Despăgubire contencios administrativ. Decizia 237/2009. Curtea de Apel Oradea
| Comentarii |
|
ROMÂNIA |
CURTEA DE APEL ORADEA |
- Secția civilă mixtă - |
completul II recurs |
Dosar nr- |
DECIZIA CIVILĂ NR.237/2009-
Ședința publică din data de 11 februarie 2009
PREȘEDINTE: Felicia Toader | - - | - JUDECĂTOR 2: Doina Măduța |
- - | - JUDECĂTOR 3: Dana Cigan | |
- - | - judecător | |
- - | - grefier |
Pe rol fiind soluționarea recursului civil declarat de recurentul reclamant SPITALUL MUNICIPAL "EP.", cu sediul în B,-, județul B, în contradictoriu cu intimata pârâtă, domiciliată în O,-, județul B, împotriva sentinței civile nr. 791/LM din 29.09.2008 pronunțată de Tribunalul Bihor în dosar nr-, având ca obiect: despăgubiri.
La apelul nominal făcut în ședința publică de azi se prezintă reprezentanta intimatei pârâte -lipsă, avocat, în baza împuternicirii avocațiale nr.8/03.02.2009 emisă de Baroul Bihor -Cabinet Individual, lipsă fiind recurentul reclamant.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, învederându-se instanței faptul că prezentul recurs este scutit de la plata taxei judiciare de timbru și al timbrului judiciar, având în vedere natura cauzei dedusă judecății, precum și faptul că la dosar a parvenit prin Serviciul Registratură, la data de 04.02.2009 întâmpinare din partea intimatei, după care:
Întrebată fiind, reprezentanta intimatei pârâte arată că nu mai are alte probe și solicită cuvântul asupra recursului de față.
Nefiind alte cereri de formulat sau probe de administrat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentanta intimatei pârâte solicită respingerea recursului promovat de partea recurentă, ca nefondat, menținerea hotărârii pronunțate de instanța de fond, pe care o apreciază ca fiind legală și temeinică, cu acordarea cheltuielilor de judecată.
CURTEA DE APEL
DELIBERÂND:
Asupra recursului civil de față, instanța constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 791/LM din 29 septembrie 2008, s-a admis excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâta, pentru perioada 2000-13.02.2005.
S-a respins acțiunea formulată de reclamanta SPITALUL MUNICIPAL, B, în contradictoriu cu pârâta.
S-a respins cererea reconvenționala formulată de pârâta reclamantă reconvenționala în contradictoriu cu reclamanta pârâtă reconvențională SPITALUL MUNICIPAL
Reclamanta a fost obligată să plătească pârâtei suma de 1500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța în acest mod, instanța de fond a avut în vedere următoarele considerente:
Instanța examinând cu precădere excepția prescripției dreptului la acțiune a reclamantului pentru perioada mai sus arătată, în condițiile art. 137 al.1 Cod procedură civilă a apreciat întemeiată această excepție raportat la dispozițiile art. 166 și 283 lit. "c" Codul muncii și la data introducerii cererii de chemare în judecată, înregistrată la instanță la data de 13.02.2008, astfel a admis excepția prescripției dreptului la acțiune a reclamantului pentru perioada 2000-13.02.2005, respingând acțiunea reclamantului ca fiind prescrisă pentru această perioadă.
Tribunalul a mai reținut că între părțile în conflict au existat raporturi juridice de muncă în temeiul contractului individual de muncă încheiat la data de 29.02.2000, pârâta îndeplinind în cadrul unității reclamante funcția de medic rezident specialitatea Radiologie medicală.
La acest contract a fost încheiat actul adițional nr. 1658/29.02.2000, prin care s-a inserat clauza potrivit căreia medicul are obligația să funcționeze ca medic specialist minimum 5 ani în unitatea reclamantă, după obținerea specializării și clauza potrivit căreia persoana încadrată în muncă în cazul nerespectării îndatoririlor prevăzute la pct. 2 se obligă să plătească o despăgubire reprezentând cheltuielile făcute de unitate pentru pregătirea sa profesională în specialitate.
Raporturile juridice de muncă existente între părți au încetat la data de 01.09.2007.
Pe toată perioada 2000- 2007, așa cum rezultă din statele de plată depuse la dosarul cauzei în probațiune, reclamantul a achitat pârâtei reclamantă reconvențional drepturi salariale pentru activitatea prestată, cu precizarea că în perioada 01.06.2000- 01.06.2002 pârâta s-a aflat în concediu pentru îngrijirea copilului.
Prin acțiunea introductivă reclamantul a arătat că solicită obligarea pârâtei la plata sumei de 71.222 lei reprezentând cheltuieli salariale aferente perioadei 2000-2007.
Potrivit art. 39 al.1 lit "a" muncii, salariatul are printre mai multe drepturi și dreptul la salarizare pentru munca depusă, iar conform art. 154 al.2 Codul muncii, pentru munca prestată în baza contractului individual de muncă fiecare salariat are dreptul la un salariu exprimat în bani.
Prin urmare câtă vreme pârâta reclamantă reconvențională a prestat activitate în baza unui contract individual de muncă pentru care a fost remunerată de către reclamant cu titlu de salariu, cererea reclamantei privind obligarea pârâtei la plata sumei solicitată cu titlu de drepturi bănești s-a apreciat de către instanță ca fiind nefondată, fiind respinsă ca atare, având în vedere și normele constituționale care prevăd obligația remunerării pentru munca prestată de către salariat.
Pe de altă parte sub acest aspect nici nu se poate reține existența vreunui prejudiciu produs de pârâtă unității reclamante, câtă vreme drepturile salariale au fost plătite pârâtei reclamantă reconvențională pentru activitatea prestată în temeiul unui contract de muncă.
Din expunerea motivelor în fapt ale cererii de chemare în judecată, reclamantul a arătat că a suferit un prejudiciu cu cheltuielile suportate cu pregătirea profesională a pârâtei, făcând trimitere la actul adițional 1658/29.02.2000 la contractul individual de muncă, asimilând cheltuielile salariale solicitate prin petitul acțiunii cu cheltuielile efectuate cu pregătirea profesională a pârâtei, care sunt situații juridice distincte reglementate de Codul muncii.
Într-adevăr punctul 2 din actul adițional la contractul individual de muncă prevede obligația medicului de a funcționa ca medic specialist pentru un minimum de 5 ani după obținerea specializării, însă sancțiunea nerespectării acestei obligații este aceea de a plăti despăgubiri reprezentând cheltuielile făcute de unitate pentru pregătirea sa profesională, însă cu probațiunea administrată în cauză, reclamantul nu a făcut dovada contravalorii acestor cheltuieli, care nu pot reprezenta contravaloarea salariului încasat de pârâta reclamantă reconvențională pe perioada rezidențiatului.
Nici invocarea procesului-verbal întocmit cu ocazia ședinței Comitetului Director al reclamantului din 04.04.2007, la care a participat și pârâta ca o recunoaștere sau acord, nu este de natură a conduce la admiterea pretențiilor solicitate de reclamant, câtă vreme conform dispozițiilor art. 38 Codul muncii salariații nu pot renunța la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege, orice tranzacție prin care se urmărește renunțarea la drepturile recunoscute de lege sau limitarea acestor drepturi este lovită de nulitate absolută.
În contextul tuturor acestor considerente, instanța a apreciat ca nefondată acțiunea formulată de reclamant pentru perioada 13 februarie 2005- septembrie 2007, fiind respinsă ca atare.
Cu privire la acțiunea reconvențională, prima instanță apreciat-o ca nefondată, fiind de asemenea respinsă, având în vedere că nu s-au dovedit de către reclamanta-reconvențională motive care să atragă nulitatea absolută a contractului său de muncă și a actului adițional, în speță nefiind vorba de o împiedicare a dreptului reclamantei reconvenționale de a munci și nici de a-și alege locul de muncă, clauza stipulată în actul adițional prevede obligații reciproce ale celor două părți și care nu aduc atingere dispozițiilor art. 3 din Codul muncii.
Reținându-se culpa procesuală a reclamantului, în temeiul art. 274 Cod procedură civilă instanța l-a obligat pe reclamant în favoarea pârâtei la plata sumei de 1.500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocațial.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs recurenta Spitalul Municipal, în termenul legal și scutit de taxă de timbru solicitând admiterea recursului și în rejudecare în fond respingerea excepției prescripției dreptului la acțiune, și admiterea acțiunii principale pe care a formulat-o, respectiv obligarea pârâtei la plata sumei de 71.222 lei RON, reprezentând cheltuieli salariale aferente anilor 2000-2007.
În motivare recurenta a arătat că soluția pronunțată de instanța de fond este netemeinică și nelegală întrucât instanța de fond nu a avut în vedere textele legale invocate în susținerea acțiunii, respectiv OG 12/2008-art.6 al.5 și 7, Legea nr. 53/2003, Codul muncii -art. 195 și nici decizia Curții Constituționale nr. 739/24 iunie 2008 referitoare la neconstituționalitatea dispozițiilor art. 6 al. 7 din OG. 12/2008 și ale art. 195 din Legea nr. 53/2003 într-un caz similar. În speță s-a încheiat cu pârâta contractul individual de muncă nr. 1658/29.02.2000 și actul adițional la acesta, conform dispozițiilor legale enunțate, contract necesar pentru satisfacerea stagiului de 5 ani pentru obținerea unei specializări de către pârâtă.
Obligația Spitalului Municipal B era de a suporta cheltuielile salariale pe întreaga perioadă a stagiului de rezidențiat, obligație îndeplinită până în anul 2007 când au fost finalizați cei 5 ani necesari obținerii specializării, efectuată la Spitalul Județean.
Menționează că, în mod greșit a apreciat prima instanță ca fiind întemeiată excepția prescripției dreptului la acțiune pentru perioada 2000-2005 deoarece pe perioada 2000-2002 pârâta și-a întrerupt stagiul de specializare aflându-se în concediu pentru îngrijirea copilului, iar față de unitate obligațiile medicului rezident încep abia după terminarea specializării adică din martie 2007. În consecință dreptul la acțiune a luat naștere în momentul în care pârâta a refuzat să respecte clauza contractuală, respectiv din luna septembrie, când aceasta și-a depus demisia și doar din acest moment începe să curgă termenul de prescripție.
Decizia nr. 739/24 iunie 2008 pronunțată de Curtea Constituțională se adresează tocmai specialiștilor formați în urma promovării concursului de rezidențiat pe post, care nu pot iniția încetarea contractului de muncă mai devreme de perioada stabilită de lege, interdicție ce atrage sancțiunea restituirii tuturor cheltuielilor ocazionate cu pregătirea lor profesională.
În drept sunt invocate prevederile art. 299, art. 304 punctul 9 Cod procedură civilă
Legal citată, intimata a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței recurate în totalitate ca legală și temeinică, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.
În motivare intimata a arătat că susținerile recurentei sunt neîntemeiate întrucât instanța de fond a avut în vedere dispozițiile legale invocate de aceasta iar OG 12/2008, este invocată doar în recurs neavând însă nici o relevanță în cauză întrucât legea nu se aplică retroactiv, în cazul său fiind incidente dispozițiile nr.OUG 58/2001.
Menționează că, raportat la obiectul acțiunii formulate de reclamantă, în mod corect a apreciat prima instanță ca fiind prescris dreptul la acțiune privind creanța aferentă perioadei 2000-2005 întrucât acest drept la acțiune s-a născut la data efectuării plăților a căror restituire o solicită. Pentru restul perioadei, în mod temeinic a fost respinsă acțiunea formulată de reclamantă întrucât, potrivit art. 39 alin.1 și art. 154 alin. 2 din Codul muncii salariatul are dreptul la salarizare pentru munca depusă.
Examinând sentința recurată prin prisma motivelor de recurs cât și din oficiu, instanța o apreciază ca legală și temeinică, urmând a respinge recursul ca nefondat, având în vedere următoarele considerente:
Criticile formulate de recurentă privind modul de soluționare a excepției prescripției dreptului la acțiune pentru creanța aferentă perioadei 2000-2005 sunt apreciate ca nefondate, având în vedere natura creanței, reclamanta solicitând prin acțiunea formulată obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale. În acest context susținerile recurentei în sensul că termenul de prescripție începe să curgă doar din septembrie 2008 când pârâta și-a depus demisia, neînțelegând astfel să-și respecte obligațiile asumate prin contractul individual de muncă, respectiv actul adițional la contract nu pot fi primite, dreptul la restituirea salariului plătit născându-se la data efectuării plăților a căror restituire se solicită. În acest sens, în mod temeinic și legal a apreciat prima instanță ca fiind întemeiată excepția prescripției dreptului la acțiune conform art. 137 al.1 Cod procedură civilă și art. 166 și 283 lit. c din Codul muncii, avându-se în vedere obiectul cererii formulate de reclamantă respectiv data introducerii acțiunii.
Într-adevăr dreptul la restituirea cheltuielilor de pregătire suportate de unitate, începe să curgă de la momentul în care cealaltă parte refuză îndeplinirea obligațiilor asumate prin contract respectiv actul adițional însă, în speță, astfel cum rezultă din cuprinsul cererii reclamanta solicită restituirea salariilor achitate pârâtei iar împrejurarea că reclamanta asimilează cheltuielile salariale cu cheltuielile efectuate pentru pregătirea profesională a pârâtei, nu justifică o altă soluție fiind vorba despre situații juridice distincte reglementate, de altfel distinct de Codul muncii.
Referitor la fondul cauzei, respectiv la temeinicia pretențiilor formulate de reclamantă, instanța reține că între părți a fost încheiat contractul individual de muncă la data de 29.02.2000, încheindu-se și actul adițional nr. 1658/29.02.2000 invocat de reclamantă în susținerea acțiunii, în cuprinsul căruia s-a înserat clauza potrivit căreia medicul are obligația să funcționeze ca medic specialist minimum 5 ani în unitatea reclamantă, după obținerea specializării iar în cazul nerespectării acestor îndatoriri acesta se obligă să plătească o despăgubire reprezentând cheltuielile făcute de unitate pentru pregătirea sa profesională în specialitate. Astfel cum rezultă din actele și lucrările dosarului reclamanta nu a făcut dovada contravalorii cheltuielilor suportate pentru pregătirea profesională a pârâtei, invocând doar plata drepturilor salariale, aspect de altfel necontestat și dovedit, însă așa cum mai sus s-a reținut aceste cheltuieli nu pot fi asimilate cheltuielilor de pregătire profesională conform dispozițiilor legale invocate de recurentă. Nici decizia Curții Constituționale invocată de recurentă nu face vreo referire la asimilarea celor două noțiuni, și, de altfel, plata drepturilor salariale i se cuvine salariatului pentru munca prestată conform dispozițiilor art. 39 al. 1 lit. a din Codul muncii, drept fundamental potrivit normelor constituționale. În consecință, câtă vreme pârâta a prestat activitate în baza contractului individual de muncă cererea reclamantei privind obligarea pârâtei la plata sumei pretinse reprezentând cheltuieli salariale a fost apreciată în mod corect ca nefondată corect reținându-se și împrejurarea că nu i s-a produs nici un prejudiciu reclamantei câtă vreme drepturile salariale au fost plătite de către aceasta pârâtei pentru activitatea prestată în temeiul contractului de muncă. Dispozițiile nr.OG 12/2008 invocate de recurenta reclamantă doar în recurs nu aduc modificări privind natura drepturilor ce se cuvin unității în cazul nerespectării obligațiilor asumate prin contract respectiv actul adițional privind specialiștii formați în urma promovării concursului de rezidențiat pe post aceste dispoziții precizând obligativitatea suportării de către salariat a tuturor cheltuielilor ocazionate cu pregătirea sa profesională și nicidecum în ce privește drepturile salariale ce i se cuvin acestuia în virtutea activității prestate.
În mod corect a reținut prima instanță că nici procesul verbal întocmit cu ocazia ședinței Comitetului Director din 04.04.2007 la care a participat pârâta nu este de natură a conduce la admiterea pretențiilor reclamantei în condițiile art. 38 din Codul muncii potrivit cărora salariații nu pot renunța la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege.
Având în vedere considerentele mai sus reținute instanța apreciază ca temeinică și legală hotărârea recurată, motiv pentru care,în temeiul art. 312 Cod procedură civilă va respinge recursul ca nefondat.
Întrucât recurenta este în culpă procesuală, în temeiul art. 274 Cod procedură civilă, va fi obligată aceasta să-i plătească intimatei suma de 500 lei cheltuieli de judecată parțiale, în recurs reprezentând onorariu avocațial parțial, stabilit de instanță ca fiind corespunzător, raportat la valoarea pricinii conform art. 274 alin.3 Cod procedură civilă.
PENTU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul civil declarat de recurentul reclamant SPITALUL MUNICIPAL "EP.", cu sediul în B,-, județul B, în contradictoriu cu intimata pârâtă, domiciliată în O,-, județul B, împotriva sentinței civile nr. 791/LM din 29.09.2008 pronunțată de Tribunalul Bihor, pe care o menține în întregime.
Obligă partea recurentă SPITALUL MUNICIPAL "EP.", să plătească părții intimate suma de 500 lei cheltuieli de judecată parțiale în recurs.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședința publică din 11 februarie 2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR GREFIER
- - - - - - - -
- judecători fond -
- redactat decizie - judecător -19.02.2009
- dactilografiat grefier - 09.03.2009-2 ex.
Președinte:Felicia ToaderJudecători:Felicia Toader, Doina Măduța, Dana Cigan
