Despăgubire contencios administrativ. Decizia 223/2009. Curtea de Apel Galati
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL GALAȚI
SECȚIA CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ Nr. 223/
Ședința publică de la 13 Februarie 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE
Judecător
Judecător
Grefier
.-.-.-.-.-.-.-.-.
Pentru astăzi fiind amânată pronunțarea asupra recursului declarat de reclamantul SPITALUL CLINIC DE URGENȚĂ PENTRU COPII SF. G, cu sediul instituției în G,-, jud. G, împotriva sentinței civile nr. 1413/26.09.2007 pronunțată de Tribunalul Galați în litigiul de muncă intervenit în contradictoriu cu pârâta, domiciliată în G,-, - 4,. 34, jud. G, având ca obiect "DESPĂGUBIRE".
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din 11.02.2009, fiind consemnate în încheierea din aceeași dată care face parte integrantă din prezenta când instanța, la cererea reprezentantului recurentului reclamant, a amânat pronunțarea la data de 13.02.2009 pronunțând următoarea hotărâre:
CURTEA
Asupra cererilor de recurs, înregistrate la Curtea de APEL GALAȚI, Secția conflicte de muncă și asigurări sociale, sub nr-;
Examinând actele și lucrările dosarului constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 1413/26.09.2007 pronunțată de către Tribunalul Galați, s-a respins acțiunea formulată de reclamantul Spitalul Clinic de Urgență pentru Copii G, în contradictoriu cu pârâta, ca nefondată.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut următoarele:
Prin cererea formulată la data de 12.03.2007 reclamantul Spitalul Clinic de Urgență pentru Copii "Sf. " Gac hemat în judecată pe pârâta pentru a fi obligată la plata a 36 de salarii medii pe economie, respectiv suma de 45.720 lei cu titlu de despăgubiri.
În fapt a arătat reclamantul că pârâta a fost angajată a sa, ca medic rezident anul I - Specialitatea (anestezist) și mai apoi ca medic specialist așa cum rezultă din Contractul Individual de Muncă nr. 807/19.01.2001.
La momentul 01.02.2001 pârâta a fost angajată pe durată nedeterminată în funcția de medic rezident anul I - Specialitatea ca urmare a promovării concursului de rezidențiat din sesiunea 19.11.2000 - Secțiunea B așa cum rezultă din dispoziția 17/17.01.2001 emisă de Direcția Județeană de Sănătate Publică. Pârâta a concurat pentru unul din cele 2 posturi de medic rezident specialitatea solicitate și scoase la concurs pentru Spitalul Clinic de Urgență pentru Copii "Sf. " G, concurs publicat în Revista " Medicală" nr. 47/2000 unde se arătau condițiile de organizare și desfășurare a concursului de rezidențiat pe loc și post. Prin urmare, a arătat reclamantul, pârâta a știut din momentul anunțării concursului de condițiile acestui loc de muncă și anume că după obținerea specialității era obligată să rămână să lucreze pentru reclamant 5 ani de zile în caz contrar urmând a achita daune penalizatorii de 36 de salarii medii pe economie din momentul renunțării.
La Contractul Individual de Muncă al pârâtei s-a încheiat un act adițional nr. 299/22.01.2001 prin care pârâta se obliga să lucreze minim 5 ani pe postul respectiv și respectiv, să plătească daune de 36 de salarii în cazul nerespectării acestei obligații.
Pârâta a lucrat în perioada 01.02.2001 - 30.04.2006 ca medic rezident, iar la data de 01.05.2006 a fost confirmată ca medic specialist în specialitatea (anestezie terapie intensivă) pe baza examenului promovat de pârâtă.
La data de 16.01.2006 pârâta și-a dat demisia în vederea angajării la Spitalul Militar Galați astfel că raporturile de muncă au încetat prin actul unilateral al acesteia conform art. 55 lit. c, art. 79 al. 1, 4, 7 - Legea nr. 53/2003.
Ca urmare a acestei situații reclamantul a susținut că s-a activat clauza din actul adițional prev. de art. 2, respectiv plata de daune egale cu 36 de salarii medii pe economie.
A considerat reclamantul că prin actul adițional s-a stabilit de comun acord modalitatea de despăgubiri și întinderea despăgubirilor conform art. 969 și 1066 Cod civil.
Pârâta a formulat întâmpinare și cerere reconvențională arătând următoarele:
Dispozițiile legale care reglementau obligativitatea desfășurării activității de medic specialist după terminarea rezidențiatului reprezintă în realitate o restrângere (limitare) a dreptului persoanei de a-și alege liber locul de muncă, încălcarea dreptului la educație, la accesul la formarea profesională continuă, fiind în contradicție cu dispozițiile comunitare în materie, art. 14 din CEDO art. 1 din Convenția privind discriminarea în domeniul forței de muncă și exercitării profesiei, precum și normele de drept intern cuprinse în Constituția României și Codul Muncii.
În ceea ce privește neconcordanța cu dispozițiile comunitare, a invocat aplicarea directă a normelor comunitare în detrimentul dispozițiilor legale interne care au stat la baza adoptării actului adițional nr. 299/2001.
Astfel, potrivit art. 14 al. 1 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene (200//01) orice persoană are dreptul la educație și acces la formarea profesională continuă.
De asemenea, din economia art. 25 aceluiași act normativ comunitar, orice cetățean sau cetățeană a Uniunii Europene, are dreptul de a-și alege locul de muncă și de a-și exercita profesia aleasă în mod liber.
Conform art. 52, orice limitare în exercitarea dreptului și libertăților recunoscute prin Cartă trebuie să fie recunoscută de lege și să respecte conținutul esențial al drepturilor și libertăților.
În vederea respectării principiului proporționalității, nu pot fi aduse limitări decât dacă ele sunt necesare și răspund efectiv unor obiective de interes general recunoscute de Uniune sau exigenței de a proteja drepturile și libertățile celorlalți.
Or, este lesne de observat că prin Ordonanța de Urgență nr. 259/2000, Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 58/2001 și Legea nr. 41/2002, care au stat la baza adoptării și aplicării actului adițional în discuție nu sunt necesare și nu răspund efectiv "unor obiective de interes general" recunoscute de Uniunea Europeană sau "exigenței de a proteja drepturile și libertățile celorlalți".
De altfel, chiar art. 3 al. 4 din Legea nr. 41/2002 impune ca încheierea contractului individual de muncă pe durată determinată cu unitatea sanitară care a publicat postul să se facă cu respectarea legislației în vigoare și a normelor Uniunii Europene cu privire la libera circulație a persoanelor.
Aceste dispoziții au rămas totuși un deziderat pentru legiuitorul român în condițiile în care prevederile art. 3 din Ordonanța de Urgență nr. 58/2001 conțin, așa cum a arătat, dispoziții contrare normativelor comunitare în materie.
Făcând aplicarea directă a dispozițiilor comunitare a solicitat a se constata că actele normative care au stat la baza obligării pârâtei să încheie actul adițional în discuție sunt contrare prevederilor comunitare referitoare la libera circulație a persoanelor, dreptul la educație, libertatea profesională și dreptul la muncă, astfel încât în conformitate cu prevederile art. 52 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, ele nu pot produce consecințele uzate prin conținutul lor.
Pentru aceste considerente, constatând contradicția prevederilor legale în discuție și cu dispozițiile art. 32, 41 și 53 din Constituția României, art. 3 din Codul Muncii și dând eficiență prevederilor art. 21 al.1 din nr.OG 177/31.08.2000, cu completările și modificările ulterioare, a solicitat pârâta a se constata nulitatea de drept a actului adițional nr. 299/2001 în concluziile art. 3 al. 4 din Codul Muncii și respingerea pe cale de consecință a acțiunii promovate de către reclamant ca fiind nefondată.
Pârâta a considerat că încheierea actului adițional nr. 299/2001 s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor Ordonanței de Urgență nr. 259/2000.
Conform art. 3 al. 3 din actul normativ menționat anterior mențiunile din actul adițional (art. 1 și 2) trebuiau să fie incluse în contractul individual de muncă și nu să facă obiectul unei convenții încheiate ulterior. Este evident că actul adițional s-a încheiat ulterior astfel încât pârâta a fost pusă în fața faptului împlinit (fiind angajată cu contract de muncă) la care s-a adăugat alte clauze ce nu au fost avute în vedere la momentul angajării. Prin urmare, actul adițional a fost încheiat cu încălcarea dispozițiilor legale în materie astfel încât conform art. 3 al. 4 din Codul Muncii este nul de drept.
În subsidiar, în măsura în care instanța trece peste aprecierea menționată anterior, a solicitat a se constata că modalitatea de stabilire a despăgubirilor prin raportarea la 36 salarii medii pe economie este greșită.
În primul rând se constată că stabilirea acestor despăgubiri a avut la bază salariul mediu pe economie brut deși în actul adițional nr. 299/2001 art. 3 din Ordonanța de Urgență nr. 259 și nr. 58/2001 nu se face trimitere la acesta. Actele menționate anterior vizează salariul mediu pe economie din perioada renunțării, sumă de bani care nu poate fi luată în calcul prin raportarea la valoarea brută a acestuia având în vedere natura juridică a clauzei menționate în actul adițional nr. 299/2001.
În cuprinsul acțiunii deduse judecății reclamanta nu a precizat faptul că suma de 45.720 lei reprezintă contravaloarea a 36 salarii medii pe economie brute sau nete și nici nu și-a argumentat în vreun fel această opțiune.
Având în vedere faptul că suma de 45.720 lei este pretinsă de reclamant cu titlu de despăgubiri, raportarea la salariul mediu pe economie brut este greșită.
Analizând actele și lucrările dosarului Tribunalul a reținut următoarele:
Cele susținute de reclamant ca situație de fapt în cererea de chemare în judecată se confirmă ca fiind reale, respectiv încheierea Contractului Individual de Muncă, a actului adițional, a participării la concurs la secțiunea B, etc. Prin urmare, niciuna dintre părți nu a contestat aceste elemente, actele ce confirmă aceste elemente fiind depuse la dosar. În speță, s-a pus problema interpretării dispoziției legale aplicabile în materie și a valorificării actului adițional, a determinării exacte a efectelor acestui act. De asemenea, s-a mai pus problema stabilirii aspectului dacă există contradicții între normele dreptului intern și normele dreptului comunitar.
Reclamantul a susținut că simpla semnătură pe actul adițional a pârâtei produce efecte juridice conform art. 969 și 1066 Cod civil, convenția părților fiind lege între părțile contractante.
Instanța a considerat, mai înainte de a stabili aceasta, că se impune a se stabili dacă părțile puteau încheia o asemenea clauză penală și cu un asemenea conținut. Prin urmare, prin actul adițional la Contractul Individual de Muncă angajata își dă acordul să nu plece din unitate 5 ani și dacă pleacă înțelege să plătească angajatorului o clauză penală de 36 de salarii brute la momentul plecării. Nimeni nu a contestat că obligația de a nu pleca la alt loc de muncă timp de 5 ani reprezintă o limitare a dreptului de a se de la un loc de muncă la altul. Pârâta prin propria voință și-a limitat acest drept.S-a pus întrebarea dacă în cazul raporturilor de muncă părțile au libertatea negocierilor pe orice aspect, de exemplu locul muncii.
Din modul de redactare a Codului Muncii limitările drepturilor salariatului, respectiv de a se, de a vorbi, de fidelizare etc. observăm că art. 20 și următoarele Codul Muncii impun condiții clare a limitărilor. Clauzele specifice nu sunt limitative, deci părțile au libertatea de a limita drepturile angajatului (căci numai despre limitările lui este vorba) putând prevedea și alte clauze decât cele prevăzute de cod. Astfel, la clauza de neconcurență, se limitează dreptul de a munci la o firmă concurentă. Această limitare a angajatului presupune obligatoriu și o remunerare, care de altfel, este destul de mare, de cel puțin 50% din salariu și limitarea fiind destul de serioasă. Legiuitorul intervine însă și arată că își produce efectele maxim 2 ani. La clauza de mobilitate (nu este o limitare a unui drept) ci un efort în plus al angajatului, salariatul de asemenea este retribuit.
Prin urmare, în concordanță cu dispozițiile dreptului comunitar, respectiv art. 52 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, orice limitare în exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de Cartă trebuie să fie recunoscută de lege și să respecte conținutul esențial al drepturilor și libertăților:
- libertățile trebuie să fie necesare;
- să răspundă unor obiective de interes general.
S-a apreciat cădalimitarea este necesară și răspunde unor obiective de interes general și anume: nevoia spitalului de a avea personal permanent, fără întreruperi pe anumite perioade, în domenii atât de grave cum este terapia intensivă - anestezie.
În condițiile migrației cadrelor medicale din această perioadă spitalul a încearcat să fidelizeze personalul medical.Însăaceastă limitare trebuieretribuită, numai așa se compensează limitarea dreptului salariatului, despăgubirea pentru această restrângere - a dreptului de mișcare pe piața muncii - fiind obligatorie.
În acest raționament credem că și legiuitorul român a înțeles aceasta și pe această rațiune s-a apreciat că legislația internă nu contravine dreptului comunitar. Dacă se interpretează în alt sens decât cel arătat dispozițiilor articolelor 20 și următoarele din Codul Muncii atunci cu siguranță aceste reglementări contravin dreptului comunitar.
În speța de față nu a avut o investiție sau o remunerare pentru această limitare, deoarece:
Nu s-a reținut susținerea reclamantului că Spitalul Clinic de Urgență pentru Copii "Sf. " a asigurat plata rezidențiatului pârâtei și de asemenea, a asigurat un loc de muncă sigur acesteia, scutind-o, astfel, de grija zilei de mâine și de sentimentul insecurității unui loc de muncă și aceasta pentru că rezidențiatul se plătește din fondurile Ministerului Sănătății, a Casei Naționale de Sănătate prin Casele Județene. Actul adițional nu este încheiat cu Ministerul Sănătății sau cu Casa Națională de Sănătate ci cu Spitalul Clinic de Urgență pentru Copii "Sf. ". Dacă Statul Român are o politică de fidelizare a medicilor să încheie Statul Român astfel de contracte de fidelizare, prin Ministerul Sănătății sau prin Casele Naționale de Pensii. Și în această ipoteză s-ar pune totuși o problemă și anume: pârâta a plecat dintr-un spital în alt spital. Ambele spitale sunt publice și sunt administrate de Statul Român prin Ministerul Sănătății care la rândul său gestionează sistemul de sănătate prin Casele sale Județene.
Deci, pârâta plecând de la un spital în altul, ambele publice, rezultă că beneficiarii serviciilor medicale ale pârâtei sunt aceeași, și anume, cetățenii care beneficiază de servicii gratuite de sănătate.
Pârâta nu a plecat dintr-un spital public într-un spital privat sau din domeniul medical într-un alt domeniu. Pentru aceea ce ea a fost formată, servicii medicale de anestezie terapie intensivă, ea și profesează și beneficiarul serviciilor sale este Ministerul Sănătății pentru că publicul este tratat de doamna doctor, pârâta în cauză, și pentru că Ministerul Sănătății este cel obligat să trateze publicul prin spitalele sale.
Reclamantul a susținut că, concursul a fost la două secțiuni A și B și pârâta știa condițiile de la început, de când s-a înscris la acest examen și prin urmare a ales ce regim i se va aplica. Pârâta a știut că va fi ținută obligatoriu în spital 5 ani sau dacă nu va plăti. Singura diferență dintre cele două secțiuni A și B (necontestate de părți) este că cei de la secțiunea B sunt obligați să rămână 5 ani în spital. Adică, s-a susținut că oferta a fost publică și prin înscrierea la concurs la secțiunea Baa derat la această ofertă. Nu s-a reținut această apărare pentru că, categorisirea în A și B, s-a considerat că trebuie să se facă justificat.
Celor de la secțiunea A li se suportă cheltuielile rezidențiatului în întregime (deci cheltuielile de formare profesională) fără a li se impune alte obligații, alte limitări ale drepturilor lor, iar celor de la secțiunea B li se suportă cheltuielile rezidențiatului cu obligația de a rămâne în spital 5 ani.
Singura diferență de asigurare a locului de muncă apreciem că nu este o despăgubire suficientă pentru a justifica o limitare atât de importantă - aceea de a nu se de la acest loc de muncă timp de 5 ani.
Despăgubirea nu este suficientă fiind vădit disproporționată față de limitarea adusă salariatului.
Prin urmare, s-a apreciat că instrumentul găsit de Spitale pentru fidelizarea cadrelor medicale are o lacună juridică în raport cu normele dreptului comunitar.
Aceleași considerente în întregime au fost găsite valabile și reținute de instanță în raport cu dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului.
În concluzie, s-a apreciat că părțile au încheiat o convenție în materia dreptului muncii care impune asupra unui drept ce nu poate fi limitat, restricționat decât în anumite condiții și cu respectarea dispozițiilor legale în materie și cu respectarea normelor dreptului comunitar.
Prin urmare, convenția este contrară dispozițiilor art. 3 pct. 4 Codul Muncii și Convenției Europene a Drepturilor Omului și din acest motiv nu poate produce efecte juridice fiind nulă. Acest drept nu putea fi negociat de părți și în legislația muncii acordul părților conform art. 969 cod civil nu produce efecte decât dacă se respectă și legislația muncii.
Față de aceste considerente s-a respins acțiunea ca nefondată și, ca o consecință, și cererea reconvențională care a fost formulată doar cu caracter subsidiar pentru situația în care acțiunea principală ar fi admisă. De aceea, cererea reconvențională nu a fost analizată.
Cauza a fost judecată în complet de divergență, formulându-se și opinia separată în sensul admiterii acțiunii.
Împotriva acestei sentințe civile a declarat recurs reclamantul Spitalul Clinic de Urgență pentru Copii "Sf. " G, considerând-o nelegală și netemeinică pentru următoarele motive:
S-a apreciat că instanța se află într-o eroare de îndreptare a cazului dedus judecății, în sensul că aceasta nu ține cont de faptul că pârâta a încheiat un act adițional la contractul individual de muncă, prin care s-a obligat ca după obținerea specialității, să lucreze în cadrul unității recurente cel puțin 5 ani, iar, în cazul nerespectării acestei obligații, se obliga să restituie suma echivalentă a 36 de salarii medii pe economie din perioada renunțării.
A considerat că aceasta reprezintă conform art. 969 - 970 Cod civil o convenție între părțile contractante care are drept putere de lege între acestea și care trebuie executată cu bună-credință.
Instanța de fond a ignorat prevederile nr.OUG 259/2000, nr.OUG 58/2001 dar și dispozițiile Legii nr. 41/2002 care reglementează "pregătirea post-universitară a absolvenților licențiați ai facultăților de medicină" și care stipulează în mod foarte clar condițiile impuse celor care optează pentru rezidențiatul pe post.
Nu a fost de acord cu argumentele instanței de fond referitoare că între candidații la Secțiunea și candidații de la Secțiunea există o singură diferență și anume că cei de la Secțiunea sunt obligați să rămână 5 ani în spital. Mai există o diferență și anume că rezidenții de la Secțiunea au contract de muncă pe durată nedeterminată, aceștia din urmă fiind scutiți după obținerea specialității de stresul căutării unui alt loc de muncă.
Instanța de fond a făcut confuzie și în ceea ce privește subordonarea spitalelor, fie ele chiar și publice. Spitalul recurentei-reclamante este subordonat Ministerului Sănătății Publice în timp ce Spitalul Militar se subordonează Ministerului Apărării Naționale, acesta având deci rețea sanitară proprie.
a fost instanța și în ceea ce privește cheltuielile efectuate de aceste spitale, acestea făcându-se în condițiile contractului cadru și din bugetele ministerelor și instituțiilor respective. Prin urmare, a considerat că bugetul spitalului recurentei nu are nimic comun cu bugetul Spitalului Militar și nici bugetul Ministerului Sănătății Publice nu are nimic comun cu cel al Ministerului Apărării Naționale.
În situația dedusă judecății a considerat că nu se pune problema fidelizării personalului medical, legiuitorul găsind alte instrumente pentru acest aspect și a exemplificat nr.HG 670/2007 privind stabilirea primei de stabilitate pentru personalul contractual din unitățile sanitare, acordarea de zile în plus la concediul legal de odihnă funcție de vechimea în unitatea sanitară respectivă.
În speța dedusă judecății recurenta a apreciat că se pune problema nerespectării unei clauze stabilită de comun acord prin actul adițional nr. 299/2001 la contractul individual de muncă nr. 807/19.01.2001, dar și a răspunderii în cazul nerespectării obligațiilor contractuale asumate în mod legal și în conformitate cu art. 969 Cod civil, în opinia recurentei aceasta având natura juridică a unei clauze penale conform art. 1066 și următoarele din Codul civil, stabilind o îndatorire perfect valabilă și legală ce trebuie executată întocmai atunci când sunt îndeplinite condițiile acordului.
A solicitat admiterea recursului pentru motivele mai sus arătate, modificarea sentinței civile nr. 1413/26.09.2007 a Tribunalului Galați și, pe cale de consecință, admiterea acțiunii așa cum a fost formulată cu obligarea pârâtei la plata sumei de 45.720 lei cu titlu de despăgubiri.
Și-a întemeiat solicitările pe baza dispozițiilor art. 969 Cod civil, art. 1066 și următoarele Cod civil, precum și pe dispozițiile art. 301 Cod procedură civilă coroborat cu art. 80 din Legea nr. 168/1999 privind soluționarea conflictelor de muncă, art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
În consecință, a solicitat admiterea recursului, desființarea hotărârii primei instanțe și, în rejudecare, obligarea pârâtei la plata sumei de 55800 lei despăgubiri.
Intimata pârâtă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat întrucât sentința primei instanțe este legală și temeinică.
Astfel, a susținut că finanțarea pârâtei a fost făcută de Ministerul Sănătății în primii doi ani (2001 - 2002) iar ulterior de către Casa Națională de Asigurări prin Casa Județeană de Asigurări de Sănătate G (în anii 3 - 5, respectiv 2003 - 2006).
Actul adițional în litigiu nu conține nici o dispoziție care să aibă caracterul unei clauze penale în sensul art. 1066 Cod civil.
Potrivit acestui text de lege clauza penală este definită ca fiind acea convenție accesorie prin care părțile determină anticipat echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării, executării cu întârziere sau necorespunzătoare a obligației de către debitorul său.
În cauză, pârâta și-a executat în parte obligația asumată lucrând 9 luni de zile ca medic specialist deci nepunându-se problema unei neexecutări, executări cu întârziere sau necorespunzătoare a acestei obligații.
De asemenea, clauza penală este un mijloc de evaluare a prejudiciului suferit de creditor și nu o modalitate de restituire a unor bunuri sau bani încasați anterior în baza unui raport juridic de muncă așa cum este cazul în situația de față. Conform art. 2 al actului adițional, în caz de nerespectare a prevederilor art. 1 pârâta "va restitui reclamantului o sumă echivalentă a 36 salarii medii pe economie, din perioada renunțării".
Această clauză vizează restituirea celor 36 de salarii încasate de pârâtă pe durata anilor 3-5 de rezidențiat, suma de bani astfel calculată fiind reactualizată prin raportarea celor 36 de salarii la salariul mediu pe economie la data renunțării (cele 36 de salarii încasate de pârâtă ca rezident fiind mai mici decât salariul mediu pe economie la data încasării).
Dispoziția de "a restitui" sumele de bani încasate cu titlu de salariu este străină noțiunii de clauză penală, fiind în realitate o clauză de fidelizare în care angajatorul nu-și asumă nici o obligație patrimonială sau de altă natură față de cel "fidelizat". În acest sens s-a pronunțat și practica judiciară în materie statuând că: "salariații nu pot renunța la drepturile ce le sunt recunoscute de lege, orice tranzacție prin care se urmărește renunțarea la drepturile recunoscute de lege salariaților sau limitarea acestor drepturi fiind lovită de nulitate" instanța concluzionând că în speță nu sunt aplicabile dispozițiile art. 969 Cod civil.
Chiar dacă s-ar reține că prin actul adițional s-a prevăzut o clauză penală "soluția de respingere a acțiunii civile promovată de reclamant este pe deplin justificată.
Dat fiind faptul că semnificația clauzei penale este evaluarea convențională a despăgubirilor (daunelor interese) datorate creditorului pentru neexecutare, executare cu întârziere sau necorespunzătoare, ea este datorată atunci când sunt întrunite condițiile acordării de despăgubiri. Din această perspectivă în cauză nu s-a justificat existența vreunui prejudiciu, clauza penală fiind un mijloc de evaluare anticipată a despăgubirilor cauzate prin neexecutare, executare cu întârziere sau necorespunzătoare a unei obligații și nu un mijloc de dovedire a existenței unui prejudiciu. Așa cum a arătat mai anterior salariile achitate pârâtei pe perioada rezidențiatului au fost finanțate intuitu personae de către Casa Județeană de Asigurări de Sănătate G iar nu din bugetul reclamantului.
A depus la dosar practică judiciară.
Examinând recursurile pe baza motivelor arătate de recurente, cât și sub toate aspectele de fapt și de drept, în conformitate cu prevederile art. 304 și 3041.pr.civ. Curtea apreciază că recursul declarat de reclamantul Spitalul Clinic de Urgență pentru Copii "Sf. " G este nefondat pentru următoarele considerente:
Între recurentul reclamant și pârâta intimată s-a încheiat contractul individual de muncă nr. 807 /19.01.2001 urmat de actul adițional nr. 299/22.01.2001 prin care era obligată intimata să funcționeze ca specialist, pe o perioadă de minimum 5 ani de la obținerea specialității iar, în cazul în care nu se vor respecta aceste prevederi, să restituie unității sanitare o sumă echivalentă cu 36 de salarii medii pe economie din perioada renunțării, această prevedere având caracter de clauză penală.
La data de 01.05.2006 intimata pârâtă a fost confirmată ca medic în specialitatea "anestezie terapie intensivă" pe baza examenului promovat iar la data de 01.02.2007 a solicitat încetarea raporturilor de muncă prin demisie în vederea angajării la Spitalul Militar Galați. Recurenta a dat curs cererii sens în care au încetat raporturile de muncă cu intimata.
Problema în cauză ce se impune a fi clarificată este aceea dacă, în cazul acestui raport de muncă, părțile au libertatea de a negocia pe orice aspect, în speță pe locul muncii și în baza unui consimțământ liber exprimat.
Codul Muncii permite anumite limitări ale drepturilor salariatului însă ele trebuie să aibă o justificare, să fie necesare, să răspundă unui interes general, să fie remunerate corespunzător pentru a asigura o acoperire echitabilă a prejudiciului pe care îl încearcă salariatul din cauza limitării respective.
Prin actul adițional în speță s-a urmărit de către recurent constituirea unei modalități de fidelizare a medicilor însă, atât timp cât, pe perioada cât s-a desfășurat specializarea, cheltuielile au fost suportate, așa cum corect a reținut și prima instanță, de către Statul Român prin Ministerul Sănătății (și nu de către recurentă, așa cum eronat susține aceasta și fără nici o dovadă în acest sens), minister care gestionează sistemul public de sănătate, simpla plecare a intimatei sau neîntoarcerea la vechiul loc de muncă de unde a fost trimisă la specializare, nu poate activa clauza cuprinsă în actul adițional decât în măsura în care plecarea medicului s-ar fi făcut către un sistem privat de sănătate.
Atât timp cât intimata pârâtă, în calitate de medic, a continuat să profesezetot în cadrul sistemului public de sănătate, însă la un alt spital, chiar dacă este vorba de un spital militar finanțat de nu se poate reține că spitalul inițial angajator, în speță recurentul, ar fi suferit un prejudiciu ce se impune a fi reparat.
Sunt reale susținerile recurentului exprimate în sensul că acest spital s-a bazat pe faptul că va avea în viitor un angajat specialist într-un anumit domeniu și că prin neîntoarcerea acestuia sau prin faptul că nu a continuat să rămână, pacienții vor fi lipsiți de serviciile medicului specialist, însă acest aspect este doar o problemă de gestionare a sistemului public de sănătate a Statului Român și nu a recurentului.
Pe de altă parte, acel medic continuă să presteze o activitate de specialitate în același sistem public de sănătate, chiar dacă în cadrul altui spital iar serviciile sale se întorc astfel către aceeași categorie de asigurați, fără a fi exclusă situația în care chiar pacienții, asigurații din raza de activitate a spitalului reclamant să fie în viitor tratați chiar la noul loc de muncă al intimatei.
De altfel, nu este lipsit de importanță a se analiza modul în care medicul ajunge să încheie actul adițional, declarația de răspundere atunci când pleacă la specializare.
Este cert că actul adițional de fapt nu reprezintă o negociere, un rezultat al acestuia, ci mai mult, un contract de adeziune astfel că, problema negocierii despăgubirilor este exclusă, fiind mai degrabă o condiție impusă medicului pentru a putea merge la specializare, astfel că, acea clauză apare într-adevăr ca fiind abuzivă după cum corect a reținut și instanța de fond, mai ales că, implicând o limitare a dreptului la muncă, nu asigură o remunerare corespunzătoare a salariatului, simpla asigurare a unui loc de muncă nefiind echivalentă cu o remunerare proporțională cu limitarea dreptului la libertate de a alege un loc de muncă.
De altfel, Codul Muncii interzice orice tranzacție prin care se urmărește renunțarea la drepturile recunoscute de lege salariaților sau limitarea acestora și, față de aceste prevederi legale, se apreciază de către C căeste inadmisibilă clauza penală în cadrul contractelor de muncă, atât timp cât este în defavoarea salariatuluiși, astfel, nu se pot reține nici unul din argumentele recurentului, neavând, în final, nici o relevanță diferențele dintre cele două tipuri de rezidențiat sau sursele de finanțare ale Spitalului.
Raportat la toate considerentele expuse mai sus, sentința primei instanțe este legală și temeinică din punctul de vedere al respingerii acțiunii ca nefondată iar motivele de recurs formulate de reclamant nu sunt întemeiate, urmând ca, în baza disp. art. 312 alin. 1.pr. civilă, să se respingă ca nefondat recursul acestuia.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN MAJORITATE DE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
RESPINGE ca nefondat recursul declarat de reclamantul SPITALUL CLINIC DE URGENȚĂ PENTRU COPII SF. G, cu sediul instituției în G,-, jud. G, împotriva sentinței civile nr. 1413/26.09.2007 a Tribunalului Galați pronunțată în dosarul nr-.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședința publică de la 13 Februarie 2009.
JUDECĂTOR 1: Benone Fuică | JUDECĂTOR 2: Virginia Filipescu |
Grefier, |
opinie majoritară: - -/13.03.2009
: 2 ex.// 13 Martie 2009
Fond: complet divergență: //
Asistenți judiciari: /
CU OPINIA SEPARATĂ A D-LUI JUDECĂTOR 3: Marioara Coinacel
În sensul:
recursului declarat de reclamantul SPITALUL CLINIC DE URGENȚĂ PENTRU COPII "SF. " G, cu sediul instituției în G,-, jud. G, împotriva sentinței civile nr. 1413/26.09.2007 pronunțată de Tribunalul Galați în dosarul nr-.
sentinței civile nr. 1413/2007 a Tribunalului Galați și a trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.
MOTIVAREA OPINIEI SEPARATE
Am opinat separat asupra soluției pronunțată în cauză, pentru următoarele considerente:
Pretențiile recurentului-reclamant Spitalul Clinic de Urgență pentru Copii "S " G vizează obligarea intimatei-pârâte (fostă ) la plata a 36 de salarii medii pe economie, respectiv echivalentul sumei de 45.720 lei solicitată cu titlu de despăgubiri.
Temeiul recursului astfel promovat îl reprezintă actul adițional nr. 807/19.01.2001 prin care părțile au convenit asupra exercitării funcției de specialist pe o perioadă de 5 ani de la alegerea specialității, sub sancțiunea pecuniară a restituirii unei sume echivalente cu 36 de salarii medii pe economie din perioada renunțării.
Încadrarea intimatei-pârâte ca medic specialist în cadrul unității recurente s-a realizat începând cu data de 01.05.2006, pe baza confirmării sale în funcția de medic specialist în specialitatea anestezie și terapie intensivă.
Raporturile de muncă dintre părți au încetat ulterior, începând cu data de 01.02.2007 în temeiul dispozițiilor art. 55 lit. c coroborate cu prevederile art. 79 alin. 1, 4 și 7 Codul Muncii.
Am apreciat că actele juridice astfel încheiate între părți nu contravin principiilor negocierii sau a libertății muncii.
Deci, sub aspectul realizării principiului negocierii, actul adițional încheiat este rezultatul negocierii, având drept scop fidelizarea personalului sanitar-medical și asigurarea resurselor materiale necesare, pe perioada organizării rezidențiatului, stabilirea întinderii cuantumului pretențiilor formulate de recurenta-pârâtă, presupune și o analiză a condițiilor de legalitate a unor asemenea clauze.
Este de observat faptul că actul adițional nr. 807/19.01.2001 a fost încheiat sub imperiul nr.OUG 259/2000.
Aceste prevederi au fost respinse ulterior prin Legea nr. 605/2001 din 31.10.2001, fiind și abrogate prin art. 10 din nr.OUG 58/2001.
Au fost însă menținute prin dispozițiile art. 3 alin. 5, 6 din nr.OUG 58/2001, după obținerea titlului de specialiști, rezidenții erau obligați să lucreze la unitatea sanitară cu care au încheiat contractul individual de muncă cel puțin un număr de ani egal cu durata corespunzătoare finanțării rezidențiatului în specialitatea pentru care s-a scos postul la concurs, ocuparea altui post fiind posibilă numai după îndeplinirea unor atare obligații. Nerespectarea acestor obligații atrage răspunderea materială a rezidentului, prevăzută anume în contractul individual de muncă.
În succesiunea unor asemenea reglementări, au intervenit prevederile nr.OG 12/2008 care și în prezent prevăd obligația asumată prin act adițional la contractul individual de muncă de suportare de către salariat a tuturor cheltuielilor legate de pregătirea sa profesională, respectiv a cheltuielilor de personal pe perioada pregătirii în rezidențiat, precum și la restituirea primei de instalare,proporțional cu perioada nelucrată din perioada stabilită(art 71din nr.OG 12/2008 privind angajarea și finanțarea rezidențiatului).
Textul de lege face trimitere la dispozițiile art. 193 Codul Muncii care privesc formarea profesională a salariatului și modalitatea concretă de realizare a acesteia stabilită, de asemenea, prin acordul părților pe baza actelor adiționale la contractele individuale de muncă.
Cele de mai sus fac pertinente apărările intimatei-pârâte formulate la fondul cauzei în mod subsidiar, pe calea unei cereri reconvenționale, privind perioada deja desfășurată în cadrul recurentului-reclamant Spitalul Clinic de Urgență pentru Copii "S "
Din cuprinsul hotărârii instanței de fond rezultă că asemenea apărări nu au mai fost analizate, reținându-se caracterul nul al convenției încheiate între părți.
Devin astfel incidente dispozițiile art. 312 alin. 3 Cod procedură civilă pentru cercetarea fondului cauzei în sensul celor de mai sus fiind necesară administrarea de probe noi, ce au fost solicitate și de părți (încheierea de ședință din data de 25.06.2007 pronunțată în dosarul de fond).
Prin Decizia nr. 21/12.06.2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite în materia recursului în interesul legii se reține că, pentru asigurarea unui echilibru funcțional în activitatea jurisdicțională, pronunțarea asupra fondului cauzei și stabilirea situației de fapt rămân în sarcina instanțelor de fond, iar instanța de recurs nu poate fi decât o instanță de control judiciar, cu structura specifică în dreptul de cenzură.
A considera astfel ar însemna ca recursul să se transforme în calea de atac a apelului iar instanței de recurs să i se atribuie, contrar spiritului legii, atribuția de a se ocupa de stabilirea situației de fapt și de a se pronunța asupra fondului procesului și în alte situații decât cele la care se referă art. 3041Cod procedură civilă, fără ca această chestiune să fi fost rezolvată mai întâi de către instanța de fond, ceea ce ar contraveni prevederilor art. 304 Cod procedură civilă potrivit cărora în instanța de recurs nu se pot produce probe noi, cu excepția înscrisurilor.
Judecător, |
Grefier,
-
opinie majoritară: - -/13.03.2009
opinie separată: - -/30.03.2009
: 2 ex.// 13 Martie 2009 și 30.03.2009
Fond: complet divergență: //
Asistenți judiciari: /
Președinte:Benone FuicăJudecători:Benone Fuică, Virginia Filipescu, Marioara Coinacel
