Despăgubire contencios administrativ. Decizia 4334/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr- (Număr în format vechi 2349/2009)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIE Nr. 4334R
Ședința publică de la 12 Iunie 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Nițu Petronela Iulia
JUDECĂTOR 2: Scrob Bianca Antoaneta
JUDECĂTOR -- -
GREFIER -
Pe rol judecarea cauzei privind recursurile formulate de recurenții-reclamanți și și de recurenta-intimată - -, împotriva sentinței civile nr.1411 din 19.02.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă, Asigurări Sociale, în dosarul nr.49297/3/LM/2008, având ca obiect-despăgubire daune morale și materiale.
La apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns recurenta-intimată prin avocat ce depune împuternicire avocațială nr.17/2009, lipsind recurenții-reclamanți.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier după care
Curtea invocă din oficiu excepția nulității recursului formulat de recurenta-intimată.
Recurenta-intimată, prin avocat, solicită admiterea excepției nulității recursului societății, iar pe recursul recurenților-reclamanți, solicită respingerea acestuia, fără cheltuieli de judecată.
CURTEA,
Deliberând asupra recursurilor, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.1411 din 19.02.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă, Asigurări Sociale, în dosarul nr.49297/3/LM/2008, a fost admisă excepția necompetenței teritoriale exclusive a instanței invocate din oficiu și a fost declinată competența soluționării cauzei reclamantul, în contradictoriu cu pârâta -, în favoarea Tribunalului Călărași.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut în ceea ce privește excepția de necompetență materială că, otrivit p. prevederilor art.158 alin.1 pr.civ. atunci când în fața instanței se pune în discuție competența acesteia, instanța este obligată să-și verifice competența.
Or, pentru a soluționa excepția de necompetență teritorială exclusivă, instanța urmează să verifice cu prioritate natura cauzei, întrucât trimiterea cauzei la instanța competentă teritorial nu se poate face decât după verificarea și calificarea naturii litigiului ivit între părți, ceea ce presupune antamarea problemei competenței materiale.
Instanța a fost sesizată cu o acțiune în răspundere patrimonială a angajatorului față de salariat, ce se solicită a fi angajată potrivit prevederilor art.269 din Codul muncii și ale răspunderii patrimoniale a angajatorului față de victima accidentului de muncă, instituită prin legislația specială (Legea nr.90/1996 și Legea nr.319/2006).
Art.269 Codul muncii, potrivit cu care angajatorul este obligat, în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat în situația în care acesta a suferit vreun prejudiciu material din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligațiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul, constituie reglementarea de principiu a răspunderii civile a angajatorului, iar Legea nr.319/2006 stabilește în art.44 că angajatorii răspund patrimonial, potrivit legii civile, pentru prejudiciile cauzate victimelor accidentelor de muncă sau bolilor profesionale, în măsura în care daunele nu sunt acoperite integral prin prestațiile asigurărilor sociale de stat. Norme similare existau și în Legea nr.90/1996.
Cererea reclamanților vizează obligația de despăgubire care constituie conținutul răspunderii civile contractuale. Potrivit art.269 alin.1 din Codul muncii, se vor aplica regulile răspunderii civile contractuale ori de câte ori se pretinde ca angajatorul să îl despăgubească pe salariat în situația în care acesta invocă un prejudiciu material din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligațiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul. Existența unui contract de muncă atrage incidența răspunderi civile contractuale, ca răspundere cu caracter special, derogatoriu față de răspunderea civilă delictuală.
Or, față de împrejurarea că dispozițiile Titlului V din Codul muncii "Sănătatea și Securitatea în muncă" se completează cu dispozițiile din legile speciale ce reglementează protecția salariaților în cazul accidentelor de muncă (art.172 din Codul muncii și art.177 din Codul muncii ), rezultă că răspunderea patrimonială a angajatorului instituită de Legea nr.319/2006 în art.44, pentru prejudiciile cauzate victimelor accidentelor de muncă sau bolilor profesionale, este tot o răspundere de dreptul muncii iar sintagma "potrivit legii civile" folosită de textul art 44, urmează a fi înțeleasă în sensul că legea civilă în materie de răspundere a angajatorului pentru prejudiciile cauzate victimelor accidentelor de muncă sau bolilor profesionale, este reprezentată de legislația muncii. Mai mult, norma în discuție reglementează numai norma de drept material aplicabilă, referindu-se la legea civilă în temeiul căruia se poate formula cererea în despăgubire iar nu la instanțele de drept comun, astfel încât aceasta este o normă care stabilește felul răspunderii (dreptul material aplicabil) și nu instituie o normă de competență materială, nereferindu-se la instanțele competente, normele de drept civil aplicabile urmând a fi stabilite în funcție de domeniul în care se solicită fi antrenată răspunderea.
De altfel, prevederile art.295 din Codul muncii permit completarea dispozițiilor cuprinse în legislația muncii cu dispozițiile legislației civile, ceea ce nu conduce la atragerea competenței instanțelor de drept comun în măsura în care prevederile legislației civile s-ar aplica în completarea normelor de dreptul muncii
Așadar prezentul litigiu se circumscrie sferei conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea si încetarea contractelor individuale de munca ce fac obiectul jurisdicției muncii, conform dispozițiilor art.281 Codul muncii, competența materială a instanței aparținând Tribunalului in temeiul art. 2 pct.1 lit.c pr.civ.
În privința competenței teritoriale, Tribunalul a reținut că potrivit art.284 Codul muncii, judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor stabilite conform Codului d e procedură civilă. Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin.1 se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul.
Așa cum a rezultat din cererea reclamanților aceștia au domiciliul în comuna, județul C, astfel încât, instanța competenta să soluționeze cauza este Tribunalul Călărași, în temeiul art.2 pct.1 lit. c pr.civ. și art.284 din Codul muncii.
Întrucât normele de competență în discuție instituie o competență teritorială exclusivă de la care nici părțile și nici instanța nu ar putea deroga, Tribunalul văzând și dispozițiile art.158 alin.3 și art.159 alin.3 pr.civ. urmează să admită excepția de necompetență teritorială și să decline competența de soluționare a cauzei in favoarea Tribunalului d e la domiciliul/reședința reclamanților.
Împotriva acestei sentințe au formulat recurs părțile.
Recurenta - - nu a motivat cererea de recurs, motiv pentru care Curtea, în temeiul art.303 raportat la art.306 alin.1 pr.civ. va constatat nul acest recurs.
Recurenții și au criticat sentința atacată pentru nelegalitate și netemeinicie, arătând că, potrivit art.286 alin.1 Codul muncii "cererile referitoare la soluționarea conflictelor de muncă se judecată în regim de urgență".
S-au invocat și dispozițiile art.304 pct.9 pr.civ. arătându-se că pârâta are sediul în B, sector 3, iar accidentul s-a petrecut la locul de muncă situat în același sector,-, aspect ce atrage competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.
Recurenții au mai susținut și faptul că, prin declinarea cauzei la Tribunalul Călărași are loc o tergiversare a judecății, iar recurenții au rămas fără serviciu și sunt lipsiți de mijloace financiare atât aceștia cât și întreaga familie.
Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor invocate și ținând seama de dispozițiile art.3041pr.civ. Curtea constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare:
În mod corect instanța de fond a apreciat că litigiul de față ce face obiectul jurisprudenței muncii, potrivit art.281 Codul muncii, iar potrivit art.2 pct.1 lit.c din pr.civ. competența materială a instanței îi revine Tribunalului.
Cum potrivit art.284 Codul muncii judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor stabilite conform Codului d e procedură civilă, cererea formulată de reclamanți va reveni spre competență soluționare instanței în a cărei rază reclamanții își au domiciliul sau reședința, respectiv Tribunalul Călărași.
Invocarea de către recurenți a dispozițiilor art.286 alin.1 Codul muncii nu este de natură să ducă la înlăturarea dispozițiilor legale mai sus arătate ce instituie o competență teritorială exclusivă de la care nici instanța și nici părțile nu pot deroga.
Drept consecință, văzând și dispozițiile art.312 pr.civ. Curtea va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Constată nul recursul formulat de recurenta-intimată - -, împotriva sentinței civile nr.1411 din 19.02.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă, Asigurări Sociale, în dosarul nr.49297/3/LM/2008.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenții-reclamanți și, împotriva aceleiași sentințe.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 12.06.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
I
GREFIER
Red.
Dact. /2ex
24.06.2009
Jud. fond.:;
Președinte:Nițu Petronela IuliaJudecători:Nițu Petronela Iulia, Scrob Bianca Antoaneta
