Despăgubire contencios administrativ. Decizia 1457/2009. Curtea de Apel Oradea
| Comentarii |
|
ROMÂNIA |
CURTEA DE APEL ORADEA |
- Secția civilă mixtă - |
Dosar nr- |
DECIZIA CIVILĂ NR.1457/2009-R
Ședința publică din 5 noiembrie 2009
PREȘEDINTE: Moșincat Eugenia JUDECĂTOR 2: Stan Aurelia Lenuța
- - - - - JUDECĂTOR 3: Trif
- - - judecător
- - grefier
Pe rol fiind soluționarea recursului civil declarat de reclamantul SPITALUL DE PSIHIATRIE cu sediul în,strada -,nr.5, județul B, în contradictoriu cu intimata pârât domiciliată în T,-,.1,.9. județul T, împotriva sentinței civile nr. 778/LM din 15 mai 2009, pronunțată de Tribunalul Bihor, în dosar nr-, având ca obiect: despăgubiri.
La apelul nominal făcut în cauză, se prezintă recurentul reclamant Spitalul de Psihiatrie -prin consilier juridic, în baza delegației nr.731/12.03.2009 -emise de recurenta reclamantă (fila 47 dosar fond) și pentru intimata pârâtă -lipsă, reprezentantul său, avocat, în baza împuternicirii avocațiale nr.36/30.10.2009, eliberată de Baroul Bihor -Cabinet Avocat.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, învederându-se instanței că, recursul este scutit de la plata taxei de timbru, precum și faptul că, intimata pârâtă, prin registratura instanței, la data de 30.10.2009 a depus întâmpinare, după care:
INSTANȚA, îi pune în vedere reprezentantului recurentului reclamant să-și depună la dosar delegația de reprezentare.
Reprezentantul recurentului reclamant, învederează instanței că, reprezintă partea recurentă în baza delegației ce se regăsește în dosarul instanței de fond, la fila 47.
INSTANȚA, comunică un exemplar din întâmpinare, cu reprezentantul recurentului reclamant.
Reprezentantul recurentului reclamant, pentru a studia întâmpinarea și a se pronunța asupra acesteia, solicită acordarea unui termen.
Reprezentantul intimatei pârâte, se opune față de cererea de amânare formulată, cu motivarea că aceasta a fost depusă în termenul stabilit de lege.
INSTANȚA, respinge cererea de amânare formulată verbal de către reprezentantul recurentului reclamant, fiind depusă în termen, lasă cauza la a-II-a strigare, pentru ca reprezentantul recurentului reclamant să o lectureze.
La a-II-a strigare, reprezentantul recurentului reclamant învederează instanței că nu mai are alte probe și solicită cuvântul asupra recursului.
Nemaifiind excepții de invocat și probe de solicitat, instanța consideră cauza lămurită, închide faza probatorie și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentantul recurentului reclamant susține recursul așa cum a fost formulat și motivat în scris, obligarea pârâtei la plata sumei de 33.156 lei cu titlu de despăgubiri, pentru nerespectarea actului adițional de la contractul individual de muncă nr.596 din 17 aprilie 2000.
Reprezentantul intimatei pârâte, solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii atacate ca fiind legală și temeinică, pentru considerentele din întâmpinare, fără cheltuieli de judecată. În esență, solicită a se constata că, prezentul recurs este o reiterare a motivelor expuse în acțiunea introductivă, neaducând nici o critică sub aspectul nelegalității hotărârii recurate, acesta nefiind motivat nici în fapt și nici în drept, de altfel, nu s-a dovedit existența vreunui prejudiciu real, cert, actual în patrimoniul spitalului, astfel, pretențiile au rămas la faza de simple susțineri nedovedite, mai mult, patrimoniul unității spitalicești, nu a avut cum să fie prejudiciat, în condițiile în care, pârâta a funcționat o perioadă de 5 ani în unitate, pentru munca prestată acordându-i-se drepturile bănești cuvenite.
CURTEA D APEL
DELIBERÂND:
Asupra recursului civil de față, instanța constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.778/LM din 15 mai 2009, Tribunalul Bihora respins acțiunea formulată de reclamantul SPITALUL DE PSIHIATRIE, în contradictoriu cu pârâta, fără cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că, pârâta încheiat contract de muncă cu Spitalul de Psihiatrie la data de 17 aprilie 2000, nr. 596, în baza căruia urma să-și desfășoare activitatea în funcția de medic rezident în specialitatea laborator, începând cu data de 17 aprilie 2000 (fila 3 la dosar).
La aceeași data cele doua părți încheie un act adițional la contractul de muncă menționat mai sus, act în care se stipulează clauza potrivit căreia: medicul are obligația să funcționeze ca medic specialist minim 5 ani în unitate după obținerea specializării, în caz contrar având obligația să restituie o suma echivalenta cu 36 de salarii medii pe economie, din perioada renunțării. (fila 5 la dosar).
Prima instanță a mai reținut că, reclamanta a achitat pârâtei în această perioadă drepturi bănești cu titlu de salariu, salariu care reprezintă prețul muncii prestate de angajat, exprimat în bani, drept inserat și la punctul IV din contractul de muncă al pârâtului.
Dreptul la salariu este considerat colateral dreptului la muncă, fiind afirmat în Declarația Universală a Drepturilor Omului, potrivit căreia "cel care muncește are dreptul la un salariu echitabil și suficient care să îi asigure lui și familiei sale o existență conformă cu demnitatea umană (art.23 alin.3).
S-a mai precizat că drepturile salariale și cheltuielile pentru pregătirea profesională sunt două elemente distincte ale dreptului muncii. De altfel, contractul de muncă este un act juridic bilateral, părțile obligându-se reciproc una față de cealaltă: salariatul să presteze o anumită muncă, iar angajatorul să plătească salariul.
Contractul individual de muncă fiind un contract cu executare succesivă, prestațiile reciproce și corelative pe care le presupune sunt posibil de realizat doar în timp. În cazul neexecutării sau a executării necorespunzătoare de către o parte a obligației ce-i revine, sancțiunea va fi rezilierea, care are ca efect desfacerea contractului numai pentru viitor și nu rezoluțiunea care desființează contractul cu efect retroactiv.
Raportat la aceste considerente, instanța de fond a reținut că, fiind un contract cu executare succesivă, contractul individual de muncă reprezintă excepția și în cazul nulității unui act juridic de acest tip. Salariații nu pot fi obligați a restitui drepturile salariale încasate, iar angajatorul nu poate "restitui munca prestată".
Pentru a fi antrenată răspunderea patrimonială a pârâtei, unul din elementele care condiționează existența acestei posibilități este prejudiciul real, cert și actual. Ori, nu se poate reține că un astfel de prejudiciu s-a produs reclamantei.
Legea 463 din 4 noiembrie 2004, în art. 3 alin. 4 ( în vigoare la momentul susținerii examenului de rezidențiat de către pârâtă), stipula că rezidenții care ocupă prin concurs posturile pentru care se organizează rezidențiat în condițiile alin. 1 și 2, încheie contract individual de muncă pe perioadă nedeterminată cu unitatea sanitară care a publicat postul respectiv, cu respectarea legislației în vigoare și a normelor Uniunii Europene cu privire la libera circulație a persoanei.
Ori, în urma analizării actului adițional încheiat de către părți prin prisma acestor dispoziții și raportat la prevederile art. 38 din Codul muncii care stipulează că "salariații nu pot renunța la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege, orice tranzacție prin care se urmărește renunțarea la drepturile recunoscute de lege salariaților sau limitarea acestor drepturi fiind lovită de nulitate", instanța de fond a concluzionat că în speță nu au aplicabilitate dispozițiile art. 969 Cod civil.
Contractele individuale de munca trebuie încheiate cu respectarea legislației in vigoare si a normelor europene cu privire la libera circulație a persoanei.
Clauza inserata in actul adițional de a restitui spitalului o suma echivalenta cu 36 de salarii medii pe economie din perioada renunțării, s-a reținut de tribunal că este o clauza care încalcă prevederile Constituției si ale art. 38 din Codul Muncii, care stabilesc ca orice om are dreptul sa fie plătit in mod corespunzător pentru munca prestata.
Față de aceste considerente, instanța de fond a respins acțiunea formulată de reclamanta Spitalul De Psihiatrie în contradictoriu cu pârâta, luând act de faptul ca parata nu a solicitat cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs Spitalul de Psihiatrie, solicitând admiterea recursului astfel cum a fost formulat, obligarea pârâtei la plata sumei de 33.156 lei cu titlu de despăgubiri, pentru nerespectarea actului adițional de la contractul individual de muncă nr.596 din 17 aprilie 2000.
În motivarea cererii de recurs, sunt învederate următoarele:
-prin actul adițional la contractul individual de muncă nr.596 din 17 aprilie 2000 s-a stipulat obligația pârâtei de a funcționa ca specialist în cadrul unității, pe o perioadă de minim 5 ani de la obținerea specialității, în caz contrar pârâta obligându-se a restitui unității o sumă echivalentă cu 36 de salarii medii pe economie;
-pârâta a fost încadrată și salarizată ca medic specialist, ulterior, prin cererea nr.2875 din 29 septembrie 2005 aceasta a solicitat demisia, iar în baza hotărârii Consiliului de Administrație pârâtei i-a fost trimisă înștiințarea nr.3056 din 14.10.2005, prin care i s-a adus la cunoștință suma ce trebuie achitată conform actului adițional, recurente neprimind nici un răspuns;
-suma de 33.156 lei reprezintă un prejudiciu real și cert al unității, deoarece pe perioada de 5 ani a stagiului de pregătire profesională a pârâtei, toate cheltuielile de personal și cele ocazionale au fost suportate de unitate, după demisia acesteia unitatea nereușind nici până în prezent să angajeze un medic specialist de laborator, fiind afectat bunul mers al activității unității.
Cererea de recurs nu este motivată în drept.
Intimata, prin întâmpinare, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu motivarea că, în mod temeinic și legal, instanța de fond a respins acțiunea, în considerarea textului art.38 din Codul muncii, al Constituției României și respectiv a normelor europene privind libera circulație, intimata precizând că, nici în această fază procesuală, nu a dovedit existența unui prejudiciu real, cert, actual în patrimoniul spitalului, în condițiile în care intimata a funcționat o perioadă de 5 ani în unitate, iar pentru munca efectiv prestată i s-au acordat drepturile bănești cuvenite.
Examinând sentința prin prisma motivelor de recurs, precum și din oficiu, instanța reține următoarele:
Între părți s-a încheiat la data de 17.04.2000 un contract individual de muncă și un act adițional conform căruia intimata se obliga ca, după obținerea specializării, să lucreze efectiv 5 ani în spital pe postul obținut, în caz contrar să plătească o despăgubire echivalentă a 36 salarii medii pe economie, la momentul în care renunță. Ulterior, la data de 29.09.2005, intimata a formulat o cerere de încetare a contractului de muncă - fila 13 dosar fond-, invocând prevederile art.79 Capitolul V, secțiunea a-8-a din Codul muncii.
Problema care se ridică este aceea dacă, în cazul acestor raporturi de muncă, părțile au libertatea de a negocia pe orice aspect, în speță, pe locul muncii și în baza unui consimțământ liber exprimat.
Nu se poate contesta faptul că între părți s-a încheiat actul adițional conform căruia intimata s-a obligat ca în cazul nerespectării obligației sale să-i plătească recurentului salariile solicitate, însă, astfel cum s-a arătat mai sus, nu se poate reține că acesta ar fi efectuat cheltuieli din bugetul propriu pentru specializarea acesteia, mai mult, plata salariului lunar s-a făcut în urma prestării unei munci zilnice ce legal trebuia remunerată.
Din modul de redactare a Codului muncii sub aspectul limitării drepturilor salariatului se constată că sunt permise, însă ele trebuie să aibă o justificare, să fie necesare, să răspundă unui interes general și să fie remunerate în mod corespunzător pentru a asigura o acoperire echitabilă a prejudiciului pe care îl încearcă salariatul din pricina limitării respective.
În cazul din speță, actul adițional s-a dorit a fi o modalitate de fidelizare a medicilor. Dar câtă vreme pe perioada cât s-a desfășurat specializarea, cheltuielile de specializare au fost suportate nu de spitalul de la care a plecat pentru specializare ci de Statul Român prin Ministerul Sănătății Publice, care gestionează sistemul public de sănătate, simpla plecare sau reîntoarcere a medicului la spitalul care l-a trimis spre specializare, nu poate activa clauza cuprinsă în actul adițional, decât în măsura în care plecarea medicului s-ar realiza către un sistem privat de sănătate. Cât timp el continuă să profeseze tot în sistemul public de sănătate, chiar dacă la un alt spital, nu se poate reține că spitalul de la care a plecat pentru a se specializa a suferit un prejudiciu care să trebuiască să fie reparat. E adevărat că Spitalul recurent poate să susțină că s-a bazat pe faptul că vor avea un medic specialist pe un anumit domeniu și că prin faptul că medicul specialist nu s-a mai întors la acest spital, pacienții din zona arondată acestui spital vor fi lipsiți de serviciile lui, aceasta însă este o problemă a modului de gestionare a sistemului public de sănătate a Statului Român pe de o parte și nu a spitalului, iar pe de altă parte, cât timp acel medic specialist își păstrează activitatea tot în sistemul public de sănătate, chiar dacă la un alt spital, serviciile sale se întorc către aceeași categorie de asigurați însă dintr-o altă zonă.
În fine, nu este lipsit de importanță a fi analizat și modul în care medicul ajunge să încheie acel act adițional la contractul de muncă atunci când merge pentru specializare. În primul rând, acel act adițional este mai mult un contract de adeziune deci nu se poate pune problema să se poată negocia întinderea prejudiciului de exemplu (mai puțin de 36 de salarii sau o altă modalitate de despăgubire) și este mai degrabă impus medicului ca o condiție pentru a putea să meargă la specializare, perspectivă din care apare ca fiind o clauză absolut abuzivă, mai ales că implicând o limitare a dreptului la muncă, nu asigură și o remunerare corespunzătoare a salariatului a cărui drept este supus acelei limitări.
În plus, pe toată perioada cât s-a specializat, medicul a desfășurat o activitate medicală într-un spital public, așa încât este firesc că el a fost salarizat pentru munca prestată, dar așa cum s-a arătat anterior, salarizarea nu s-a făcut din bugetul Spitalului recurent, ci ea a fost asigurată de Ministerul Sănătății Publice și deci nici măcar nu poate să justifice recurenta reclamantă prejudiciul reclamat, salariile fiind oricum remunerația pentru ceea ce a prestat efectiv intimata, iar alte cheltuieli reclamanta din cauză nu a dovedit că s-ar fi făcut.
Așa fiind, clauza cuprinsă în actul adițional la contractul de muncă este absolut abuzivă, pentru modalitatea în care se ajunge să fie încheiată, pe de o parte, și pentru că urmărește nu evaluarea unui eventual prejudiciu, cât mai mult "legarea" medicului de un anumit spital dintr-o anumită localitate, fără ca pentru această limitare a dreptului de a-și alege singur locul de muncă să se prevadă și o remunerare corespunzătoare, aspecte față de care criticile formulate prin cererea de recurs apar ca nefondate.
Față de toate cele reținute mai sus, rezultă că recursul este nefondat și va fi respins în baza prevederilor articolului 312 alin.1 Cod de procedură civilă, iar sentința recurată va fi păstrată în tot.
Se va constata totodată că intimata nu a solicitat a se face aplicarea prevederilor articolului 274 Cod de procedură civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
RESPINGE ca nefondat recursul civil declarat de recurentul SPITALUL DE PSIHIATRIE, împotriva sentinței civile nr.778/LM din 15 mai 2009, pronunțată de Tribunalul Bihor, pe care o menține în întregime.
Fără cheltuieli de judecată.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședința publică din 5 noiembrie 2009.
Președinte, Judecător, Judecător, Grefier,
- - - - - -
Red.concept decizie -
Data:9.11.2009
Jud.fond /
Dact.
Data:13.11.2009
4 ex.
2 com.
Data:
Președinte:Moșincat EugeniaJudecători:Moșincat Eugenia, Stan Aurelia Lenuța, Trif
