

Din acest punct de vedere, instanța constată că Ministerul Finanțelor Publice, din această perspectivă, poate avea calitate procesuală pasivă în raport cu obligațiile sale legale prevăzute de art. 16 și 28 lit. e din Legea nr. 500/2002 și, ca atare, poate fi obligat la prevederea (și acceptarea propunerilor făcute de ordonatorii principali de credite) în bugetul anual sau în rectificările bugetare, care se adoptă de asemenea prin lege la propunerea și fundamentarea făcută de Ministerul Finanțelor Publice, a acestor sume ce concretizează drepturile solicitate de reclamanții-intimați.

Deși recurenta, prin reprezentant, nu a motivat recursul pe fondul cauzei, conform principiului devolutiv a căii de atac al recursului exercitat instanța nu reține nicio posibilă cauză de ordine publică ce ar face ca recursul să fie admis.

Astfel, instanța de fond a motivat temeinic și legal hotărârea dată, în sensul că sporul în cauză este cuvenit reclamanților. Reclamanții intimați, atât prin specificul muncii lor, dar și prin fișa postului, dar și potrivit prescripțiilor legale, respectiv art. 37alin. 1 din Legea nr. 182/2002, constată că îndeplinesc condițiile pentru acordarea sporului, cu atât mai mult cu cât fișele postului fac referire directă la Legea nr. 182/2002.

Din aceste rațiuni, instanța constată că recursul prin reprezentant este nefondat și din acest punct de vedere va respinge recursul formulat în cauză.

În ce privește recursurile formulate de ceilalți doi recurenți, instanța are în vedere următoarele:

În ce privește primul motiv de recurs, instanța nu-l va reține, urmând a-l respinge ca nefondat.

Cu alte cuvinte, Ministerul Finanțelor Publice poate să respingă propunerile de buget ale ordonatorilor principali de credite, în cazul de față Ministerul Administrației și Internelor.

În ce privește fondul cauzei, instanța constată că art. 91 din Legea nr. 188/1999, text introdus prin Legea nr. 251/2006, prevede că " Cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcționarului public sunt de competenta instanțelor de contencios administrativ, cu excepția situațiilor pentru care este stabilită expres prin lege competenta altor instanțe." Fiind o normă de procedură ea se aplică de la data intrării în vigoare a legii, chiar dacă are în vedere raporturi juridice substanțiale născute anterior Legii nr. 251/2006.

Așadar, din textul mai sus arătat rezultă că orice litigiu ce are ca obiect raportul de serviciu al funcționarului public cade în competența de soluționare a instanței de contencios administrativ, ceea ce este și cazul litigiului de față, întrucât dreptul prevăzut la art. 34 alin. 2 din Legea nr. 188/1999 (în redactarea actului de la data formulării acțiunii) intră în definiția largă dată raportului de serviciu de art. 1 alin. 1 din Legea nr. 188/1999 ("Prezenta lege reglementează regimul general al raporturilor juridice dintre functionarii publici și stat sau administrația publica locală, prin autoritățile administrative autonome ori prin autoritățile și instituțiile publice ale administrației publice centrale și locale, denumite în continuare raporturi de serviciu."),întrucât, fără îndoială, dreptul salarial solicitat de reclamant este un raport juridic dintre funcționar public, pe de-o parte, și stat, administrația publică locală, autoritate administrativă autonomă, autorități sau instituții publice ale administrației publice centrale și locale, pe de altă parte.

În al doilea rând, în măsura în care instanța competentă este cea de contencios administrativ, evident că instanța, sesizată cu un astfel de litigiu, este datoare să verifice dacă sunt îndeplinite toate condițiile prevăzute de actul normativ cadru în materia contenciosului administrativ, respectiv Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

În acest sens, instanța este obligată să verifice dacă acțiunea a fost introdusă în termenele legale prevăzute de art. 11 din Legea nr. 554/2004, ceea ce înseamnă că trebuie să verifice dacă reclamantul a formulat plângere prealabilă, dacă există un refuz de soluționare de către pârâți a cererii reclamantului adresată acestora, ori cererea acestuia adresată acelorași pârâți nu a fost soluționată în termenul legal.

Mai mult, soluțiile pe care instanța le va da, potrivit art. 18 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, sunt expres prevăzute, adică de a anula în tot sau în parte un act administrativ (ceea ce nu e cazul de față), ori de a obliga autoritatea publică de a emite un act administrativ (ceea ce ar fi cazul de față, însă nu s-a solicitat acest lucru, ci doar obligarea la plata unor sume de bani datorate cu titlu de drepturi salariale).

Doar în cazul în care instanța ar da una din soluțiile de la aliniatul 1 al art. 18, legiuitorul prevede, la art. 18 alin. 3 din Legea nr. 554/2004, că instanța va putea hotărî și asupra despăgubirilor materiale și morale (reclamantul a solicitat, în fapt, despăgubiri materiale cauzate prin neplata drepturilor salariale).

Astfel, pe fondul cauzei, instanța constată că reclamanții intimați ar fi trebuit să urmeze procedura grațioasă, așa cum este ea prevăzută de Legea nr. 554/2004 și la care face trimitere art. 91 din Legea nr. 188/1999.

Curtea de APEL TÂRGU MUREȘa hotărât, în cazuri similare (în acest sens este decizia 530/R/10.06.2008 a Curții de Apel Tg.-M), în sensul recunoașterii drepturilor bănești în raport cu care au fost formulate acțiunile introductive de instanță, prin respingerea recursurilor formulate în cauză. În aceste cauze instanța de recurs nu a considerat necesar a invoca neparcurgerea procedurii administrative prealabile, potrivit art. 7 din Legea nr. 554/2004.

În cauza de față, instanța de recurs constată că intimații se află într-o situație similară cu funcționarii publici care și-au câștigat drepturile bănești prin deciziile mai sus-amintite.

Din această perspectivă, deși consideră că în raport cu dispozițiile art. 91 din Legea nr. 188/1999 ce face trimitere la Legea nr. 554/2004, în întregul ei și nu selectiv, ar fi trebuit parcursă procedura administrativă, instanța de recurs ținând cont că în situații similare (relevate în deciziile mai sus-amintite) funcționarii publici nu au fost obligați să parcurgă procedura administrativă prealabilă, constată că sunt aplicabile dispozițiile art. 1 paragraf 1 din Protocolul 12 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.

Acest text al convenției prevede că"Exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurată fără nici o discriminare bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, nașteresau oricare altă situație.(subl. )"

Fără îndoială că este vorba, în cazul de față, de"orice altă situație"dacă s-ar impune intimaților să urmeze procedura prealabilă administrativă, în sensul că ar fi într-o situație discriminatorie în raport cu ceilalți funcționari publici cărora, în situații similare, nu li s-a impus o obligație suplimentară, cea de a urma procedura prealabilă administrativă.

În al doilea rând, s-ar aduce atingere și dreptului consacrat de art. 6 paragraf 1 din Convenție, ce prevede dreptul la un proces echitabil, în sensul că dacă s-ar constata prematuritatea acțiunii introductive de instanță prin neparcurgerea procedurii prealabile ar fi blocat accesul intimaților de a avea acces la justiție, aceasta, desigur, din perspectiva principiului non-discriminării prevăzut de art. 1 paragraf 1 din Protocolul 12 al Convenției.

În ce privește cea de a doua excepție, referitoare la pretinsa necompetență materială a instanței de contencios administrativ, instanța nu o va reține.

Art. 27 alin. 1 din nr.OG 137/2000 rep. prevede textual că"Persoana care se consideră discriminată poate formula, în fața instanței de judecată, o cerere pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun. Cererea este scutită de taxă judiciară de timbru și nu este condiționată de sesizarea Consiliului". Or, contrar celor susținute de recurente, "dreptul comun"în ce privește acțiunilor formulate de funcționarii publici ce au ca obiect raporturi de serviciu (art. 109 din Legea nr. 188/1999 rep.) este dreptul comun indicat de legiuitor, astfel că în fapt art. 27 alin. 1 din nr.OG 137/2000 rep. trebuie interpretat în raport cu textul art. 109 din Legea nr. 188/1999, acest din urmă text trimițând la soluționarea unor astfel de acțiuni pe calea contenciosului administrativ.

Ca atare, instanța constată că nici acest argument, legat de excepția de necompetență materială, nu este întemeiat, astfel că nu-l va reține.

Așadar, instanța de recurs va cerceta motivul de recurs invocat de recurenți referitor la fondul cauzei.

Argumentul principal, de care s-a uzat, pe fondul cauzei, este acela că noțiunea de discriminare nu se poate raporta decât la modul de aplicare a legii și nu la examinarea soluțiilor legislative alese de legiuitor.

În acest sens, instanța reține că dispozițiile art. 27 alin. 1 din nr.OG 137/2000 rep. prevede că " Persoana care se considera discriminata poate formula, în fata instanței de judecata, o cerere pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminarii sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun. Cererea este scutită de taxa judiciară de timbru și nu este condiționată de sesizarea Consiliului.".

Acest text trebuie coroborat cu garanțiile și principiile recunoscute tocmai de legiuitor la art. 1 din nr.OG 137/2000 rep., ca și aspecte ale dreptului fundamental la non-discriminare recunoscut de art. 1 din Protocolul 12 din Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului, aliniatul 1 al art. 2 enumerând în principal acele garanții și principii cu privire la non-discriminare, pe care statul însuși, prin acest act normative, se obligă să le respecte.

Astfel, la art. 1 alin. 2 lit. e subpunctul i) se arată în special că se garantează, de către statul român, ca drept economic în special"(i) dreptul la munca, la libera alegere a ocupației, la condiții de munca echitabile și satisfăcătoare, la protecția impotriva somajului, la un salariu egal pentru munca egala, la o remunerație echitabila și satisfăcătoare;".

Așadar, se pune problema dacă persoana, care se pretinde discriminată de către o dispoziție legală (conform criteriilor discriminării directe sau/și indirecte prevăzute de art. 2 alin. 1 și/sau 3), poate formula în fața instanței de judecată o acțiune prin care să solicite acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării, precum și anularea situației create prin discriminare, constatând în primul rând că ar exista o situație de discriminare, prevăzută de art. 2 alin. 1 sau 3 din nr.OG 137/2000 rep. prin neexercitarea vreunui drept prevăzut de art. 1 din același act normativ.

Apare de domeniul evidenței că-i revine sarcina, văzută aici ca o obligație de către tocmai legiuitorul român prin interpretarea sistematică a dispozițiilor art. 1 alin. 1 și 2, art. 2 alin. 1 și/sau 3, precum și art. 27 din nr.OG 137/2000 rep. inclusiv relativ la discriminările directe sau indirecte indicate de legiuitor.

Tocmai acesta este sensul dreptului fundamental la non-discriminare (art. 1 paragraf 1 din Convenție prevede cu titlu general că: "Exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurată fără nici o discriminare bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație.".

Fără îndoială că repararea unei astfel de discriminări, constatate cu argumente corecte și pertinente de instanța de fond, și pe care instanța de recurs și le însușește, poate fi făcută de către un tribunal, acesta fiind un alt drept fundamental prevăzut de Convenția Europeană citată mai sus, respective la art. 6 paragraf 1 ( " Orice persoana are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanta independenta și impartiala, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, ").

Or, în cazul de față reclamanții - intimați au invocat o situație de discriminare concretă, a cărei dovadă de altfel au și făcut-o, inclusiv prin constatarea făcută prin Hotărârea nr. 262/2007 dată de CNCD, asupra căreia instanța trebuie să se pronunțe.

Aici nu este vorba de încălcarea atribuțiilor unei alte puteri în stat, respectiv puterea legiuitoare, ci de constatarea dacă o anumită normă/dispoziție/text de lege este sau nu discriminatoriu în raport cu o anumită situație dată, în funcție de anumite criterii prevăzute tocmai de același legiuitor.

Cu alte cuvinte, recurentul Ministerul - tinde să invoce inadmisibilitatea acțiunii formulate de reclamanții - intimați, chiar dacă într-o asemenea situație se face că nu observă că prin astfel de argumente se încalcă drepturi fundamentale ale omului pe care România și le-a asumat încă din anul 1994 (art. 6 paragraf 1 din Convenție) sau din 2006 (semnarea Protocolului 12 de către România), ori drepturi recunoscute tocmai de legiuitor, același legiuitor prevăzând și mecanisme apte de a elimina situațiile de discriminare și de a remedia efectele lor negative.

Or, cum s-a arătat mai sus, în niciun caz instanța de fond nu a "examinat soluțiile legislative alese de către legiuitor", după cum pretinde recurentul, ci a procedat la analiza dacă există sau nu o discriminare, pe baza dovezilor concrete furnizate de reclamanții - intimați, acestea fiind inclusiv normele legislative care au creat situația discriminatorie constatată în mod corect de prima instanță, constatarea discriminării fiind una din obligațiile instituite chiar de art. 27 alin. 1 din nr.OG 137/2000 rep.

Aici mai trebuie spus că odată constată discriminarea, prin aceea că instanța a constatat imposibilitatea exercitării dreptului prevăzut la art. 1 alin. 2 lit. e) pct. i) constând într-o remunerație echitabilă și satisfăcătoare, instanța de fond a urmat, în mod corect, al doilea pas prevăzut de OG137/2000 rep. și anume acordarea drepturilor salariale pentru trecut prin acordarea despăgubirilor, ca și pentru viitor în sensul în care a dispus anularea situației de discriminare.

Argumentul recurenților, astfel, nu va fi reținut de instanță.

Nici cel de-al doilea argument, legat evident de Hotărârea nr. 262/2007 dată de CNCD, fără însă ca recurenții să se refere expres la acest mijloc de probă furnizat de reclamanții - intimați, potrivit căruia CNCD are doar atribuții de investigare și sancționare contravențională a faptelor/actelor de discriminare nu va fi primit de instanță.

În acest sens, recurenții omit cu bună știință faptul că una din atribuțiile CNCD este tocmai constatarea faptelor/situațiilor de discriminare (art. 9 alin. lit. prevede textual că CNCD are ca atribuții: "investigarea, constatarea și sancționarea faptelor de discriminare;"), astfel că nu se susține în niciun fel argumentul recurenților, pe care, astfel, instanța îl va respinge.

În fine, argumentul recurenților, cum că instanța de fond nu putea acorda pentru viitor drepturile salariale contravine dispozițiilor art. 27 alin. 1 din nr.OG 137/2000 rep. citate mai sus, care arată expres că persoana cere acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării, precum și anularea situației de discriminare. Or, prin anularea situației de discriminare se înțelege tocmai acordarea în continuare, pentru viitor, a drepturilor salariale, obiect al discriminării invocate de reclamanții - intimați.

În fine, ultimul argument, de care a uzat Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, este cel legat de decizia nr. 821/03.07.2008 a Curții Constituționale.

Instanța constată că această decizie admite excepția de neconstituționalitate a art. 1, art. 2 alin. 3 și art. 27 alin. 1 din OG137/2000 rep. în sensul în care" sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte"

Instanța constată, de fapt, că decizia mai sus - amintită nu se aplică în cauza de față, din cel puțin două perspective.

În cazul de față reclamanții - intimați nu solicită " anularea" sau "refuzul"aplicării unei dispoziții dintr-un act normativ sau a unui act normativ. Dimpotrivă, reclamanții - intimați solicităaplicareaunei norme și nu anularea sau refuzul aplicării unei dispoziții dintr-o lege. Acesta este și sensul în care a procedat, corect, instanța de fond: a constatat starea de discriminare prin faptul că un text de lege a fost aplicat doar unor funcționari publici, în condițiile în care în aceeași situație, altor funcționari nu li se aplică aceste norme legale și, pentru a anula starea de discriminare, a aplicat normele legale privind dreptul salarial și pentru reclamanții - intimați.

În al doilea rând, legat de argumentul anterior, Protocolul 12 al Convenției Europene a Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului prevede interzicerea discriminării, paragraful 1 al art. 1 recunoscând că exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurată fără discriminare în oricare situație. Or, în cazul de față, așa cum s-a precizat mai sus, reclamanții - intimați nu și-au putut exercita dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare prin situația discriminatorie mai sus - descrisă.

Art. 20 paragraf 2 din Constituția României prevede că"Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.". Cum textul constituțional face trimitere directă și explicită inclusiv la Protocolul 12, art. 1 paragraf 1 din Convenție, evident că acest text asumat de statul român se aplică în mod direct chiar și în raport cu deciziile Curții Constituționale, acestea făcând parte din sintagma " legile interne". Astfel, instanța va respinge și argumentul invocat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în sensul în care, în raport cu dreptul recunoscut ca fiind încălcat, cel legat de nediscriminare, textul art. 1 paragraf 1 din Protocolul 12 se aplică cu prioritate.

Pentru toate aceste rațiuni, instanța va dispune și respingerea ca netemeinice și nefondate recursurile formulate de ceilalți doi pârâți.

PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:

Respinge recursurile Direcției Generale a Finanțelor Publice, cu sediul în Târgu-M--3, județul M, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu sediul în B,--14, sector 5 și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu -M, cu sediul în Târgu-M-, județul M, formulate împotriva sentinței civile nr. 128/18.02.2008 a Tribunalului Mureș, dosar nr-.

Fără cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică din 18 noiembrie 2008.

PREȘEDINTE: Nemenționat

Judecător,

Grefier,

Red.

Tehnored.

2 exp./11.12.2008

Jud.fond.;

Președinte:Nemenționat
Judecători:Nemenționat

Despăgubire. Decizia 1002/2008. Curtea de Apel Tg Mures

Vezi și alte spețe de contencios administrativ:

Comentarii despre Despăgubire. Decizia 1002/2008. Curtea de Apel Tg Mures