Despăgubire contencios administrativ. Decizia 900/2010. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
DOSAR NR-(6771/2009)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE
Decizia civilă nr.900/
Ședința publică din data de 18 februarie 2010
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Elena Luissa Udrea
JUDECĂTOR 2: Liviu Cornel Dobraniște
JUDECĂTOR - - -
GREFIER -
Pe rol soluționarea cererilor de recurs formulate de recurentul-reclamant și recurenta-pârâtă REGIA AUTONOMĂ A DISTRIBUȚIEI ȘI, împotriva sentinței civile nr.1170/F din 20 octombrie 2009, pronunțată de Tribunalul Ialomița -Secția Civilă, în dosarul nr- (1943/2009), având ca obiect - despăgubiri și reintegrare funcție.
Dezbaterile în cauză au avut loc în ședința publică din data de 11.02.2010, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta, când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a dispus amânarea pronunțării soluției la data de 18.02.2010, când a decis următoarele:
CURTEA,
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.1170/F/20.10.2009 pronunțată în dosarul nr-, Tribunalul Ialomița - Secția Civilă a respins ca nefondată excepția prescrierii dreptului la acțiune al reclamantului, excepție ridicată de pârâta ROMÂNIA - Cinema B; a admis în parte cererea formulată de reclamantul, împotriva pârâtei ROMÂNIA - Cinema B; a obligat pârâta să achite reclamantului, potrivit art.55 alin.2 Codul muncii, o despăgubire egală cu salariul și celelalte drepturi de care a fost lipsit în calitate de revizor de gestiune, pe perioada suspendării contractului său de muncă, respectiv 24 noiembrie 1999 - 16 august 2006, când a fost desființată Sucursala Ba R. România; a obligat pârâta către reclamant și la plata sumei de 30.000 lei, cu titlu de daune morale; a respins capătul de cerere privind reintegrarea reclamantului în postul avut anterior măsurii de suspendare a contractului de muncă, precum și capătul de cerere cu privire la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut următoarele:
Potrivit deciziei nr.85 din 30 aprilie 1999 emisă de, începând cu data de 1 mai 1999, reclamantul - revizor de gestiune fost numit cu delegație în funcția de director al Filialei B, până la angajarea unui nou concurs, iar prin decizia nr.183 din 13 septembrie 1999, luându-se în considerare și cererea de demisie reclamantului, s-a dispus eliberarea acestuia din funcția de director și trecerea lui pe funcția anterior avută, cea de revizor de gestiune.
Urmare a unei plângeri penale făcută de angajator împotriva reclamantului, acesta, potrivit deciziei nr.62 din 24 noiembrie 1999, în temeiul dispozițiilor art.16 din Legea nr.1/1997 este suspendat din funcția de revizor de gestiune până la definitivarea cercetărilor penale.
Rezultă din dispozitivul deciziei penale nr.367/R din 29 mai 2009 Curții de Apel Brașov - Secția penală, că reclamantul a fost achitat pentru infracțiunea de delapidare prevăzută de art.2151Cod penal, potrivit art.11 pct.2 lit.a raportat la art.10 alin.1 lit.d Cod procedură penală, constatându-se că acesta a justificat cheltuirea sumelor ridicate cu titlu de "avans spre decontare".
De asemenea, în baza acelorași dispoziții legale din Codul d procedură penală, reclamantul a fost achitat și în ceea ce privește infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice, prevăzută de art.248 Cod penal raportat la art.258 Cod penal, reținându-se că nu a rezultat intenția sa de a cauza vreo pagubă sau vătămare ROMANIA, ci dimpotrivă semnarea unor acte adiționale ale unui contract aflat în derulare s- făcut tocmai pentru recuperarea unor datorii.
Așadar, faptele penale pentru care reclamantul fost trimis în judecată aveau legătură cu funcția de director pe care acesta îndeplinit- temporar la Filiala - ROMANIA.
În raport de situația de fapt, așa cum aceasta a fost cristalizată de probele mai sus descrise în legătură cu cererea reclamantului și apărările pe excepție și pe fond făcute de pârâtă, instanța de fond a reținut următoarele:
Asupra excepției ridicate de pârâtă cu privire la prescrierea dreptului la acțiune a reclamantului, întemeiată pe dispozițiile art.283 Cod procedură civilă, excepție asupra căreia prima instanță s-a pronunțat cu precădere, potrivit art.137 Cod procedură civilă, aceasta a fost respinsă ca nefondată, pentru considerentele de mai jos:
În cauză, reclamantul a formulat o acțiune de reintegrare în muncă și despăgubiri, bazată pe dispozițiile art.52 alin.2 din Codul muncii și nicidecum acțiune de contestare a deciziei de suspendare din funcția de revizor de gestiune.
Prin urmare, nefiind acțiune în contestare a deciziei nr.62 din 24 noiembrie 1999, în cauză nu se putea invoca scurgerea termenului de 30 de zile, reglementat de art.283 alin.1 lit. din Codul muncii.
De asemenea, pentru capătul de cerere privind despăgubirile nu se poate invoca depășirea termenului de 3 ani, reglementat de art.283 alin.1 lit. din Codul muncii, întrucât curgerea acestui termen început abia la data de 29 mai 2009, când s- pronunțat achitarea definitivă reclamantului prin decizia penală nr.367R.
Pe fondul cauzei, cererea reclamantului a fost apreciată ca întemeiată, în parte.
Astfel, din probele administrate în cauză tribunalul a constatat că sunt îndeplinite condițiile pentru a fi aplicate în favoarea reclamantului dispozițiile art.52 alin.2 din Codul muncii, raportat la art.52 alin.1 lit. din Codul muncii.
Totodată, s-a statuat că potrivit dispozițiilor sus citate, în situația în care contractul de muncă fost suspendat din inițiativa angajatorului, întrucât acesta a formulat plângere penală împotriva salariatului ce fost trimis în judecată pentru fapte penale incompatibile cu funcția deținută, iar ulterior s-a constatat nevinovăția celui în cauză, salariatul își reia activitatea avută anterior și i se va plăti despăgubire egală cu salariul și celelalte drepturi de care a fost lipsit pe perioada suspendării contractului.
În vederea cuantificării drepturilor salariale și celelalte drepturi izvorâte din contractul de muncă al reclamantului, potrivit încheierii din 22 septembrie 2009, instanța, în virtutea rolului activ reglementat de art.129 Cod procedură civilă, stăruit în efectuarea unei expertize, probă căreia reclamantul i s-a opus, motiv pentru care instanța a obligat pârâta către reclamant la plata generică acestor drepturi în condițiile art.52 alin.2 Codul muncii, suma cuvenită reclamantului urmând a fi stabilită, eventual, pe calea unei executări silite.
S-a avut în vedere că, însuși reclamantul, prin calculul propriu depus la dosar, a avut o atitudine oscilantă, prezentând sume și modalități de calcul diferite.
Instanța de fond a dispus în consecințăangajarea răspunderii patrimoniale a pârâtei către reclamant, plata drepturilor salariale cuvenite acestuia, potrivit art.52 alin.2 Codul muncii, urmând se face luând în considerare funcția de revizor contabil de gestiune, funcție din care a fost suspendat potrivit deciziei nr.62/1999, iar intervalul de timp pentru care se vor plăti aceste drepturi va fi cuprins între 24 noiembrie 1999 - data suspendării și 19 august 2006 - data la care Sucursala B ROMÂNIA, unitate la care reclamantul fost salariat, s- desființat, potrivit deciziei nr.136/2006.
Referitor la acest capăt de cerere privitor la plata despăgubirilor solicitate de reclamant, apărarea pârâtei potrivit cu care solicitarea este neîntemeiată, întrucât pe de o parte decizia de suspendare nr.62/1999 nu a fost contestată, iar pe de altă parte că suspendarea s-a dispus pentru fapte ce nu aveau legătură cu funcția de revizor contabil de gestiune, din care a fost suspendat nu a fost primită.
Astfel, din economia textului art.52 alin.2 coroborat cu art.52 alin.1 lit.c din Codul muncii rezultă că acordarea despăgubirilor cuvenite celui în cauză nu este condiționată de desființarea măsurii suspendării, ci de constatarea inexistenței faptelor penale pentru care cel în cauză fost suspendat, ceea ce în speța de față s- dovedit.
Așadar, faptele pentru care angajatorul a formulat plângere penală, deși sunt în legătură cu funcția de director al Filialei B, totuși, ca o consecință, au determinat aplicarea art.16 din Legea nr.1/1970 și suspendarea pârâtului din funcția de revizor contabil de gestiune, funcție în care acesta se afla la data formulării plângerii penale.
Concluzionând, cum din probele administrate în cauză rezultă că printr-o hotărâre judecătorească definitivă s-a constatat nevinovăția reclamantului pentru faptele pentru care contractul său de muncă fost suspendat, acestuia i se cuvin drepturile bănești reglementate de art.52 alin.2 Codul muncii pentru perioada 24 noiembrie 1999-16 august 2006, aferente funcției de revizor contabil de gestiune.
Totodată, a apreciat tribunalul, în raport de dimensiunea prejudiciilor morale suferite de reclamant urmare a suspendării contractului său de muncă, acesta, în condițiile art.269 alin.1 din Codul muncii, este îndreptățit și la daune morale ce reprezintă expresia bănească suferințelor psihice și morale determinate exclusiv de lipsirea unui loc de muncă perioadă atât de îndelungată și a unui venit sigur atât pentru propria persoană cât și pentru familia sa.
acestei situații de fapt, s-a considerat că întinderea cuantumului daunelor morale cuvenite reclamantului se situează la suma de 30.000 lei.
Referitor la pretenția reclamantului ca pârâta să fie obligată și la plata cheltuielilor ocazionate de cei 10 ani de procese penale, tribunalul respins-o, cu motivarea că activitatea de urmărire penală și cea de judecată, având ca obiect faptele penale puse în sarcina reclamantului nu aparținut pârâtei și nu poate angaja răspunderea acesteia.
În sfârșit, solicitarea reclamantului, de altfel, cu corespondent în lege (art.52 alin.2 Codul muncii ), privind reluarea activității avută anterior, nu a putut fi satisfăcută de prima instanță, având în vedere că Sucursala a F ROMÂNIA a fost desființată potrivit deciziei nr.136 din 16 august 2006, reintegrarea reclamantului în funcția de revizor contabil de gestiune devenind imposibilă.
Cheltuielile de judecată pricinuite de prezentul proces și solicitate de reclamant în temeiul art.274 Cod procedură civilă pot fi acordate în măsura în care potrivit art.1169 Cod civil, acestea au fost dovedite.
Cum în cauză reclamantul nu a dovedit existența și întinderea acestor cheltuieli, tribunalul respins și acest capăt de cerere.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs în termen legal ambele părți, criticând-o pentru nelegalitate pentru considerente diferite.
În ceea ce-l privește pe reclamant, acesta în declarația de recurs formulată s-a obligat să depună motivele de recurs printr-un memoriu separat, obligație pe care susține că și-ar fi îndeplinit-o expediind poștal motivele sus precizate. Ori, potrivit art.1169 Cod civil, cel ce face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească. Nedepunând diligențe în acest sens, Curtea constată că recurentul nu s-a conformat obligației de a depune motivele de recurs în termenul stipulat de art.80 din Legea nr.168/1999.
Cu toate acestea a formulat o întâmpinare în cauză, prin care formulează critici ce vizează aspecte de fapt și de drept ale sentinței atacate, pe care Curtea le-a calificat ca și motive de recurs având în vedere și poziția procesuală a părților ce au precizat de asemenea, că în concret, criticile reclamantului reprezintă în fapt motivele sale de recurs.
Raportat la această calificare, din oficiu, Curtea, în temeiul art.306 Cod pr.civilă raportat la art.80 din Legea nr.168/1999, a invocat excepția nulității recursului. S-a avut în vedere astfel, că sentința atacată a fost comunicată la data de 5.11.2009, conform dovezii de comunicare atașată la fila 131 dosar fond, iar motivele de recurs au fost depuse la data de 01.02.2010 conform datei ștampilei Oficiului Poștal, aplicată pe plicul de expediere a întâmpinării ce conține critici ale sentinței recurate, fila 29 dosar recurs.
Referitor la această excepție, Curtea va constata următoarele:
Nedepunerea motivelor de recurs în termenul legal, atrage neluarea lor în considerare, întrucât neîndeplinirea oricărui act de procedură în termenul legal atrage decăderea, afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedește că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voința sa.
În speța dedusă judecății, așa cum s-a mai arătat, comunicarea sentinței atacate s-a realizat la data de 5.11.2009 conform dovezii de comunicare atașate la fila 131 dosar fond, iar recursul a fost motivat în fapt la data de 1.02.2010 conform ștampilei Oficiului Poștal aplicată pe plicul de expediere a întâmpinării, ce vizează și critici ale sentinței atacate, calificate ca și motive de recurs (fila 29 dosar recurs) cu depășirea termenului de 10 zile prevăzut de dispozițiile legale mai sus menționate.
Cum, motivarea recursului s-a realizat la data de 01.02.2010 și cum potrivit art.306 Cod pr.civilă, recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul prevăzut de art.301 din același cod, Curtea în baza acestor dispoziții, va constata nulitatea recursului declarat de reclamant.
Invocând temeiurile de modificare prevăzute de art.304 pct.7,8,9 Cod pr.civilă, pârâta România susține în esență, că hotărârea atacată nu cuprinde motivele de fapt și de drept ce au format convingerea primei instanțe, că a fost pronunțată cu interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății și normelor de drept material incidente în cauză.
Se arată în dezvoltarea recursului formulat că în speța dedusă judecății, eronat s-ar fi reținut aplicabilitatea dispozițiilor art.52 alin.1 lit.c din Codul muncii, deoarece nu ne aflăm în ipoteza în care, angajatorul a formulat o plângere penală împotriva salariatului sau acesta a fost trimis în judecată pentru fapte penale incompatibile cu funcția deținută până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești.
În realitate, plângerea penală împotriva numitului s-a efectuat pentru faptele comise în perioada 0.05.1999-10.10.1999, când acesta deținea funcția de director cu delegație din care a demisionat și pentru fapte penale incompatibile cu această funcție de director, nu cu aceea de revizor de gestiune.
Faptul că prin decizia nr.62 din 24.11.1999 reclamantul a fost suspendat din funcția de revizor de gestiuni pentru fapte săvârșite în perioada în care deținea funcția de director, din care a demisionat, nu conduce, în susținerea recurentului, la aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art.52 din Codul muncii, ci la cu totul alt tratament juridic, mai ales că nu a fost afectat dreptul la muncă garantat de Constituție, salariatul nefiind împiedicat să se încadreze în perioada suspendării contractului de muncă la o altă unitate sau în altă funcție până la achitarea/încetarea procesului penal.
În aceste condiții, pretinde aceeași recurentă, intimatul avea la îndemână acțiunea în justiție în constatarea nulității deciziei nr.62/24.11.1999, conform dispozițiilor Codului muncii, ori pasivitatea reclamantului care a urmărit îmbogățirea fără just temei pe seama societății recurente a condus la prescrierea dreptului la acțiune, conform dispozițiilor art.283 din Codul muncii.
De asemenea, se arată că, în mod nejustificat, prin sentința recurată s-au acordat daune morale conform dispozițiilor art.269 alin.1 din Codul muncii, motivându-se ca fiind expresia bănească a suferințelor psihice și morale determinate exclusiv de lipsirea unui loc de muncă o perioadă îndelungată și a unui venit sigur atât pentru propria persoană cât și pentru familia sa, în condițiile în care reclamantul-intimat deținea diplome de inginer, de economist și a ocupat funcțiile: de inginer, profesor, contabil șef, economist, director, etc. după cum a susținut acesta în notele scrise depuse la dosarul de fond pentru termenul de judecată din 01.09.2009. De altfel, suspendarea din funcția de revizor de gestiuni nu a condus la imposibilitatea reclamantului, constatată în condițiile legii, de a nu-și putea găsi un loc de muncă, dacă exista și voință în acest sens.
Nu trebuie neglijat totodată, că având în vedere dispozițiile art.269 Codul muncii, se impunea a se constata că prin expertize contabile efectuate în litigiile dintre părți, recurenta-pârâtă a înregistrat un prejudiciu de 217.077 USD; s-a nesocotit că doar prin notele scrise reclamantul și-ar fi motivat cererea de daune morale.
Nu s-au solicitat probe noi în calea de atac a recursului.
Examinând sentința civilă recurată, sub aspectul criticilor aduse, a actelor și lucrărilor dosarului, normelor de drept incidente în cauză, Curtea apreciază nefondat recursul declarat de pârâtă, față de aspectele ce se vor înfățișa în cuprinsul prezentei motivări a deciziei.
Hotărârea recurată cuprinde motivele de fapt și de drept ce au format convingerea primei instanțe, conform art.261 alin.1 pct.5 Cod pr.civilă, precum și cele pentru care au fost înlăturate cererile părților. Totodată, Tribunalul Bucureștis -a pronunțat asupra tuturor petitelor acțiunii introductive de instanță și asupra tuturor mijloacelor de probă încuviințate și administrate în cauză, ce au stat la baza pretențiilor formulate de reclamant, cât și a apărărilor invocate de pârâtă. Drept urmare, nu este incident în speța dedusă judecății motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.7 Cod pr.civilă.
Nu se poate reține nici incidența art.304 pct.8 și 9 Cod pr.civilă, prima instanță pronunțând sentința atacată cu interpretarea corectă a actului juridic dedus judecății și normelor de drept substanțial incidente în cauză.
Se va avea în vedere astfel, că în conformitate cu art.52 alin.1 lit.c Codul muncii "suspendarea contractului de muncă are loc din inițiativa angajatorului, în cazul în care acesta a sesizat organele de cercetare și urmărire penală cu privire la posibila săvârșire de către angajat a unor fapte penale ce îl fac incompatibil cu funcția deținută".
În speță s-au sesizat organele de cercetare penală pentru pretinse fapte comise de reclamant în perioada 1.05.1999-10.10.1999, în calitate de director din care a și demisionat ulterior, sens în care evident că îi erau aplicabile dispozițiile art.52 alin.1 lit.c Codul muncii, întrucât simpla formulare a plângerii penale îndreptățește angajatorul să suspende unilateral contractul individual de muncă al angajatului.
Această măsură s-a concretizat prin decizia nr.62/24.11.1999, decizie prin care s-a suspendat reclamantul din funcția de revizor contabil de gestiune, pe care o mai deținea reclamantul în cadrul societății, el demisionând din funcția de director deținută în cadrul aceleiași societăți.
Ca atare, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești, raporturile juridice de muncă dintre părți sunt suspendate și numai în cazul în care se constată nevinovăția angajatului, acesta își va relua activitatea, fiind îndreptățit la o despăgubire egală cu salariul și cu celelalte drepturi de care a fost lipsit pe perioada suspendării contractului conform art.52 alin.2 Codul muncii.
Ori, în cauză, printr-o hotărâre judecătorească definitivă, respectiv decizia penală nr.367/R/29 mai 2009 Curții de Apel Brașov - Secția Penală, s-a constatat nevinovăția reclamantului pentru faptele pentru care contractul său de muncă a fost suspendat, sens în care legal a statuat prima instanță că reclamantul era îndreptățit la acordarea despăgubirilor cuvenite conform art.52 alin.2 Codul muncii.
Sub acest aspect, corect a apreciat Tribunalul Ialomița, că din economia textului art.52 alin.2 coroborat cu art.52 alin.1 lit.c din Codul muncii nu ar rezulta că acordarea despăgubirilor cuvenite în cauză ar fi condiționată de desființarea măsurii suspendării, ci doar de constatarea inexistenței faptelor penale pentru care cel în cauză a fost suspendat, condiție de altfel dovedită în speța de față.
Dacă legiuitorul ar fi dorit să condiționeze acordarea despăgubirilor precizate și de desființarea măsurii suspendării contractului individual de muncă ar fi stipulat expres aceasta; drept urmare, o asemenea mențiune neexistând în textul de lege aplicabil în cauză, interpretarea oferită de recurenta-pârâtă echivalează cu o adăugare la lege, fapt nepermis.
Nici critica recurentei-pârâte în sensul că cererea privind plata despăgubirilor ar fi prescrisă nu poate fi reținută, nefiind depășit termenul de 3 ani, reglementat de art.283 alin.1 lit.c din Codul muncii. Se va avea în vedere astfel că potrivit art.8 alin.1 din Decretul nr.167/1958: "prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data la care păgubitul a cunoscut sau putea să cunoască atât paguba, cât și cel ce răspunde de ea".
Reclamantul a cunoscut paguba și cel ce răspunde de la momentul pronunțării hotărârii de constatare a nevinovăției sale, respectiv la data de 29 mai 2009, când s-a pronunțat decizia penală nr.367/R/29 mai 2009 Curtea de Apel Brașov - Secția Penală, prin care s-a dispus achitarea sa pentru infracțiunea de delapidare prevăzută de art.215 Cod procedură penală, de la acest moment începând să curgă termenul de prescripție de 3 ani stipulat de art.283 alin.1 lit.c Codul muncii. În consecință, corect a soluționat prima instanță și excepția prescripției dreptului material la acțiune, neputându-se pune în discuție o îmbogățire fără just temei a reclamantului, după cum susține recurenta-pârâtă în condițiile promovării acțiunii în termenul general de prescripție de 3 ani.
Legal a fost soluționat și capătul de cerere privind plata daunelor morale solicitate, prima instanță realizând o corectă aplicare și interpretare a dispozițiilor art.269 Codul muncii, ce stipulează că pentru a fi angajată răspunderea patrimonială este necesar să se dovedească elementele răspunderii civile, respectiv fapta ilicită a angajatorului, prejudiciul, legătura de cauzalitate dintre acestea.
Fapta ilicită a fost dovedită prin formularea abuzivă a unei plângeri împotriva angajatorului, iar în ceea ce privește prejudiciul și legătura de cauzalitate, acestea au fost dovedite prin înscrisurile depuse la dosarul cauzei, înscrisuri din conținutul cărora rezulta că reclamantul a fost achitat (hotărârea penală sus citată), fiind lipsit de un loc de muncă pentru o lungă perioadă, de resurse financiare sigure atât pentru propria persoană cât și pentru membrii familiei sale.
Era astfel justificată acordarea unor compensații materiale reclamantului, ale căror posibilități de viață familială și socială au fost alterate, ca urmare a faptei ilicite a angajatorului.
Împrejurarea că în patrimoniul angajatorului s-ar fi înregistrat un prejudiciu de 217.077 USD, excede cadrului procesual dedus judecății, acesta având la îndemână mijloace adecvate de care poate uza, în condițiile în care susținerile sale se confirmă și s-ar dovedi că reclamantul ar fi cauzat prejudiciul menționat.
Nu pot fi reținute nici apărările pârâtei în sensul că motivarea cererii de acordare a daunelor morale ar fi fost realizată doar prin notele din concluzii scrise. Această susținere contravine conținutului în date al înscrisurilor anexate cauzei, respectiv precizarea la acțiune realizată la filele 22, 71 dosar fond, ce reprezintă motivarea capătului de cerere privind plata daunelor morale solicitate și cuantificarea lor, precizări asupra cărora pârâta nu s-a opus în fața primei instanțe.
Față de aspectele de fapt și de drept mai sus redate, Curtea în baza art.306 Cod pr.civilă prin raportare la art.80 din Legea nr.168/1999, va constata nulitatea recursului declarat de reclamant și în baza art.312 alin.1 raportat la art.304 pct.7,8,9 Cod pr.civilă, va respinge, ca nefondat, recursul formulat de pârâtă, sentința atacată cuprinzând motivele de fapt și de drept pe care se sprijină, fiind pronunțată cu interpretarea corectă a actului juridic dedus judecății și normelor de drept substanțial incidente în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Constată nulitatea recursului declarat de recurentul-reclamant, împotriva sentinței civile nr.1170/F din 20 octombrie 2009, pronunțată de Tribunalul Ialomița -Secția Civilă, în dosarul nr- (1943/2009).
Respinge ca nefondat recursul formulat împotriva aceleiași sentințe de recurenta-pârâtă REGIA AUTONOMĂ A DISTRIBUȚIEI ȘI.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 18.02.2010.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
GREFIER
Red.
Dact.LG/2 ex./04.03.2010
Jud.fond: Al.;
Președinte:Elena Luissa UdreaJudecători:Elena Luissa Udrea, Liviu Cornel Dobraniște
