Despăgubire contencios administrativ. Decizia 1392/2008. Curtea de Apel Oradea
| Comentarii |
|
ROMÂNIA |
CURTEA DE APEL ORADEA |
- Secția civilă mixtă - |
completul - II/ Dosar nr- |
DECIZIA CIVILĂ NR. 1392/2008-
Ședința publică din data de 8 octombrie 2008
PREȘEDINTE: Maria Galeș | - - | - JUDECĂTOR 2: Dana Cigan |
- - | - JUDECĂTOR 3: Aurora Popa | |
- - | - judecător | |
- - | - grefier |
Pe rol fiind soluționarea recursului civil declarat de recurenta pârâtă (, domiciliată în C N,-,. 16, județul C, în contradictoriu cu intimatul reclamant SPITALUL ORĂȘENESC, cu sediul în O,-, județul S M, împotriva 591/D din 31 martie 2008 pronunțată de Tribunalul Satu Mare în dosar nr-, având ca obiect: despăgubiri.
La apelul nominal făcut în ședința publică de azi se prezintă reprezentanta recurentei pârâte ( -lipsă, avocat, în baza împuternicirii avocațiale nr. 43/21.04.2008 emisă de Baroul Cluj -Cabinet Individual, lipsă fiind intimatul reclamant.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S- făcut referatul cauzei, învederându-se instanței faptul că prezentul recurs este scutit de la plata taxei judiciare de timbru și al timbrului judiciar, având în vedere natura cauzei dedusă judecății, după care:
Reprezentanta recurentei pârâte arată că nu mai are alte probe și solicită cuvântul asupra recursului de față.
Nefiind alte cereri de formulat sau probe de administrat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentanta recurentei pârâte solicită admiterea recursului promovat de partea pe care o reprezintă, modificarea hotărârii atacate și în fond respingerea cererii formulate de reclamant, cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată.
CURTEA DE APEL
DELIBERÂND:
Asupra recursului civil de față, instanța constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 590/D din 31 martie 2008 pronunțată de Tribunalul Satu Mare în dosar nr-, s-au admis excepțiile de inadmisibilitate invocate de pârâtă.
S-a respins ca inadmisibilă acțiunea reclamantului SPITALUL ORĂȘENESC O, împotriva pârâtei (, având ca obiect constatarea existenței raporturilor de muncă și a prejudiciului.
S-a admis acțiunea reclamantului împotriva pârâtei având ca obiect obligarea acesteia din urmă la plata sumei de 45.720 lei.
Fără cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța în acest mod, instanța de fond a avut în vedere următoarele considerente:
Deliberând asupra excepției de inadmisibilitate a primelor două capete de cerere, în conformitate cu dispozițiile art.137 Cod procedură civilă, tribunalul le-a apreciat ca întemeiate.
Astfel, cererea reclamantului de a constata existența unui raport de muncă între părți și a unui prejudiciu s-a apreciat a fi inadmisibilă din perspectiva art.111 Cod procedură civilă "partea care are interes poate să facă cerere pentru constatarea existenței sau neexistenței unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului".
Urmare a acestei dezlegări, analiza excepției lipsei interesului juridic s-a apreciat a fi superfluă.
Probele administrate în susținerea celui de-al treilea capăt de cerere dovedesc că reclamantul Spitalul Orașului O, reprezentat prin director și pârâtă, au încheiat la data de 24.03.2000 contractul de muncă nr.1482 înregistrat sub nr.519. La aceeași dată, părțile au semnat actul adițional prin care pârâta se obligă să funcționeze ca specialist pe postul de medic specialist o perioadă de minim 5 ani de la obținerea specializării, în cazul în care nu va respecta această obligație pârâta urmând a restitui reclamantului o sumă echivalentă a 36 de salarii medii pe economie din perioada renunțării.
Pornind de la premisa că art.2 din actul adițional la contractul de muncă reprezintă o clauză penală, au fost înlăturate apărările formulate de pârâtă în baza art.194 și 195 Codul muncii.
Art.195 Codul muncii prevede interdicția salariaților care au beneficiat de un stagiu de formare profesională mai M de 60 de zile, în condițiile art.194 alin.2 lit.b și alin.3 (cu scoaterea din activitate pentru o perioadă mai M de 25% din durata zilnică a timpului normal de lucru sau cu scoaterea integrală din activitate) de a avea inițiativa încetării contractului individual de muncă o perioadă de cel puțin 3 ani de la data absolvirii cursurilor. Articolul menționat prevede o obligație minimală a salariatului.
Pârâta a învederat că a prestat muncă întreaga perioadă a cursurilor, nefiindu-i aplicabile dispozițiile de mai sus.
Acceptând că pârâta se încadrează în categoria salariaților prevăzuți de art.194 alin.2 lit.a (scoaterea din activitate în perioada cursurilor nu depășește 25% din durata zilnică de lucru) sau, mai mult, că aceasta nu se încadrează deloc în dispozițiile art.194 Codul muncii, prestând muncă integral pe durata specializării, s- conchis că acesteia nu îi sunt aplicabile dispozițiile art.195 alin.1 Codul muncii (interdicția de a înceta contractul de muncă pe o perioadă de 3 ani de la absolvirea cursurilor) și nici cele corelative ale art.195 alin.3 (obligarea la plata cheltuielilor ocazionate cu pregătirea profesională în cazul încetării raporturilor de muncă înainte de expirarea celor 3 ani).
Aceste dispoziții, care cuprind obligații minimale ale salariatului, nu exclud însă aplicabilitatea alin.2 al art.195 Codul muncii "durata obligației salariatului de a presta muncă în favoarea angajatorului, precum și orice alte aspecte în legătură cu obligația salariatului, ulterioare formării profesionale, se stabilesc prin act adițional la contractul individual de muncă".
a contrario, ar însemna să negăm principiul libertății contractuale a părților, aplicabil și în raporturile de muncă potrivit dispozițiilor art.295 Codul muncii.
Dispozițiile art.195 alin.1 și alin.3 Codul muncii reglementează situațiile limitativ prevăzute prin prevederile lor. Situația juridică a pârâtei nu se încadrează în aceste dispoziții care reglementează modul de recuperare a cheltuielilor de pregătire profesională. Aceasta nu înseamnă că nu îi sunt aplicabile alte dispoziții legale, precum cele cuprinse în art.1066, 1072 Cod civil, având în vedere obiectul actului adițional - plata unei sume echivalente cu 36 de salarii medii pe economie, iar nicidecum restituirea cheltuielilor de pregătire profesională prevăzute de art.195 alin.3 Codul muncii.
Tribunalul a înlăturat și excepția de neexecutare a contractului invocată de pârâtă.
Prin actul înregistrat sub nr.1340/4.04.2007, pârâta și-a prezentat demisia, începând cu data de 4.04.2007 "din motive familiale".
Față de acest înscris, susținerile pârâtei că nu a avut inițiativa încetării contractului de muncă, fiind forțată să demisioneze datorită neîndeplinirii de către angajator a obligației de acreditare a cabinetului medical, s-a apreciat că nu sunt relevante. Pârâta nu a făcut dovada semnalării reclamantului cu privire la neexecutarea obligațiilor contractuale de către acesta anterior prezentării demisiei.
Pârâta invocat epuizarea efectelor contractului de muncă prin semnarea și eliberarea de către angajator a fișei de lichidare, care nu menționează vreo datorie a pârâtei față de reclamant.
Acceptarea acestui punct de vedere ar însemna negarea dispozițiilor art.270 și art.283 lit.c Codul muncii.
În virtutea argumentelor expuse, tribunalul a admis excepțiile de inadmisibilitate invocate de pârâtă, a respins ca inadmisibilă acțiunea reclamantului Spitalul Orășenesc O împotriva pârâtei (), având ca obiect constatarea existenței raporturilor de muncă și a prejudiciului și a admis acțiunea reclamantului având ca obiect obligarea pârâtei la plata sumei de 45.720 lei, conform dispozitivului hotărârii recurate.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, solicitând admiterea recursului, modificarea hotărârii recurate și în fond respingerea cererii formulate de reclamantul Spitalul Orășenesc -O, cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea recursului recurenta arată că sentința este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă și de asemenea, consideră că instanța a acordat ceea ce nu s-a cerut, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 Cod procedură civilă.
Astfel, în ce privește primul motiv de recurs arată în esență că instanța de fond, în mod greșit nu a ținut seama de faptul că nu s-a realizat la nici un moment, un acord de voință care să modifice prevederile contractului de muncă încheiat, trecând peste faptul că actul adițional nu este semnat și asumat de ambele părți, situație în care nu a fost legal încheiat. Mai mult, actul adițional conține prevederi, clauze care în raport de dispozițiile art. 11 din Codul muncii sunt nule, deoarece stabilesc pentru recurentă drepturi sub pragul minim stabilit în actele normative incidente, iar instanța nu a ținut seamă că neexecutarea contractului s-a datorat reclamantului care nu i-a asigurat condițiile minime pentru desfășurarea activității prin asigurarea unui cabinet medical cu aparatura și instrumentarul necesar în cadrul Spitalului -
Consideră că în mod greșit instanța a reținut că sunt incidente dispozițiile art. 270 din Codul muncii, deși nu s- dovedit producerea vreunei pagube efective reclamantului.
În ce privește cel de-al doilea motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 6 Cod procedură civilă, arată că deși instanța a reținut că reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 270 Codul muncii care nu sunt incidente, solicitând obligarea pârâtei la plata cheltuielilor ocazionate cu formarea profesională, în mod greșit a admis acțiunea privind obligarea sa la despăgubiri în temeiul altor dispoziții legale, art. 1066 și 1072 Cod civil, situație în care apreciază că instanța a acordat ceea ce nu s-a cerut.
Examinând sentința recurată și actele dosarului prin prisma motivelor de recurs cât și din oficiu sub toate aspectele conform art. 304 ind. 1 Cod procedură civilă, instanța de recurs constată că recursul este fondat și urmează să-l admită pentru următoarele considerente:
Astfel, cum corect a reținut și instanța de fond între părți s-a încheiat la data de 24.03.2000 contractul de muncă nr. 1482, înregistrat sub nr. 519, precum și un act adițional conform căruia pârâta recurentă se obligă să funcționeze după obținerea specializării 5 ani efectiv în acest spital, în caz contrar să plătească o despăgubire echivalentă cu 36 de salarii medii pe economie la momentul renunțării, iar la data de 04.04.2007 s-a produs acest aspect prin actul înregistrat sub nr. 1340 din 04.04.2007, recurenta prezentându-și demisia începând cu aceiași dată.
Problema care se pune este dacă în cazul acestor raporturi de muncă părțile au libertatea de negocia pe orice aspect, în speță locul muncii, în baza unui consimțământ liber exprimat.
Din modul de redactare al Codului muncii, sub aspectul limitării drepturilor salariatului, se constată că sunt permise, însă ele trebuie să aibă o justificare, să fie necesare, să răspundă unui interes general și să fie remunerate în mod corespunzător pentru a asigura o acoperire echitabilă a prejudiciului pe care îl încearcă salariatul din pricina limitării respective.
În cazul în speță, actul adițional s- dorit a fi o modalitate de fidelizare a medicilor. Dar câtă vreme pe perioada cât s-a desfășurat specializarea, cheltuielile de specializare au fost suportate de Statul Român prin Ministerul Sănătăți-care gestionează sistemul public de sănătate și nu de spitalul de la care a plecat pentru specializare recurenta, simpla plecare sau reîntoarcere a medicului la spitalul respectiv nu poate activa clauza cuprinsă în actul adițional cât timp medicul continuă să profeseze tot în sistemul public de sănătate, chiar dacă la un alt spital, deoarece nu se poate reține că spitalul de la care a plecat spre specializare a suferit vreun prejudiciu care să trebuiască să fie reparat. Este adevărat că Spitalul -O poate susține că s-a bazat pe faptul că va avea un medic specialist pe un anumit domeniu și că prin faptul că medicul specialist nu s-a mai întors să profeseze la acest spital pacienții din zona arondată spitalului vor fi lipsiți de serviciile lui. Aceasta este însă o problemă a modului de gestionare a sistemului public de sănătate a Statului Român, pe de o parte, și nu a spitalului, iar pe de altă parte, cât timp acest medic specialist își păstrează activitatea tot în sistemul public de sănătate, chiar la un alt spital, serviciile sale se întorc către aceeași categorie de asigurați.
În fine nu este lipsit de importanță a fi analizat și modul în care medicul ajunge să încheie acel act adițional la contractul său de muncă atunci când merge pentru specializare. În primul rând, acel act adițional este mai mult un contract de adeziune, deci nu se poate pune problema unei negocieri a întinderii prejudiciului ca fiind de 36 de salarii medii pe economie la momentul renunțării la post, ci este mai degrabă un act impus medicului ca o condiție pentru a accede la o specializare în sistemul public de sănătate, perspectivă din care apare ca fiind o clauză absolut abuzivă, mai ales că implicând o limitare a dreptului la muncă nu asigură o renumerare corespunzătoare a salariatului a cărui drept este supus acestei limitări, așa încât critica recurentei este întemeiată sub acest aspect, clauza cuprinsă la actul adițional fiind nulă absolut conform prevederilor art. 11 din Codul muncii care stabilește că "clauzele contractului individual de muncă nu pot conține prevederi contrare sau drepturi sub nivelul minim stabilit prin acte normative ori prin contracte colective de muncă".
Mai mult, actul adițional la contractul individual de muncă din 24.03.2000 prin care recurenta s-a obligat la restituirea a 36 salarii medii pe economie în cazul în care renunță la postul obținut la spital după specializare nu a fost semnat de ambele părți, respectiv de reclamant pentru a produce efecte juridice, fiind evident că în atare situație are doar valoarea unui act de adeziune, așa cum s-a reținut mai sus, neputându-se vorbi de o negociere a întinderii prejudiciului.
Așa fiind, clauza cuprinsă în actul adițional la contractul individual de muncă este absolut abuzivă, pentru modalitatea în care se ajunge a fi încheiată pe de o parte și pentru că urmărește nu evaluarea unui eventual prejudiciu cât mai mult " medicului de un anumit spital".
În speță nu sunt aplicabile dispozițiile art. 270 din Codul muncii deoarece nu sunt îndeplinite condițiile impuse de acest text de lege, astfel că nu se poate vorbi de o pagubă materială produsă reclamantului care să aibă legătură cu munca și nici nu s-a dovedit efectiv prejudiciul cauzat, respectiv cheltuielile de specializare a recurentei efectiv suportate de reclamant, prin urmare soluția instanței de fond de obligare a pârâtei la plata sumei de 45720 lei este nelegală.
Față de toate motivele reținute în considerentele mai sus expuse rezultă că recursul este întemeiat și urmează a fi admis în baza dispozițiilor art. 312 al. 1 raportat la art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, astfel că sentința recurată va fi modificată în parte, în sensul că va fi respinsă acțiunea reclamantului pentru obligarea pârâtei la plata sumei de 45720 lei, fiind menținută ca legală dispoziția instanței referitoare la excepția invocată de pârâtă.
În temeiul art. 274 Cod procedură civilă instanța va obliga intimatul la plata sumei de 5000 lei cheltuieli de judecată în ambele instanțe, reprezentând onorariu avocațial.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite ca fondat recursul civil introdus de recurenta pârâtă (, domiciliată în C N,-,. 16, județul C, în contradictoriu cu intimatul reclamant SPITALUL ORĂȘENESC, cu sediul în O,-, județul S M, împotriva 591/D din 31 martie 2008 pronunțată de Tribunalul Satu Mare, pe care o modifică în parte, în sensul că:
Respinge ca nefondată acțiunea reclamantului SPITALUL ORĂȘENESC O privind obligarea pârâtei (, la plata sumei de 45.720 lei despăgubiri.
Obligă intimata să plătească recurentei suma de 5.000 lei cheltuieli de judecată în ambele instanțe.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședința publică din 8 octombrie 2008.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR GREFIER
- - - - - - - -
- judecători fond -
- redactat decizie - judecător -05.11.2008
- dactilografiat grefier -06.11.2008-2 ex.
Președinte:Maria GaleșJudecători:Maria Galeș, Dana Cigan, Aurora Popa
