Despăgubire contencios administrativ. Decizia 760/2008. Curtea de Apel Galati
| Comentarii |
|
DOSAR NR-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL GALAȚI
SECȚIA CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ NR.760
ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN 10.11.2008
PREȘEDINTE: Virginia Filipescu
JUDECĂTOR 2: Marioara Coinacel
JUDECĂTOR 3: Romeo Jirlăeanu
GREFIER -- -
-.-.-.-.-.-.-
La ordine fiind soluționarea recursului formulat de recurenta SPITALUL GINECOLOGIE "B " G, împotriva sentinței civile nr.736/4.06.2008 pronunțată de Tribunalul Galați în dosarul nr- în contradictoriu cu intimata -, având ca obiect despăgubire.
La apelul nominal făcut în ședința publică au lipsit părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care:
Având în vedere că nu s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă de către părți, se lasă cauza la a doua strigare pentru ca acestea să fie prezente.
La apelul nominal făcut la a doua strigare, a răspuns pentru intimată av., lipsă fiind recurentul.
Nemaifiind cereri de formulat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbateri.
Apărătorul intimatei arată că nu poate fi reținută critica recurentei privitor la faptul că actul adițional reprezintă o convenție a părților care are putere de lege între acestea, deoarece acesta derivă din raportul juridic de muncă și nu poate fi privit în afara acestuia numai cu aplicarea art.966 civ.ci trebuie raportat și la domeniul acestuia de aplicare.
Mai arată că la momentul încheierii actului adițional erau în vigoare prevederile art.21 din Legea 1/1970 care stabilea că în cazul în care unitățile trimit salariații la cursuri de specializare, trebuie să încheie cu aceștia un act adițional la contractul individual de muncă.
Se mai arată de apărătorul intimatei că recurenta nu a făcut dovada cheltuielilor efectuate cu ocazia specializării intimatei, aceasta plecând dintr-o unitate spitalicească publică în același tip de unitate.
Un alt aspect îl constituie legalitatea încheierii unui asemenea act adițional, la momentul încheierii acestuia fiind în vigoare prevederile Legii 10/1972 care stabilea că " drepturile persoanelor încadrate în muncă nu pot face obiectul vreunei tranzacții, renunțări sau limitări, ele fiind apărare de stat împotriva oricăror încălcări a manifestărilor de subiectivism, abuz", în mod corect instanța de fond considerând actul adițional nelegal.
Solicită respingerea recursului, cu menținerea hotărârii de fond.
Nu solicită cheltuieli de judecată.
CURTEA:
Asupra recursului înregistrat la Curtea de APEL GALAȚI, Secția conflicte de muncă și asigurări sociale sub nr-.
Examinând actele și lucrările dosarului constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 736/04.06.2008 a Tribunalului Galați, s-a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamanta Spitalul "B " G în contradictoriu cu pârâta.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut următoarele:
Prin cererea formulată la data de 04.04.2008, reclamantul Spitalul " B " Gac hemat în judecată pe pârâta pentru a fi obligată la plata a 36 de salarii medii pe economie, respectiv suma de 45.720 lei cu titlu de despăgubiri.
În fapt a arătat reclamantul că pârâta a fost angajată a sa, ca medic rezident anul I-IV și mai apoi ca medic specialist în specialitatea neonatologie așa cum rezultă din Contractul Individual de Muncă nr. 1/31.01.2001.
La momentul 1.02.2001 pârâta a fost angajată pe durată nedeterminată în funcția de medic rezident anul I-IV ca urmare a promovării concursului de rezidențiat din sesiunea 19.11.2000 - Secțiunea B așa cum rezultă din dispoziția 15/17.01.2001 emisă de Direcția Județeană de Sănătate Publică. Pârâta a concurat pentru postul de medic rezident specialitatea neonatologie scos la concurs pentru Spitalul " B " G, concurs publicat în Revista " Medicală" nr. 47/200, unde se arătau condițiile de organizare și desfășurare a concursului de rezidențiat pe loc și post. Prin urmare, arată reclamantul, pârâta a știut din momentul anunțării concursului de condițiile acestui loc de muncă și anume că după obținerea specialității era obligată să rămână să lucreze pentru reclamant 5 ani de zile în caz contrar urmând a achita daune penalizatorii de 36 de salarii medii pe economie din momentul renunțării.
La Contractul Individual de Muncă al pârâtei s-a încheiat un act adițional nr. 1/31.01.2001 prin care pârâta se obliga să lucreze minim 5 ani pe postul respectiv și respectiv, să plătească daune de 36 de salarii în cazul nerespectării acestei obligații.
Pârâta a lucrat în perioada 1.02.2001 - 30.04.2006 ca medic rezident, iar la data de 1.05.2006 a fost confirmată ca medic specialist în specialitatea neonatologie pe baza examenului promovat de pârâtă.
La data de 16.07.2007 pârâta și-a dat demisia în vederea angajării la Maternitatea I, astfel că raporturile de muncă au încetat prin actul unilateral al acesteia conform art. 55 lit.c, art. 79 al.1, 4, 7 - Legea 53/2003.
Ca urmare a acestei situații reclamantul susține că s-a activat clauza din actul adițional, respectiv plata de daune egale cu 36 de salarii medii pe economie.
Consideră reclamantul că prin actul adițional s-a stabilit de comun acord modalitatea de despăgubiri și întinderea despăgubirilor conform art. 969 și 1066 Cod civil.
Pârâta a formulat întâmpinare arătând următoarele:
Reclamantul înțelege să-și întemeieze pretențiile pe disp. art. 969, 1066.civ. invocând principiile răspunderii civile delictuale, astfel încât competența de soluționare a cauzei aparține Judecătoriei Galați.
Pe fondul cauzei, în conformitate cu prevederile art. 9 din OUG 259/2000, pârâta trebuia să încheie cu unitatea sanitară contract de muncă pe perioadă determinată. În susținerea acestui aspect stau atât dispozițiile /2006, cât și adresa 4324/2006 a Direcției de Sănătate Publică
Dacă reclamantul apreciază perioada de rezidențiat ca o formare profesională, pentru recuperarea contravalorii cheltuielilor de școlarizare se poate îndrepta împotriva pârâtei.
Or în perioada de rezidențiat medicii prestează muncă pentru care în mod corespunzător primesc salariu.
În această situație, invocarea unui prejudiciu de către reclamant nu este dovedită.
Analizând actele și lucrările dosarului Tribunalul a reținut următoarele:
Aspectele invocate de reclamant ca situație de fapt în cererea de chemare în judecată se confirmă, respectiv încheierea Contractului Individual de Muncă, a actului adițional, a participării la concurs la secțiunea B, etc. Prin urmare, niciuna dintre părți nu contestă aceste elemente, actele ce confirmă aceste elemente sunt la dosar. În speță se pune problema interpretării a dispoziției legale aplicabile în materie și a valorificării actului adițional, a determinării exacte a efectelor acestui act. De asemenea, se mai pune problema stabilirii aspectului dacă există contradicții între normele dreptului intern și normele dreptului comunitar.
Reclamantul susține că simpla semnătură pe actul adițional a pârâtei produce efecte juridice conform art. 969 și 1066 Cod civil, convenția părților fiind lege între părțile contractante.
Instanța consideră mai înainte de a stabili aceasta că se impune a se stabili dacă părțile puteau încheia o asemeneaclauză penalăși cu un asemenea conținut. Prin urmare, prin actul adițional la Contractul Individual de Muncă angajata își dă acordul să nu plece din unitate 5 ani și dacă pleacă înțelege să plătească angajatorului o clauză penală de 36 de salarii brute la momentul plecării. Nimeni nu contestă că obligația de a nu pleca la alt loc de muncă timp de 5 ani reprezintă o limitare a dreptului de a se de la un loc de muncă la altul. Pârâta prin propria voință își limitează acest drept.Se pune întrebarea dacă în cazul raporturilor de muncă părțile au libertatea negocierilor pe orice aspect, de exemplu locul muncii.
Din modul de redactare a Codului Muncii limitările drepturilor salariatului, respectiv de a se, de a vorbi, de fidelizare etc. observăm că art. 20 și următoarele Codul Muncii impun condiții clare a limitărilor. Clauzele specifice nu sunt limitative, deci părțile au libertatea de a limita drepturile angajatului (căci numai despre limitările lui este vorba) putând prevedea și alte clauze decât cele prevăzute de cod. Astfel, la clauza de neconcurență, se limitează dreptul de a munci la o firmă concurentă. Această limitare a angajatului presupune obligatoriu și o remunerare, care de altfel, este destul de mare, de cel puțin 50% din salariu și limitarea fiind destul de serioasă. Legiuitorul intervine însă și arată că își produce efectele maxim 2 ani. La clauza de mobilitate (nu este o limitare a unui drept) ci un efort în plus al angajatului, salariatul de asemenea este retribuit. Clauza de confidențialitate este de asemenea retribuită separat prin numeroase reglementări respectiv:lg 127/1997, OUG 57/2000, OUG 197/1999, LG 495/2004, OUG 153/2002,LG 656/2002, OUG 123/2003, OUG 92/2004, OG 9/2005, OG 3/2006,LG 324/2006, LG 444 /2006,OG 6/2007.
Prin urmare, în concordanță cu dispozițiile dreptului comunitar, respectiv art. 52 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, orice limitare în exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de Cartă trebuie să fie recunoscută de lege și să respecte conținutul esențial al drepturilor și libertăților:
- limitările trebuie să fie necesare;
- să răspundă unor obiective de interes general.
Se apreciază că limitarea este necesară și răspunde unor obiective de interes general și anume: nevoia spitalului de a avea personal permanent, fără întreruperi pe anumite perioade, în domenii atât de importante cum este neonatologia.
În condițiile migrației cadrelor medicale din această perioadă, spitalul încearcă să fidelizeze personalul medical. Însă această limitare trebuie retribuită, numai așa se compensează limitarea dreptului salariatului, despăgubirea pentru această restrângere - a dreptului de mișcare pe piața muncii - fiind obligatorie.
În acest raționament și legiuitorul român a înțeles aceasta și s-a apreciat că legislația internă nu contravine dreptului comunitar. Dacă se interpretează în alt sens decât cel arătat dispozițiile articolelor 20 și următoarele din Codul Muncii, atunci cu siguranță aceste reglementări contravin dreptului comunitar.
În speță nu a avut o investiție sau o remunerare pentru această limitare, spunem aceasta deoarece:
Nu se poate reține susținerea reclamantului că Spitalul "B " Gaa sigurat plata rezidențiatului pârâtei și aceasta pentru că rezidențiatul se plătește din fondurile Ministerului Sănătății, a Casei Naționale de Sănătate prin Casele Județene. Actul adițional nu este încheiat cu Ministerul Sănătății sau cu Casa Națională de Sănătate ci cu spitalul reclamant. Dacă Statul Român are o politică de fidelizare a medicilor, este necesar să încheie Statul Român astfel de contracte de fidelizare, prin Ministerul Sănătății sau prin Casele Naționale de Pensii. Și în această ipoteză s-ar pune totuși o problemă și anume: pârâta a plecat dintr-un spital în alt spital. Ambele spitale sunt publice și sunt administrate de Statul Român prin Ministerul Sănătății care la rândul său gestionează sistemul de sănătate prin Casele sale Județene.
Deci, pârâta plecând de la un spital în altul, ambele publice, rezultă că beneficiarii serviciilor medicale ale pârâtei sunt aceeași, și anume, cetățenii care beneficiază de servicii gratuite de sănătate.
Pârâta nu a plecat dintr-un spital public într-un spital privat sau din domeniul medical într-un alt domeniu. Pârâta profesează în domeniul în care a fost formată, servicii medicale de neonatologie, iar beneficiarul serviciilor sale este Ministerul Sănătății.
Reclamantul susține că concursul a fost la două secțiuni A și B și pârâta știa condițiile de la început, de când s-a înscris la acest examen și prin urmare a ales ce regim i se va aplica. Pârâta a știut că va fi ținută obligatoriu în spital 5 ani sau dacă nu, va plăti. Singura diferență dintre cele două secțiuni A și B (necontestate de părți) este că cei de la secțiunea B sunt obligați să rămână 5 ani în spital. Adică, se susține că oferta a fost publică și prin înscrierea la concurs la secțiunea Baa derat la această ofertă. Nu se poate reține această apărare întrucât categorisirea în A și B considerăm că trebuie să se facă justificat.
Celor de la secțiunea A li se suportă cheltuielile rezidențiatului în întregime (deci cheltuielile de formare profesională) fără a li se impune alte obligații, alte limitări ale drepturilor lor, iar celor de la secțiunea B li se suportă cheltuielile rezidențiatului cu obligația de a rămâne în spital 5 ani.
Însă nu există nici o justificare obiectivă și rezonabilă și nici proporționalitate între scopul urmărit și mijloacele folosite pentru atingerea acestuia în cazul diferenței de tratament aplicat candidaților (medicilor rezidenți deveniți specialiști) de la categoria
Cei care au terminat rezidențiatul la general (la categoria A) după ce devin specialiști au posibilitatea de a face orice, inclusiv de a nu profesa în cadrul sistemului care a finanțat formarea profesională, fără a exista riscul vreunei sancțiuni.
Cei care au terminat rezidențiatul pe post, deși continuă să lucreze în sistemul care i-a finanțat în mod indirect formarea profesională, trebuie să răspundă material pentru că și-au exercitat dreptul legal de a-și alege un alt loc de muncă (însă în cadrul aceluiași sistem de sănătate).
Singura diferență, de asigurare a locului de muncă, se apreciază că nu este o despăgubire suficientă pentru a justifica o limitare atât de importantă - aceea de a nu se de la acest loc de muncă timp de 5 ani.
Despăgubirea nu este suficientă fiind vădit disproporționată față de limitarea adusă salariatului.
Prin urmare s-a apreciat că instrumentul găsit de Spitale pentru fidelizarea cadrelor medicale are o lacună juridică în raport cu normele dreptului comunitar.
În concluzie, s-a apreciat că părțile au încheiat o convenție în materia dreptului muncii care impune asupra unui drept ce nu poate fi limitat, restricționat decât în anumite condiții și cu respectarea dispozițiilor legale în materie și cu respectarea normelor dreptului comunitar.
Prin urmare, convenția este contrară dispozițiilor art. 3 pct.4 Codul Muncii și normelor comunitare și din acest motiv nu poate produce efecte juridice fiind nulă. În legislația muncii, acordul părților conform art. 969 cod civil nu produce efecte decât dacă se respectă și legislația muncii.
Împotriva acestei sentințe civile a declarat recurs reclamanta Spitalul "B " G, considerând-o nelegală și netemeinică pentru următoarele motive:
S-a apreciat că instanța se află într-o eroare de interpretare a cazului dedus judecății, în sensul că nu ține cont de faptul că pârâta a încheiat un act adițional la contractul individual de muncă, prin care s-a obligat ca după obținerea specialității, să lucreze în cadrul unității cel puțin 5 ani, iar în cazul nerespectării acestei obligații, se obligă să restituie suma echivalentă a 26 de salarii medii pe economie din perioada renunțării.
S-a considerat că aceasta reprezintă, conform art.969-070 civ. o convenție între părțile contractante care are putere de lege între acestea și care trebuie executată cu bună credință.
Mai mult instanța de fond ignoră prevederile OUG nr.259/2000, OUG 58/2001, dar și dispozițiile Legii nr.41/2002, care reglementează că " pregătirea universitară a absolvenților licențiați ai facultăților de medicină." și care stipulează în mod foarte clar, condițiile impuse celor care optează pentru rezidențiatul pe post.
Recurenta a solicitat 2 posturi de medic rezident în specialitatea neonatologie, pârâta din prezenta cauză, concurând pentru unul din acestea.
De la bun început aceasta a cunoscut condițiile impuse, deci, și-a asumat și riscul în situația în care nu se achita de obligația impusă prin actul adițional la contractul de muncă de a lucra 5 ani, ulterior obținerii specialității.Ocuparea unui alt post decât acela pe care a fost confirmată ca rezident se făcea numai după îndeplinirea obligației mai sus enunțate, consecința nerespectării acesteia era aceea de a răspunde material potrivit clauzei.
Nu a fost de acord cu argumentele instanței de fond referitoare la faptul că între candidații de la Secțiunea A și candidații de la Secțiunea B exista o singură diferență, și anume că cei de la Secțiunea B sunt obligați să rămână 5 ani în spital.Mai exista o diferență, și anume ca rezidenții de la Secțiunea A au contract de muncă pe durată determinată, în timp ce rezidenții de la Secțiunea B au contract de muncă pe durată nedeterminată, aceștia din urmă fiind scutiți după obținerea specialității de stresul căutării unui alt loc de muncă.
În opinia recurentei, este justificată perioada de 5 ani, având în vedere că pentru un curs mai mare de 60 de zile se prevede minim 3 ani ca perioada în care angajatorul nu poate avea inițiativa încetării raporturilor de muncă, însă pentru 5 ani respectiv aproximativ 1080 zile, a considerat că 5 ani reprezintă destul de puțin.
În acești 5 ani s-a plătit rezidentul care s-a format profesional într-o unitate sanitară clinică, a ținut blocat postul 5 ani, iar, atunci când în sfârșit trebuia să beneficieze de serviciile celui căruia i-a plătit formarea profesională, acesta a înțeles să aleagă un alt loc de muncă decât spitalul recurentei.
În situația dedusă judecății a considerat că nu se pune problema fidelizării personalului medical, legiuitorul a găsit alte instrumente juridice pentru acest aspect și a exemplificat HG 670/2007 privind stabilirea primei de stabilitate pentru personalul contractual din unitățile sanitare, acordarea de zile în plus la concediul legal de odihnă funcție de vechimea în unitatea sanitară respectivă.
Aici, se pune problema nerespectării unei clauze stabilite de comun acord prin actul adițional nr.21/31.01.2001 la contractul individual de muncă, dar și a răspunderii în cazul nerespectării obligațiilor asumate în mod legal și în conformitate cu art.969 civ. aceasta având natura juridică a unei clauze penale conform art.1066 și urm.civ. stabilind o îndatorire perfect valabilă și legală ce trebuie executată întocmai atunci când sunt îndeplinite condițiile acordului.
Pârâta s-a înscris în mod liber și conștient la concursul de rezidențiat Secțiunea B, cunoscând și obligațiile impuse pentru această secțiune, respectiv de a lucra la unitatea care i-a finanțat rezidențiatul cel puțin un număr de ani egal cu durata rezidențiatului, după obținerea specialității;
Spitalul a plătit-o din bugetul său alocat și nu din fondurile proprii așa cum în mod greșit a reținut instanța de fond, fără să aibă relevanță de unde proveneau banii;
Nu a avut loc o restrângere ilegală a dreptului la muncă sau educație, restrângerea fiind legală și consimțită de către pârâtă;
Mai mult rezidenții de la Secțiunea B au fost avantajați prin faptul că spre deosebire de rezidenții de la Secțiunea A care la terminarea rezidențiatului au rămas fără loc de muncă, acestora li s-a asigurat un loc de muncă pe durată nedeterminată.
De asemeni nu are relevanță faptul că intimata continua să-și desfășoare activitatea tot într-un sistem care i-a finanțat studiile, este important că recurenta i-a finanțat acesteia studiile, i-a achitat un salariu pentru care pârâta nu a prestat activitate în cadrul spitalului, iar, în momentul în care aceasta trebuia să-și respecte obligația de a funcționa la spital, a preferat să-și găsească un alt angajator.
A solicitat admiterea recursului pentru motivele mai sus arătate, modificarea sentinței civile nr.736/4.06.2008 a Tribunalului Galați, și pe cale de consecință admiterea acțiunii așa cum a formulat-
Și-a întemeiat solicitările pe baza disp.art.969 civ. art.1066 și urm.civ. precum și pe disp.art.301 pr.civ.coroborat cu art.80 din Legea 168/1999 privind soluționarea conflictelor de muncă, art.304 pct.9 pr.civ.
Intimata pârâtă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței primei instanțe ca fiind legală și temeinică.
Cu privire la critica recurentei precum că instanța de fond analizând situația prezentată prin cererea introductivă s-ar fi aflat în eroare cu privire la actul dedus judecății, recurenta considerând că actul adițional reprezintă o convenție a părților care are putere de lege între acestea, a apreciat că această critică nu poate fi reținută din următoarele considerente:
Actul adițional care a fost încheiat între părți derivă din raportul juridic de muncă și nu poate fi privit în afara acestuia cu aplicarea numai a prev.art.966 civ.ci trebuie raportat și la domeniul acestuia de aplicare.
Astfel la momentul încheierii actului adițional erau în vigoare prevederile Legii 1/1070 care la art.21 stabilea că în cazul în care unitățile trimit salariații la cursuri de pregătire sau specializare trebuie să încheie cu aceștia act adițional la contractul individual de muncă care va cuprinde:
-obligația unității de a suporta cheltuielile pentru instruirea salariatului;
-îndatorirea salariatului de a lucra în unitatea respectivă cel puțin 5 ani de la data terminării formei de instruire;
-obligația salariatului ca în cazul nerespectării îndatoririi prevăzute mai sus să plătească o despăgubire reprezentând cheltuielile făcute de unitate sau de alte organe pentru pregătirea sa profesională.
Sub imperiul acestui act normativ a fost încheiat și actul adițional care este temeiul cererii de chemare în judecată.
Or, intimata a plecat dintr-o unitate spitalicească publică în același tip de unitate, beneficiarii actului medical fiind în ambele cazuri cetățenii din sistemul public de sănătate.
Mai mult în perioada în care aceasta a desfășurat activitate ca rezident, aceasta a prestat o muncă și contrapartida acestei activități nu se putea regăsi decât în salariul pe care aceasta trebuia să îl primească de la unitatea unde lucra.
Deși recurenta recunoaște că a respectat dispozițiile legale în vigoare nu a încheiat un contract de muncă pe durată determinată așa cum prevăd dispozițiile aplicabile rezidenților pe post.
De altfel este total lipsit de temei afirmația recurentei precum că intimata a primit un salariu pentru care aceasta nu a prestat activitate în cadrul spitalului.
În perioada de rezidențiat aceasta face parte din corpul medical, medicii titulari nu procedează la efectuarea unor lucrări suplimentare pentru pregătirea medicilor rezidenți.
Mai mult în această perioadă unitatea medicală beneficiază de serviciile prestate de medicii rezidenți folosindu-i în același sistem de activitate și retribuindu-i pentru munca desfășurată în aceleași condiții cu medicii titulari.
În această situație nu s-a probat prejudiciul pe care unitatea spitalicească l-a suferit, prejudiciu calculat la suma de 45.720 lei.
Este evident că prin prisma acestor considerente, perioada de rezidențiat nu este în accepțiunea actului normativ invocat o specializare care să dea dreptul recurentei la recuperarea cheltuielilor de specializare-cheltuieli de altfel nedovedite.
Un alt aspect îl presupune legalitatea încheierii unui asemenea act adițional.La momentul încheierii acestui act juridic erau în vigoare prevederile Legii 10/1972-muncii care la art.18 stabilea că " drepturile persoanelor încadrate în muncă nu pot face obiectul vreunei tranzacții, renunțări sau limitări, ele fiind apărate de stat împotriva oricăror încălcări a manifestărilor de subiectivism, abuz sau arbitrariu."
În aplicarea textului de lege și prin raportarea la dreptul comunitar, respectiv art.25 din Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene, orice limitare în exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de Cartă trebuie să fie recunoscute de lege și să respecte conținutul esențial al drepturilor și libertăților, cu condiția ca limitările să fie necesare și să răspundă unui obiectiv de interes general.
Sub nici unul din aceste aspecte nu se poate înțelege că actul adițional încheiat ar respecta prevederile legale.
Pe de o parte nu este recunoscut de lege, întrucât chiar legea organică stabilește că nu pot interveni tranzacții asupra unor drepturi stabilite prin lege, iar pe de altă parte limitarea alegerii unui alt loc de muncă s-a făcut cu încălcarea dreptului comunitar.
Munca desfășurată de intimată s-a realizat în același sistem, beneficiarii acesteia sunt asigurații din sistemul de asigurări de sănătate și recurenta nu a dovedit un interes general în limitarea dreptului la alegerea unui loc de muncă.
Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor invocate de recurentă cât și sub celelalte aspecte de fapt și de drept în conformitate cu dispozițiile art.304 indice 1 Cod procedură civilă, Curtea apreciază recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Între recurenta reclamantă și pârâta intimată s-a încheiat contractul individual de muncă nr. 1 /31.01.2001 urmat de actul adițional încheiat la aceeași dată prin care era obligată intimata să funcționeze ca specialist pe postul de doctor la Secția neonatologie din cadrul Spitalului "B " G, pe o perioadă de minimum 5 ani de la obținerea specialității iar, în cazul în care nu se vor respecta aceste prevederi, să restituie unității sanitare o sumă echivalentă cu 36 de salarii medii pe economie din perioada renunțării, această prevedere având caracter de clauză penală.
La data de 01.05.2006 intimata a fost confirmată ca medic în specialitatea "neonatologie" pe baza examenului promovat iar la data de 16.07.2007, a solicitat încetarea raporturilor de muncă prin demisie în vederea angajării la Maternitatea " -Centrul Regional de Terapie Recurenta a dat curs cererii sens în care au încetat raporturile de muncă cu intimata.
Într-adevăr, așa cum a reținut și prima instanță, problema în cauză ce se impune a fi clarificată este aceea dacă, în cazul acestui raport de muncă, părțile au libertatea de a negocia pe orice aspect, în speță pe locul muncii și în baza unui consimțământ liber exprimat.
Codul Muncii permite anumite limitări ale drepturilor salariatului însă ele trebuie să aibă o justificarea, să fie necesare, să răspundă unui interes general, să fie remunerate corespunzător pentru a asigura o acoperire echitabilă a prejudiciului pe care îl încearcă salariatul din cauza limitării respective.
Prin actul adițional în speță s-a urmărit de către recurentă constituirea unei modalități de fidelizare a medicilor însă, atât timp cât, pe perioada cât s-a desfășurat specializarea, cheltuielile au fost suportate de către Statul Român prin Ministerul Sănătății (și nu de către recurentă, așa cum eronat susține aceasta și fără nici o dovadă în acest sens), minister are gestionează sistemul public de sănătate, simpla plecare a intimatei sau neîntoarcerea la vechiul loc de muncă de unde a fost trimisă la specializare, nu poate activa clauza cuprinsă în actul adițional decât în măsura în care plecarea medicului s-ar fi făcut către un sistem privat de sănătate.
Atât timp cât intimata, în calitate de medic, a continuat să profeseze tot în cadrul sistemului public de sănătate, însă la un alt spital, nu se poate reține că spitalul inițial angajator, în speță recurenta, ar fi suferit un prejudiciu ce se impune a fi reparat.
Sunt reale susținerile recurentei exprimate în sensul că acest spital s-a bazat pe faptul că va avea în viitor un angajat specialist într-un anumit domeniu și că prin neîntoarcerea acestuia sau prin faptul că nu a continuat să rămână, pacienții vor fi lipsiți de serviciile medicului specialist, însă acest aspect este doar o problemă de gestionare a sistemului public de sănătate a Statului Român și nu a recurentei.
Pe de altă parte, acel medic continuă să presteze o activitate de specialitate în același sistem public de sănătate, chiar dacă în cadrul altui spital iar serviciile sale se întorc astfel către aceeași categorie de asigurați, chiar dacă din altă zonă, fără a fi exclusă situația în care chiar pacienții, asigurații din raza de activitate a spitalului reclamant să fie în viitor tratați chiar la noul loc de muncă al intimatei.
Mai mult, și la recurentă este posibil ca, în aceleași condiții, un alt medic să refuze să se întoarcă la spitalul ce i-a plătit specializarea și să aleagă spitalul recurent fără ca astfel să existe un prejudiciu efectiv adus ce să impună a fi reparat.
De altfel, nu este lipsit de importanță a se analiza modul în care medicul ajunge să încheie actul adițional, declarația de răspundere atunci când pleacă la specializare.
Este cert că actul adițional de fapt nu reprezintă o negociere, un rezultat al acestuia, ci mai mult, un contract de adeziune astfel că, problema negocierii despăgubirilor este exclusă, fiind mai degrabă o condiție impusă medicului pentru a putea merge la specializare, astfel că, acea clauză apare într-adevăr ca fiind abuzivă după cum corect a reținut și instanța de fond, mai ales că, implicând o limitare a dreptului la muncă, nu asigură o remunerare corespunzătoare a salariatului, simpla asigurare a unui loc de muncă nefiind echivalentă cu o remunerare proporțională cu limitarea dreptului la libertate de a alege un loc de muncă.
Raportat la toate considerentele expuse mai sus, sentința primei instanțe este legală și temeinică din toate punctele de vedere iar motivele de recurs nu sunt întemeiate, urmând ca, în baza disp. art. 32 alin. 1.pr. civilă, să se respingă ca nefondat recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul formulat de reclamanta SPITALUL GINECOLOGIE "B " G, cu sediul în str.- nr.99, împotriva sentinței civile nr.736/4.06.2008 pronunțată de Tribunalul Galați în dosarul nr-.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 10.11.2008.
PREȘEDINTE JUDECATOR JUDECATOR
Grefier
Red.
Dact.
2 ex/10.12.2008
FOND: -
Președinte:Virginia FilipescuJudecători:Virginia Filipescu, Marioara Coinacel, Romeo Jirlăeanu
