Despăgubire contencios administrativ. Decizia 1946/2008. Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA CIVILĂ, DE MUNCĂ ȘI ASIGURARI SOCIALE,
PENTRU MINORI ȘI FAMILIE
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILA NR.1946/R/2008 | |
Ședința publică din 10 octombrie 2008 | |
Instanța constituită din: | |
PREȘEDINTE: Ioan Daniel Chiș | - - - |
JUDECĂTORI: Ioan Daniel Chiș, Adrian Repede Laura | - - - |
GREFIER: |
S-au luat în examinare, în vederea pronunțării, recursurile declarate de pârâții MINISTERUL JUSTIȚIEI, CASA JUDEȚEANĂ DE PENSII S ȘI DIRECȚIA GENERALĂ FINANȚELOR PUBLICE împotriva sentinței civile nr. 617 din 25 martie 2008 pronunțată de Tribunalul Sălaj în dosarul cu nr-, privind și pe reclamanta -A precum și pe pârâții STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE și CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII având ca obiect despăgubire.
dezbaterilor a fost consemnat în încheierea ședinței publice din data de 24 septembrie 2008, încheiere care face parte integrantă din prezenta hotărâre.
CURTEA
Reține că Prin sentința civilă nr. 617 din 25 martie 2008, pronunțată de Tribunalul Sălaj, s-au respins ca nefondate excepțiile necompetentei materiale a Tribunalului Sălaj, și a lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor, excepții invocate de acest pârât.
S-a admis acțiunea precizată a reclamantei -A, formulată împotriva pârâților Ministerul Economiei si Finanțelor, Ministerul Justiției și Casa Județeană de Pensii S, și în consecință pârâții au fost obligați să plătească reclamantei suma de 16.093 lei reprezentând prejudiciu cauzat acesteia în perioada 14.02.2005 - 31.10.2005 prin neacordarea în cuantumul cuvenit a indemnizației pentru creșterea și îngrijirea copilului până la împlinirea vârstei de doi ani.
S-a respins cererea reclamantei formulate împotriva Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, constatând lipsa calității procesuale pasive a acestuia.
Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut următoarele:
Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a excepție invocată de acest pârât instanța a reținut faptul că potrivit prevederilor art. 21 alin. (3) în cauzele care au ca obiect discriminarea este obligatorie citarea în calitate de autoritate de stat în domeniul discriminării, dar acesta nu poate fi obligat la plata indemnizațiilor solicitate de reclamantă neavând atribuții în acest sens. Ca urmare cererea reclamantei față de a fost respinsă constatându-se lipsa calității procesuale pasive a acestuia.
În privința excepțiilor necompetenței materiale a Tribunalului Sălaj și a lipsei calității sale procesuale pasive, excepții invocate de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor, instanța a constatat că sunt nefondate.
S-a reținut că nu se poate face aplicarea prevederilor art. 36 din nr.OUG 27/2006 deoarece nu este vorba de modul de stabilire a drepturilor salariale ci de neacordarea unei părți din indemnizația pentru creșterea copilului până la împlinirea vârstei de doi ani pe motiv de discriminare.
Ca urmare, în conformitate cu prevederile art. 21 alin. 1 din nr.OG 137/2000 coroborate cu cele ale art. 135 lit. f din Legea nr. 19/2000, competența de soluționare a prezentei spețe revine Tribunalului Sălaj, atât material cât și teritorial.
Privind calitatea procesuală a pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor instanța a reținut că potrivit art. 19 din Legea nr. 500/2002 acesta coordonează acțiuni care sunt în responsabilitatea Guvernului, cu privire la sistemul bugetar iar potrivit art. 3 alin. (1) pct. 2 din nr.HG 208/2005 și proiectul legii de rectificare bugetară. În lipsa rectificării de buget cu sumele necesare pârâtului Ministerul Justiției s-ar afla în imposibilitatea obiectivă de a dispune de fonduri pentru plata sumei solicitată de reclamantă.
În ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a Casei Județene de Pensii S instanța a respins-o ca nefondată deoarece potrivit prevederilor art. 27 alin. 2 din Legea nr. 19/2000 "sumele reprezentând prestații de asigurări sociale, care se plătesc de angajator salariaților potrivit prezentei legi, care depășesc suma contribuțiilor datorate de acesta în luna respectivă, se recuperează din contul asigurărilor sociale de la casa teritorială de pensii în raza căreia se află sediul acestuia".
În perioada 16.05.2004 - 31.10.2005 reclamanta a beneficiat de concediu pentru creșterea copilului în vârstă de până la doi ani timp în care a primit o indemnizație stabilită în conformitate cu prevederile art. 125 alin. 2 din Legea nr. 19/2000 modificată prin nr.OUG 9/2003, respectiv 85 % din salariul mediu brut utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat.
Odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 19/2000 (01.04.2001) au fost enunțate principiile de bază care guvernează sistemul asigurărilor sociale de stat din România.
Astfel potrivit art. 2 din Legea nr. 19/2000 "Sistemul public se organizează și funcționează având ca principii de bază: a) principiul unicității, potrivit căruia statul organizează și garantează sistemul public bazat pe aceleași norme de drept; b) principiul egalității, care asigură tuturor participanților la sistemul public, contribuabili și beneficiari, un tratament nediscriminatoriu, în ceea ce privește drepturile și obligațiile prevăzute de lege; c) principiul solidarității sociale, conform căruia participanții la sistemul public își asumă reciproc obligații și beneficiază de drepturi pentru prevenirea, limitarea sau înlăturarea riscurilor sociale; d) principiul obligativității, potrivit căruia persoanele fizice și juridice au conform legii, obligația de a participa la sistemul public, drepturile de asigurări sociale exercitându-se corelativ cu îndeplinirea obligațiilor; e) principiul contributivității, conform căruia fondurile de asigurări sociale se constituie pe baza contribuțiilor datorate de persoanele fizice și juridice, participante la sistemul public, drepturile de asigurări sociale cuvenindu-se pe temeiul contribuțiilor de asigurări sociale plătite; f) principiul repartiției, pe baza căruia fondurile realizate se redistribuie pentru plata obligațiilor ce revin sistemului public, conform legii; g) principiul autonomiei, bazat pe administrarea de sine stătătoare a sistemului public, conform legii".
Art. 1 al acestei legi prevede faptul că dreptul la asigurări sociale este garantat de stat și se exercită prin sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, denumit sistemul public.
Aceste prevederi legale sunt în vigoare și în prezent.
Art. 121 din Legea nr. 19/2000 prevedea faptul că asigurații au dreptul la o indemnizație pentru creșterea copilului până la împlinirea vârstei de 2 ani al cărui cuantum era de 85 % din media veniturilor lunare din ultimele 6 luni, pe baza cărora s-a stabilit contribuția individuală de asigurări sociale în lunile respective.
Aceste prevederi au fost modificate succesiv iar odată cu apariția nr.OUG 9/2003 s-a stabilit că "Pentru drepturile care se stabilesc după data de 31.12.2003 cuantumul brut lunar al indemnizației prevăzute la art. 121 alin. (1) lit. a) este de 85% din salariul mediu brut utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat și aprobat prin legea bugetului asigurărilor sociale de stat".
Mai mult, odată cu intrarea în vigoare a prevederilor nr.OUG 148/2005, respectiv 01.01.2007, indemnizația nu mai are caracterul unui drept de asigurare socială ci al unui ajutor social acordat de stat.
Prin aceasta au fost încălcate principiile contributivității în raport cu asigurații care au plătit o contribuție de asigurări sociale mult mai mare decât indemnizația/ajutorul social de care beneficiau.
De asemenea, s-a creat o discriminare între asigurații care au beneficiat de acordarea indemnizației înainte de apariția nr.OUG 9/2003 și nr.OUG 148/2005 și cei care au beneficiat de această indemnizație ulterior apariției acestora din punct de vedere al cuantumului raportat la contribuția achitată și la data intrării în vigoare a ordonanțelor.
Potrivit art. 2 alin. 1 din nr.OG 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, se prevede că: "prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică, necontagioasă, infectare, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu, care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice".
De asemenea, potrivit art. 4 coroborat cu art. 16 din Constituția României, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări, iar "România este patria comună și indivizibilă a tuturor cetățenilor săi, fără deosebire de rasă, de naționalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenență politică, de avere sau orice origine socială".
Art. 20 prevede faptul că "Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte".
Protocolul adițional nr. 12 la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, adoptat la la data de 04.11.2000 arată la art. 1 pct. 1, sub denumirea "Interzicerea generală a discriminării, faptul că exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurată fără nici o discriminare bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație, iar la pct. 2 se arată că nimeni nu va fi discriminat de o autoritate publică pe baza oricăruia dintre motivele menționate în paragr. 1.
Art. 11 din Constituția României stabilește, cu valoare de principiu, obligația statului român de a îndeplini întocmai și cu bună-credință îndatoririle ce-i revin din tratatele la care este parte, precum și faptul că tratatele ratificate de Parlament fac parte din dreptul intern. Textul constituțional enunțat face aplicarea unuia dintre principiile încrederii între statele comunității internaționale - pacta sunt servanda - și exprimă în același timp, corelația dintre dreptul internațional și cel intern, prin integrarea normelor dreptului internațional în sistemul dreptului național.
Făcând aplicarea principiilor enunțate s-a reținut că există discriminare prin aplicarea unui cuantum fix al indemnizației pentru creșterea copilului până la doi ani indiferent de categoria socio-profesională din care persoanele beneficiare provin și implicit fără o diferențiere privind cuantumul contribuțiilor acestor persoane la bugetul asigurărilor de stat.
O situație discriminatorie apare și atunci când persoane, sau grupuri de persoane, aflate în situații diferite sunt tratate asemănător, fără ca acest tratament să fie justificat de un scop legitim.
Acest lucru a fost statuat și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului legat de art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind interzicerea discriminării, diferența de tratament devine discriminare, în sensul art. 14 din Convenție, atunci când autoritățile statale induc distincții între situații analoage și comparabile fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă (, 18.02.1991, Fredin c/, paragr. 60, 29.06.1993, Hoffman c/, paragr. 31, 29.09.1995. Scalambrino c/ Italie, 22.10.1996. autres c/ -, paragr. 75)
Potrivit prevederilor art. 21 alin. (1) din nr.OG 137/2000 "Persoana care se consideră discriminată poate formula, în fața instanței de judecată, o cerere pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun".
Prin neacordarea indemnizației pentru creșterea copilului până la vârsta de 2 ani raportat la contribuția de asigurări sociale plătită, reclamanta a suferit un prejudiciu de 16.093 lei reprezentând diferența dintre indemnizația cuvenită și cea efectiv primită în perioada 14.02.2005 - 31.10.2005. Pentru ca prejudiciul suferit să fie reparat integral instanța a obligat pârâții să plătească suma datorată actualizată în funcție de rata inflației calculată de la data la care sumele erau datorate și până la data plății efective.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs pârâții MINISTERUL JUSTIȚIEI, CASA JUDEȚEANĂ DE PENSII S ȘI DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE
Pârâta CASA JUDEȚEANĂ DE PENSII S, a solicitat casarea sentinței și respingerea în totalitate a acțiunii reclamantei.
În motivarea recursului arată că la data nașterii copilului, respectiv 23.01.2004, erau aplicabile dispozițiile Legii nr. 577/2003, care au modificat Legea nr. 19/2000, în sensul că la art. 125 alin. 2 se specifică faptul că plata drepturilor care se stabilesc după 31.12.2003, cuantumul brut lunar al indemnizației pentru îngrijirea copilului până la vârsta de 2 ani este de 85% din salariul mediu brut utilizat la fundamentarea bugetului de asigurări sociale de stat, respectiv 653 lei, indemnizație de care reclamanta a beneficiat.
Plata indemnizațiilor de asigurări sociale, se făcea conform art. 1331alin. 2 lit. a din Legea nr. 19/2000 de către angajator, cel mai târziu o dată cu lichidarea drepturilor salariale pe luna respectivă, iar decontarea se făcea cu respectarea prevederilor art. 27 din Legea nr. 19/2000.
Consideră că cel care avea obligația legală de plată a celor două indemnizații, dacă asiguratul avea dreptul legal, era angajatorul și nu Casa Județeană de Pensii S, deoarece între această pârâtă și reclamantă nu există nici un raport juridic.
Pârâta DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE S, solicită admiterea recursului în sensul modificării sentinței ca netemeinică și nelegală, pe excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei.
În motivarea recursului arată că între Ministerul Economiei și Finanțelor și Ministerul Justiției nu există nici o obligație de plată pentru drepturi salariale ce reprezintă creșteri salariale pe care Ministerul Justiției ar trebui să le plătească într-un raport de muncă izvorând din contractul de muncă.
Potrivit art. 4 din nr.OG 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, cu modificările și completările ulterioare, ordonatorii principali de credite bugetare au obligația să dispună toate măsurile ce se impun, inclusiv virări de credite bugetare, în condițiile legii, pentru asigurarea în bugetele proprii și ale instituțiilor din subordine a creditelor bugetare necesare pentru efectuarea plății sumelor stabilite prin titluri executorii.
Pârâtul MINISTERUL JUSTIȚIEI, solicită admiterea recursului și modificarea sentinței atacate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.
În motivarea recursului arată că instanța de fond a pronunțat o hotărâre cu nesocotirea dispozițiilor referitoare la prescripția extinctivă, având în vedere data introducerii acțiunii, anume 18.02.2008, pentru perioada 14.02.2004-18.02.2005 dreptul la acțiune este prescris.
Pentru perioada 25 iulie 2005 - 1 ian. 2006, reclamanta a beneficiat de indemnizația de creștere a copilului în temeiul art. 79 alin. 4 din Legea nr. 303/2004, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005. Acest text stabilea că în perioada concediului de creștere a copilului în vârstă de până la 2 ani, judecătorii sau procurorii au dreptul la o indemnizație în cuantum de 75% din media veniturilor nete realizate în ultimele 6 luni anterioare datei de la care se acordă acest concediu.
Arată că pentru perioada 19 febr. 2005 - 14 iulie 2005 reclamanta a beneficiat de indemnizație pentru creșterea copilului potrivit dispozițiilor Legii nr. 19/2000.
La art. 121 (2) alin. 1 se arată că indemnizațiile prevăzute la alin.1 se suportă integral din bugetul asigurărilor sociale de stat, astfel că greșit a fost obligat Ministerul Justiției la plata diferențelor bănești.
Consideră că nu există discriminare prin edictarea unor acte normative, ci poate s existe discriminare în aplicarea legii.
Reglementarea ori nereglementarea, prin lege ori printr-un act normativ, a unor drepturi excede cadrul legal stabilit prin nr.OG 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, acest act normativ trasând competențele și instanței de judecată exclusiv în ceea ce privește modul de aplicare a dispozițiilor legale care instituie drepturile în discuție. nr.OG 137/2000 supune analizei numai drepturile recunoscute de lege, fără a atribui acestuia competența de a impune adoptarea ori modificarea unui act normativ.
Examinând hotărârea atacată în raport de motivele invocate, Curtea de Apel reține următoarele considerente:
În motivarea recursului pârâta CASA JUDEȚEANĂ DE PENSII S arată că la data nașterii copilului, respectiv 23.01.2004, erau aplicabile dispozițiile Legii nr. 577/2003, care au modificat Legea nr. 19/2000, în sensul că la art. 125 alin. 2 se specifică faptul că plata drepturilor care se stabilesc după 31.12.2003, cuantumul brut lunar al indemnizației pentru îngrijirea copilului până la vârsta de 2 ani este de 85% din salariul mediu brut utilizat la fundamentarea bugetului de asigurări sociale de stat, respectiv 653 lei, indemnizație de care reclamanta a beneficiat.
Curtea reține că nu sunt contestate incidența dispozițiile legale aplicabile pentru o anumită perioadă ci modul lor de aplicare, legat și de principiile evocate de chiar Legea nr. 19/2000. Separat de acest aspect trebuie sesizat că pentru o anumită perioadă, 25.07.2005 - 31.10.2005, indemnizația era în cuantum de 75% din media veniturilor nete realizate în ultimele 6 luni anterioare datei de la care se acordă concediul de creștere a copilului în vârstă de până la 2 ani, prevăzută de Legea nr. 303/28.06.2004 republicată ntrodus prin Legea nr. 247 din 19 iulie 2005 publicată în Monitorul Oficial Nr. 653 din 22 iulie 2005 brogat de OUG Nr. 148/2005 publicată în Monitorul Oficial Nr. 1.008 din 14 noiembrie 2005
Se mai susține de acest recurent că plata indemnizațiilor de asigurări sociale, se făcea conform art. 1331alin. 2 lit. a din Legea nr. 19/2000 de către angajator, cel mai târziu o dată cu lichidarea drepturilor salariale pe luna respectivă, iar decontarea se făcea cu respectarea prevederilor art. 27 din Legea nr. 19/2000. Consideră că cel care avea obligația legală de plată a celor două indemnizații, dacă asiguratul avea dreptul legal, era angajatorul și nu Casa Județeană de Pensii S, deoarece între această pârâtă și reclamantă nu există nici un raport juridic.
Curtea reține că în ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a Casei Județene de Pensii S în mod corect prima instanța a respins-o ca nefondată deoarece potrivit prevederilor art. 27 alin. 2 din Legea nr. 19/2000 "sumele reprezentând prestații de asigurări sociale, care se plătesc de angajator salariaților potrivit prezentei legi, care depășesc suma contribuțiilor datorate de acesta în luna respectivă, se recuperează din contul asigurărilor sociale de la casa teritorială de pensii în raza căreia se află sediul acestuia".
Pârâta DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE S, solicită admiterea recursului în sensul modificării sentinței ca netemeinică și nelegală, pe excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei deoarece între Ministerul Economiei și Finanțelor și Ministerul Justiției nu există nici o obligație de plată pentru drepturi salariale ce reprezintă creșteri salariale pe care Ministerul Justiției ar trebui să le plătească într-un raport de muncă izvorând din contractul de muncă. Potrivit art. 4 din nr.OG 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, cu modificările și completările ulterioare, ordonatorii principali de credite bugetare au obligația să dispună toate măsurile ce se impun, inclusiv virări de credite bugetare, în condițiile legii, pentru asigurarea în bugetele proprii și ale instituțiilor din subordine a creditelor bugetare necesare pentru efectuarea plății sumelor stabilite prin titluri executorii.
Cu privire la calitatea procesuală a pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor prima instanță a reținut de asemenea în mod corect că potrivit art. 19 din Legea nr. 500/2002 acesta coordonează acțiuni care sunt în responsabilitatea Guvernului, cu privire la sistemul bugetar iar potrivit art. 3 alin. (1) pct. 2 din nr.HG 208/2005 și proiectul legii de rectificare bugetară. În lipsa rectificării de buget cu sumele necesare pârâtului Ministerul Justiției s-ar afla în imposibilitatea obiectivă de a dispune de fonduri pentru plata sumei solicitată de reclamantă.
Pârâtul MINISTERUL JUSTIȚIEI în motivarea recursului arată că instanța de fond a pronunțat o hotărâre cu nesocotirea dispozițiilor referitoare la prescripția extinctivă, având în vedere data introducerii acțiunii, anume 18.02.2008, pentru perioada 14.02.2004-18.02.2005 dreptul la acțiune este prescris.
Curtea reține că drepturile se plătesc cel mai devreme la sfârșitul lunii pentru luna în curs și atunci dreptul la acțiune curge de la sfârșitul lunii. În concret pentru perioada 14.02.2005 - 18.02.2005 drepturile aferente se plăteau cel mai devreme la sfârșitul acestei luni deci în 28.02.2005 și doar de la această dată reclamanta ar fi putut solicita plata acestor drepturi prin urmare doar de atunci începe să curgă termenul de prescripție de 3 ani care se împlinește la 28.02.2008, or reclamanta a introdus acțiunea la 18.02.2008, deci în cadrul termenului de prescripție.
Același recurent susține că pentru perioada 25 iulie 2005 - 1 ian. 2006, reclamanta a beneficiat de indemnizația de creștere a copilului în temeiul art. 79 alin. 4 din Legea nr. 303/2004, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005. Acest text stabilea că în perioada concediului de creștere a copilului în vârstă de până la 2 ani, judecătorii sau procurorii au dreptul la o indemnizație în cuantum de 75% din media veniturilor nete realizate în ultimele 6 luni anterioare datei de la care se acordă acest concediu.
Cu privire la acest aspect curtea reține că susținerile sunt întemeiate dar sunt oricum în avantajul reclamantei cât timp reclamanta nu a beneficiat de indemnizația în cuantum de 75% din media veniturilor nete realizate în ultimele 6 luni anterioare datei de la care se acordă acest concediu ci i s-a plătit 85% din salariul mediu brut utilizat la fundamentarea bugetului de asigurări sociale de stat.
Prin urmare pentru perioada 25.07.2005 - 31.10.2005, curtea constată că sunt incidente dispozițiile art. 78 alin. 4 din Legea nr. 303/2004 republicată care dispune că "În perioada concediului de creștere a copilului în vârstă de până la 2 ani, judecătorii sau procurorii au dreptul la o indemnizație în cuantum de 75% din media veniturilor nete realizate în ultimele 6 luni anterioare datei de la care se acordă cest concediu.", text ce a fost ntrodus prin Legea nr. 247 din 19 iulie 2005 publicată în Monitorul Oficial Nr. 653 din 22 iulie 2005 și a fost brogat de OUG Nr. 148/2005 publicată în Monitorul Oficial Nr. 1.008 din 14 noiembrie 2005.
Recurentul mai arată că la art. 121 (2) alin. 1 din Legea nr. 19/2000 se arată că indemnizațiile prevăzute la alin.1 se suportă integral din bugetul asigurărilor sociale de stat, astfel că greșit a fost obligat Ministerul Justiției la plata diferențelor bănești.
Curtea reține că plata indemnizațiilor de asigurări sociale, se făcea conform art. 1331alin. 2 lit. a din Legea nr. 19/2000 de către angajator, cel mai târziu o dată cu lichidarea drepturilor salariale pe luna respectivă, iar decontarea se făcea cu respectarea prevederilor art. 27 din Legea nr. 19/2000. C care avea obligația legală de plată a celor două indemnizații, dacă asiguratul avea dreptul legal, era angajatorul.
Recurentul arată că pentru perioada 19 febr. 2005 - 14 iulie 2005 reclamanta a beneficiat de indemnizație pentru creșterea copilului potrivit dispozițiilor Legii nr. 19/2000. Consideră că nu există discriminare prin edictarea unor acte normative, ci poate să existe discriminare în aplicarea legii. Reglementarea ori nereglementarea, prin lege ori printr-un act normativ, a unor drepturi excede cadrul legal stabilit prin nr.OG 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, acest act normativ trasând competențele și instanței de judecată exclusiv în ceea ce privește modul de aplicare a dispozițiilor legale care instituie drepturile în discuție. nr.OG 137/2000 supune analizei numai drepturile recunoscute de lege, fără a atribui acestuia competența de a impune adoptarea ori modificarea unui act normativ.
Curtea reține că art. 20 alin. 2 Constituție prevede că dacă exista neconcordante între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile. Mai trebuie remarcat că prin Legea Nr. 30 din 18 mai 1994 s-a ratificat Convenția pentru apărarea drepturilor omului si a libertăților fundamentale si a protocoalelor adiționale la aceasta convenție.
Față de aceste norme trebuie sesizat că există obligația ca toate normele juridice interne să fie conforme cu pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte deoarece în caz contrar instanțele judecătorești sunt obligate să constate preeminența lor și să aplice respectivele pacte și tratate privitoare la drepturile fundamentale ale omului.
În ce privește aplicarea directă a tratatelor, care fac parte din dreptul comunitar, prin Hotărârea Curții de Justiție a Comunităților Europene din 9 martie 1978, în cauza Amministrazione delle finanze dello Stato, 106/77,. se reține că în temeiul art. 189 din Tratatul CEE și a jurisprudenței constante a Curții de Justiție a Comunităților Europene dispozițiile comunitare direct aplicabile trebuie, în pofida oricărei norme sau practici interne a statelor membre, să producă efecte depline în ordinile juridice ale acestora din urmă și să fie aplicate în mod uniform, pentru a garanta drepturile subiective ce au luat naștere în favoarea particularilor și că reiese de aici că domeniul de aplicare al normelor respective trebuie înțeles în sensul că eventualele dispoziții naționale ulterioare, în contradicție chiar cu aceste norme comunitare, trebuie să fie considerate inaplicabile de plin drept, fără a fi necesar să se aștepte abrogarea lor chiar de către legiuitorul național (abrogare) sau de instanța de contencios constituțional (decizie de neconstituționalitate), în special dacă se consideră, în ceea ce privește această a doua ipoteză, că, până în momentul în care intervine decizia respectivă, legea națională, rămânând pe deplin aplicabilă, normele comunitare nu pot produce efecte, și, în consecință, că aplicarea lor integrală, completă și uniformă nu este garantată, la fel cum nu sunt protejate drepturile subiective ce au luat naștere în favoarea particularilor.
Tot aici se reține că aplicabilitatea directă, avută în vedere din această perspectivă, presupune că normele dreptului comunitar trebuie să-și producă totalitatea efectelor lor uniform în toate statele membre și în cursul aplicabilității lor. Aceste dispoziții reprezintă un izvor de drepturi și de obligații pentru toate subiectele de drept, fie că este vorba despre statele membre sau despre particularii care sunt părți în raporturile juridice de drept comunitar. Acest efect privește orice instanță națională sesizată în cadrul competenței sale, care, ca autoritate a unui stat membru, are ca misiune protecția drepturilor conferite particularilor de dreptul comunitar.
În plus, în temeiul principiului priorității dreptului comunitar, dispozițiile Tratatului și actele instituțiilor direct aplicabile au ca efect, în raporturile lor cu dreptul intern al statelor membre și ca urmare a intrării lor în vigoare, nu doar de a face inaplicabilă, potrivit legii, orice dispoziție contrară a legislației naționale existente, ci și - deoarece aceste dispoziții și acte fac parte integrantă, cu de prioritate, din ordinea juridică aplicabilă pe teritoriul fiecăruia din statele membre - de a împiedica formarea valabilă a unor noi acte legislative naționale, în măsura în care acestea ar fi incompatibile cu normele comunitare. Într-adevăr, faptul de a recunoaște o oarecare eficiență juridică unor acte legislative naționale ce restrâng domeniul exercitării puterii legislative a Comunității sau care sunt incompatibile cu dispozițiile dreptului comunitar, ar echivala cu negarea echivalentă a caracterului efectiv al angajamentelor asumate necondiționat și irevocabil de statele membre, în temeiul Tratatului, punând astfel în discuție însăși fundamentele Comunității.
Efectul util al acestei dispoziții ar fi diminuat dacă judecătorul ar fi împiedicat să pună dreptul comunitar în aplicare, imediat, conform hotărârii sau jurisprudenței Curții. Rezultă din ansamblul celor de mai sus că orice judecător național, sesizat în cadrul competenței sale, are obligația de a aplica integral dreptul comunitar și de a proteja drepturile pe care acesta le atribuie particularilor, prin neaplicarea oricărei dispoziții eventual contrară din legea națională, indiferent dacă aceasta este anterioară sau ulterioară normei comunitare. Din acel moment, ar fi incompatibilă cu însăși cerințele inerente naturii dreptului comunitar orice dispoziție a ordinii juridice naționale sau orice practică, legislativă, administrativă sau judiciară, ce ar avea drept efect diminuarea eficienței dreptului comunitar prin refuzul judecătorului competent în aplicarea acestui drept de a face, în chiar momentul aplicării, tot Ceea ce este necesar pentru a înlătura dispozițiile legislative naționale care, eventual, ar reprezenta un obstacol în calea deplinei aplicabilități a normelor comunitare.
Aceasta ar fi situația în ipoteza unei contradicții între o dispoziție a dreptului comunitar și o lege națională ulterioară, soluția acestui conflict fiind rezervată unei autorități, alta decât judecătorul chemat să asigure aplicarea dreptului comunitar, învestită cu o competență de apreciere proprie, chiar dacă obstacolul care rezultă astfel în calea deplinei eficacități a acestui drept nu ar fi decât temporar. Judecătorul național are obligația de a asigura protecția drepturilor conferite prin dispozițiile ordinii juridice comunitare, fără a trebui să solicite sau să aștepte eliminarea efectivă, de către autoritățile naționale abilitate în acest scop, a eventualelor dispoziții naționale care ar reprezenta un obstacol în calea aplicării directe și imediate a normelor comunitare.
Potrivit art. 2 din Legea nr. 19/2000 se instituie principiul unicității, principiul egalității, principiul contributivității.
Art. 121 din Legea nr. 19/2000 prevedea faptul că asigurații au dreptul la o indemnizație pentru creșterea copilului până la împlinirea vârstei de 2 ani al cărui cuantum era de 85 % din media veniturilor lunare din ultimele 6 luni, pe baza cărora s-a stabilit contribuția individuală de asigurări sociale în lunile respective.
Aceste prevederi au fost modificate succesiv iar odată cu apariția nr.OUG 9/2003 s-a stabilit că "Pentru drepturile care se stabilesc după data de 31.12.2003 cuantumul brut lunar al indemnizației prevăzute la art. 121 alin. (1) lit. a) este de 85% din salariul mediu brut utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat și aprobat prin legea bugetului asigurărilor sociale de stat".
Mai mult, odată cu intrarea în vigoare a prevederilor nr.OUG 148/2005, respectiv 01.01.2007, indemnizația nu mai are caracterul unui drept de asigurare socială ci al unui ajutor social acordat de stat.
Prin aceasta au fost încălcate principiile contributivității în raport cu asigurații care au plătit o contribuție de asigurări sociale mult mai mare decât indemnizația/ajutorul social de care beneficiau.
De asemenea, s-a creat o discriminare între asigurații care au beneficiat de acordarea indemnizației înainte de apariția nr.OUG 9/2003 și nr.OUG 148/2005 și cei care au beneficiat de această indemnizație ulterior apariției acestora din punct de vedere al cuantumului raportat la contribuția achitată și la data intrării în vigoare a ordonanțelor.
Potrivit art. 4 coroborat cu art. 16 din Constituția României, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări, iar "România este patria comună și indivizibilă a tuturor cetățenilor săi, fără deosebire de rasă, de naționalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenență politică, de avere sau orice origine socială".
Art. 20 prevede faptul că "Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte".
Protocolul adițional nr. 12 la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, adoptat la la data de 04.11.2000 arată la art. 1 pct. 1, sub denumirea "Interzicerea generală a discriminării, faptul că exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurată fără nici o discriminare bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație, iar la pct. 2 se arată că nimeni nu va fi discriminat de o autoritate publică pe baza oricăruia dintre motivele menționate în paragr. 1.
Art. 11 din Constituția României stabilește, cu valoare de principiu, obligația statului român de a îndeplini întocmai și cu bună-credință îndatoririle ce-i revin din tratatele la care este parte, precum și faptul că tratatele ratificate de Parlament fac parte din dreptul intern. Textul constituțional enunțat face aplicarea unuia dintre principiile încrederii între statele comunității internaționale - pacta sunt servanda - și exprimă în același timp, corelația dintre dreptul internațional și cel intern, prin integrarea normelor dreptului internațional în sistemul dreptului național.
Făcând aplicarea principiilor enunțate s-a reținut că există discriminare prin aplicarea unui cuantum fix al indemnizației pentru creșterea copilului până la doi ani indiferent de categoria socio-profesională din care persoanele beneficiare provin și implicit fără o diferențiere privind cuantumul contribuțiilor acestor persoane la bugetul asigurărilor de stat.
O situație discriminatorie apare și atunci când persoane, sau grupuri de persoane, aflate în situații diferite sunt tratate asemănător, fără ca acest tratament să fie justificat de un scop legitim.
Acest lucru a fost statuat și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului legat de art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind interzicerea discriminării, diferența de tratament devine discriminare, în sensul art. 14 din Convenție, atunci când autoritățile statale induc distincții între situații analoage și comparabile fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă (, 18.02.1991, Fredin c/, paragr. 60, 29.06.1993, Hoffman c/, paragr. 31, 29.09.1995. Scalambrino c/ Italie, 22.10.1996. autres c/ -, paragr. 75)
Prin Hotărârea Curții de Justiție a Comunităților Europene din 5 martie 1996, în cauzele conexate du pcheur Queen Secretary of for Transport, ex parte, C‑46/93 și C‑48/93,. I p. -1029 se arată că într-adevăr, în jurisprudența constantă, posibilitatea oferită justițiabililor de a invoca înaintea instanțelor naționale dispozițiile direct aplicabile din Tratat nu constituie decât o garanție minimă și nu este suficientă pentru a asigura în sine aplicarea deplină și completă a Tratatului (vezi, în special, hotărârile din 15 octombrie 1986, Comisia/Italia, 168/85,. p. 2945, consid. 11; din 26 februarie 1991, Comisia/Italia, C-120/88,. I p. -621, consid. 10, și din 26 februarie 1991, Comisia/Spania, C-119/89,. I p. -641, consid. 9). Având rolul de a face ca aplicarea dispozițiilor dreptului comunitar să prevaleze asupra dispozițiilor naționale, această posibilitate nu poate, în toate cazurile, să garanteze că particularul beneficiază de drepturile pe care i le conferă dreptul comunitar și, în special, că acesta nu suferă nici un prejudiciu cauzat printr-o încălcare a acestui drept imputabilă unui stat membru. Or, așa cum rezultă din hotărârea Francovich, menționată anterior, consid. 33, deplina eficacitate a dreptului comunitar ar fi contestată dacă particularii nu ar avea posibilitatea de a obține repararea atunci când drepturile lor au fost lezate printr-o încălcare a dreptului comunitar. Aceasta este situația și în cazul încălcării unui drept conferit direct de o normă comunitară, pe care particularii au dreptul să o invoce înaintea instanțelor naționale. În această ipoteză, dreptul la despăgubire constituie corolarul necesar efectului direct recunoscut dispozițiilor comunitare a căror încălcare este la originea prejudiciului cauzat. Astfel, împrejurarea că încălcarea reproșată este imputabilă legiuitorului național, din perspectiva reglementărilor interne, nu este de natură să repună în discuție exigențele inerente protecției drepturilor particularilor care invocă dreptul comunitar în fața instanțelor naționale și, ca urmare, dreptul de a obține despăgubiri pentru prejudiciul cauzat de respectiva încălcare.
Ca și criteriu pentru acordarea despăgubirilor pentru discriminare reclamanta indică diferența între indemnizația primită și 85% din salarul net. Instanța trebuie să cuantifice despăgubirile altfel se face culpabilă de denegare de dreptate. În aprecierea dacă criteriul indicat de reclamantă este fondat sau nu instanța este liberă. Chiar dacă acel cuantum indicat de reclamantă se regăsește într-o normă legală abrogată iar instanța adoptă cuantumul indicat de către reclamantă aceasta nu înseamnă că instanța va face aplicarea unei norme abrogate ci doar va face aprecierea cu privire la cuantumul despăgubirilor după ce constată că a fost supusă unei discriminări. Astfel chiar legiuitorul a aplicat acel criteriu de apreciere a cuantumului asupra persoanelor aflate în situații similare, în perioada de timp de până la abrogarea normei legale, prin urmare cel mai apropriat criteriu de apreciere este acesta al nivelului despăgubirilor în cuantum de 85% din salar.
În temeiul prevederilor art. 312 alin. 1 și art. 299 și urm. art. 3041Cod procedură civilă, curtea urmează să respingă ca nefondate recursurile formulate de pârâții CASA JUDEȚEANĂ DE PENSII S și MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR împotriva sentinței nr. 617 din 25.03.2008 a Tribunalului Sălaj pronunțată în dosar nr-, nefiind incidente nici unul din motivele de casare prevăzute art. 304 Cod procedură civilă.
Față de cele menționate anterior și în temeiul prevederilor art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă cât și al art. 312 alin. 3, art. 299 alin. 1 și art. 3041Cod procedură civilă, curtea urmează să admită în parte recursul declarat de pârâtul MINISTERUL JUSTIȚIEI, împotriva sentinței civile nr. 617 din 25.03.2008 și a sentinței civile nr. 1058/12.05.2008 ale Tribunalului Sălaj pronunțate în dosar nr-, pe care le va modifica în parte în sensul că va obliga pârâții să plătească reclamantei diferența dintre indemnizația de 85% din salarul mediu brut utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat și procentul de 85% din media salariilor nete realizate de către reclamantă în ultimele 10 luni anterioare nașterii copilului, 23.01.2004, pentru perioada 14.02.2005 - 24.07.2005 cât și la diferența dintre indemnizația de 85% din salarul mediu brut utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat și indemnizația în cuantum de 75% din media veniturilor nete realizate în ultimele 6 luni anterioare datei de la care se acordă concediul de creștere a copilului în vârstă de până la 2 ani, pentru perioada 25.07.2005 - 31.10.2005, sume ce vor fi actualizate cu rata inflației începând cu data la care sumele trebuiau plătite și până la data plății efective.
Celelalte dispoziții privind respingerea excepțiilor necompetentei materiale a Tribunalului Sălaj, și a lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor cât și în ce privește respingerea cererii reclamantei formulate împotriva Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, pentru lipsa calității procesuale pasive a acestuia, vor fi menținute ca fiind legale și temeinice.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile formulate de pârâții CASA JUDEȚEANĂ DE PENSII S și MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR împotriva sentinței nr. 617 din 25.03.2008 a Tribunalului Sălaj pronunțată în dosar nr-.
Admite în parte recursul declarat de pârâtul MINISTERUL JUSTIȚIEI, împotriva sentinței civile nr. 617 din 25.03.2008 și a sentinței civile nr. 1058/12.05.2008 ale Tribunalului Sălaj pronunțate în dosar nr-, pe care le modifică în parte în sensul că:
Obligă pârâții să plătească reclamantei diferența dintre indemnizația de 85% din salarul mediu brut utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat și procentul de 85% din media salariilor nete realizate de către reclamantă în ultimele 10 luni anterioare nașterii copilului, 23.01.2004, pentru perioada 14.02.2005 - 24.07.2005 cât și la diferența dintre indemnizația de 85% din salarul mediu brut utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat și indemnizația în cuantum de 75% din media veniturilor nete realizate în ultimele 6 luni anterioare datei de la care se acordă concediul de creștere a copilului în vârstă de până la 2 ani, pentru perioada 25.07.2005 - 31.10.2005, sume ce vor fi actualizate cu rata inflației începând cu data la care sumele trebuiau plătite și până la data plății efective.
Menține restul dispozițiilor sentințelor atacate.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din data de 10 octombrie 2008.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI GREFIER
- - - - - -
de, dactilografiat de Sz.
În 3 ex. la data de 07.11.2008
Judecător fond -, - Tribunalul Sălaj
Președinte:Ioan Daniel ChișJudecători:Ioan Daniel Chiș, Adrian Repede Laura
