Litigiu privind funcționarii publici (legea nr.188/1999) . Decizia 1181/2008. Curtea de Apel Pitesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PITEȘTI
SECȚIA COMERCIALĂ ȘI DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR- DECIZIE NR. 1181/R-
Ședința publică din 19 decembrie 2008
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Ioana Miriță judecător
JUDECĂTOR 2: Andreea Tabacu
Judecător: -
Grefier: - -
S-a luat în examinare, pentru soluționare, contestația în anulare formulată de contestatoarea, cu domiciliul ales pentru comunicarea actelor de procedură la DGFP, din Rm. V, str. G-ral nr.17, județul V, împotriva deciziei nr. 930/R-C din 17 octombrie 2008, pronunțată de Curtea de APEL PITEȘTI, în dosarul nr-, intimați fiind MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR, DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE V, CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII.
La apelul nominal, făcut în ședința publică, a răspuns contestatoarea personal, lipsă fiind intimații.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier ul de ședință, care învederează că la dosar s-a depus întâmpinare.
Contestatoarea precizează că a luat cunoștință de conținutul întâmpinării și depune la dosar Decizia nr.231/08.12.2008, privitor la stabilirea unor măsuri pentru utilizarea în deplină siguranță a tehnicii de calcul și a aplicațiilor informatice.
Constatându-se cererea în stare de judecată s-a acordat cuvântul asupra acesteia și asupra motivelor de recurs.
Contestatoarea solicită admiterea contestației întemeiată pe dispozițiile art.318 alineat 1 teza a II-a Cod proc.civilă, așa cum a fost motivată, anularea deciziei nr.930/R-C/2008 și rejudecarea recursului, apreciind că sentința Tribunalului Vâlcea este nelegală și netemeinică, motiv pentru care se impune modificarea ei și obligarea pârâtei DGFP la plata drepturilor bănești, respectiv a sporului de confidențialitate și a celui de mobilitate, actualizate cu indicele de inflație.
CURTEA:
Asupra recursului de față constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 26.11.2007, reclamanta a chemat în judecată pe pârâții Direcția Generală a Finanțelor Publice V, Ministerul Economiei și Finanțelor Publice, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligați la plata despăgubirilor egale cu prejudiciul suferit ca urmare a neacordării sporului de 30 % din indemnizația de încadrare lunară pentru perioada 1.03.2004, până la zi, actualizată cu rata inflației până la data efectivă a plății, precum și pentru viitor, reprezentând sporul de mobilitate și confidențialitate în cuantum de 15 %.
În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că are funcția de consilier juridic în cadrul V, unde ceilalți consilieri juridici sunt beneficiari ai sporului de mobilitate și confidențialitate, considerând că are dreptul la un salariu egal cu al acestora, inclusiv în ceea ce privește toate sporurile, în caz contrar, intervenind o discriminare prin încălcarea principiului între salariați și anume un salariu egal pentru o muncă egală, invocând prevederile art. 25 alin. 2 și art. 29 din Legea nr. 188/1999, republicată, privind Statutul funcționarilor publici, art. 6 din Codul muncii, acesta din urmă stipulând că tuturor salariaților care prestează o activitate le sunt recunoscute drepturile la o plată egală pentru o muncă egală, principiu instituit de art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului.
De asemenea, reclamanta a invocat dispozițiile art. 1 alin. 2 din OG nr. 137/2000, aprobată prin Legea nr. 48/2002, modificată prin Legea nr. 27/2004, care prevede principiul egalității între cetățeni, excluderea discriminării fiind garantată în exercitarea unor drepturi, inclusiv dreptul la un salariu egal pentru muncă egală, recunoașterea dreptului la egalitate în fața legii, la protecția împotriva discriminării pentru toate persoanele ca un drept universal valabil, fiind reglementat și prin instrumente juridice de drept internațional ca Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată la 10.12.1948 de Adunarea Generală a și Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale din 4.11.1950, precum și Convenția cadru nr. 111 din 25.06.1958 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și a exercitării profesiei, adoptată de Generală a Organizației Internaționale a și Convenția nr. 122 din 9.07.1964 privind politica de ocupare a forței de muncă a organizației internaționale a, ambele ratificate de România.
S-a arătat că în același sens sunt și dispozițiile art.16 și 22 din Constituția României și jurisprudența Curții Europene de Justiție precum și Hotărârea nr. 185/22.07.2005 a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, prin aceasta din urmă constatându-se existența unei discriminări directe, potrivit dispozițiile art. 2 alin. 1 și 2 din OG nr. 137/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare.
La data de 28.09.2007, reclamanta a formulat cerere de completare a acțiunii principale, în sensul obligării pârâților în solidar la plata despăgubirilor egale cu prejudiciul suferit ca urmare a neacordării sporului de 30 %, spor de mobilitate 15 % și spor de confidențialitate 15 %, pentru ultimii 3 ani, anterior formulării cererii de chemare în judecată, precum și reactualizarea plăților sumelor pentru aceeași perioadă, invocând printre altele prevederile art. 45 din Legea nr. 188/1999, republicată, în sensul că funcționarii publici au obligația să păstreze secretul de stat, secretul de serviciu, precum și confidențialitatea în legătură cu faptele, informațiile sau documentele de care ia cunoștință în exercitarea funcției publice, în condițiile legii, cu excepția informațiilor de interes public.
Mai precizează reclamanta că, din coroborarea acestor dispoziții cu art. 41 din aceeași lege, rezultă că V este obligată să o despăgubească, în situația în care aceasta a suferit din culpa instituției un prejudiciu material în timpul îndeplinirii atribuțiilor de serviciu.
Inițial, cererea a fost înregistrată la udecătoria Râmnicu Vâlcea sub nr- care, prin sentința civilă nr. 5472 din 26.10.2007 a declinat competența materială de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului Vâlcea, Secția comercială și de contencios administrativ.
În dovedirea acțiunii, reclamanta a depus la dosar sentința nr. 678 din 1.02.2007, pronunțată de Judecătoria Râmnicu Vâlcea în dosarul nr-, sentința civilă nr. 5203 din 06.121.2006, pronunțată de Judecătoria Râmnicu Vâlcea, în dosarul nr. 1203/2006, decizia nr. 330/R/C din 23.03.2007, pronunțată de Curtea de APEL PITEȘTI în dosarul nr-, Hotărârea nr. 185/22.07.2005 a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, decizia nr. 93 din 15 mai 2007, emisă de V cu privire la punerea în executare a deciziei nr. 330/R/C, pronunțată de Curtea de APEL PITEȘTI în dosarul nr- și alte acte.
Pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice H, în numele și pentru Ministerul Finanțelor și Direcția Generală a Finanțelor Publice, a formulat întâmpinare, invocândîn principalexcepția autorității de lucru judecat, solicitând admiterea excepției, dat fiind faptul că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1201 Cod civil, și în consecință respingerea acțiunii, iarîn subsidiar, respingerea ca neîntemeiată a acesteia, deoarece nu există nici o discriminare, având în vedere prevederile art. 21 din OG nr. 137/2000, pe care reclamanta își întemeiază acțiunea, precum art. 2 alin. 2 din același act normativ, dat fiind faptul că ceilalți consilieri juridici din cadrul V au obținut acordarea sporurilor de confidențialitate și de mobilitate printr-o sentință irevocabilă, ce a fost pusă în executare silită, cererea reclamantei formulată ulterior în acest sens fiind respinsă irevocabil de Curtea de APEL PITEȘTI, situație în care nu se regăsește în lege ca discriminare, iar sporurile solicitate nu se regăsesc printre sporurile enumerate limitativ și prevăzute de Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, astfel că nu se poate reține în sarcina pârâților săvârșirea vreunui act de discriminare în ceea ce o privește pe reclamantă.
Prin sentința nr. 134 din 29 ianuarie 2008, Tribunalul Vâlcea - Secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, a respins ca neîntemeiată excepția autorității de lucru judecat invocată de către pârâții Ministerul Finanțelor Publice și Direcția Generală a Finanțelor Publice De asemenea, a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta -, în contradictoriu cu pârâții Direcția Generală a Finanțelor Publice V; Ministerul Economiei și Finanțelor Publice și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele:
Cu privire la excepția puterii de lucru judecat invocată de pârâții Ministerul Finanțelor Publice și V, prin H, tribunalul a constatat că aceasta nu este întemeiată, respingând-o ca atare, reținând că în speță nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile triplei identități prevăzute de art. 1201 Cod civil, respectiv identitatea de obiect, cauză și părți.
Din analiza probelor administrate în cauză, prima instanță a reținut că reclamanta are calitatea de funcționar public și își desfășoară activitatea în funcția de consilier juridic în cadrul pârâtei V, unde ceilalți consilieri juridici ce funcționează în cadrul aceleași instituții primesc sporul de confidențialitate și sporul de mobilitate, ca urmare a punerii de către aceștia în executare a sentinței nr. 365 din 30 mai 2006, pronunțată de Tribunalul Vâlcea în dosarul nr. 514/CAF/2006, rămasă irevocabilă prin respingerea recursului pârâtei de către Curtea de APEL PITEȘTI, reclamantei fiindu-i respinsă irevocabil acțiunea promovată ulterior cu privire la sporurile respective, potrivit deciziei nr. 330/R/C din 23 martie 2007, pronunțată de Curtea de APEL PITEȘTI în dosarul nr-.
S-a reținut că în conformitate cu prevederile art. 29 din Legea nr. 188/1999 republicată, pentru activitatea desfășurată funcționarii publici au dreptul la un salariu compus din: a) salariu de bază; b) sporul pentru vechime în muncă; c) suplimentul postului; d) suplimentul gradului și alte drepturi, sporurile de mobilitate și de confidențialitate neregăsindu-se printre acestea, fiind însă prevăzute de art. 25 și 26 Codul muncii, dar acordarea și întinderea lor trebuie să fie rezultatul negocierii între cele două părți ale raportului de serviciu, iar art. 42 din OG nr. 2/2006 prevede că, funcționarii publici beneficiază de sporuri și alte drepturi salariale prevăzută de legea specifică a autorității sau instituțiile publice în care-și desfășoară activitatea.
De aici, a reținut instanța de fond, că rezultă tocmai principiul nediscriminării, dreptul tuturor funcționarilor publici de a beneficia de toate sporurile și drepturile salariale acordare de autoritatea sau instituția publică unde-și desfășoară activitatea, cu condiția, însă, ca ele să fie prevăzute de legislația specifică.
Instanța a reținut că discriminarea este definită de art. 2 alin. 1 din OG nr. 137/2007, ca fiind "orice deosebire, excludere, restricție sau preferință pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică contagioasă, infectare, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop restrângerea, înlăturarea recunoașterii folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege în domeniul public, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice".
Tribunalul a reținut că, din dispozițiile legale menționate, rezultă că în cauză nu există nici un motiv de discriminare din cele invocate de reclamantă. În situația creată, prin neacordarea reclamantei a sporurilor solicitate, pârâta V nu a aplicat un tratament juridic diferențiat față de ceilalți consilieri juridici, deoarece drepturile salariale se stabilesc în condițiile prevăzute de lege, astfel că nu a fost nesocotită ideea de egalitate și de principiu al proporționalității, acordarea celor două sporuri având loc, așa cum s-a arătat, ca urmare a punerii în executare a unei hotărâri judecătorești irevocabile, care era obligatorie pentru pârâtă.
Recunoașterea dreptului la egalitate în fața legii, la protecția împotriva discriminării pentru toate persoanele ca un drept universal valabil, este un principiu recunoscut de legislația internă, așa cum s-a mai menționat mai sus, inclusiv de Constituția României (art. 16), care dispune că, cetățenii sunt egali în fața legii și autorității publice fără privilegii și discriminări, fiind în concordanță cu legislația internațională.
Instanța a reținut că Hotărârea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării se referă la situații generale atunci când se fac diferențieri cu privire la aplicarea legislației specifică unui domeniu, hotărârea nefiind obligatorie pentru instanță. Neexistând discriminare, s-a reținut că în cauză nu sunt aplicabile prevederile art. 21 din OG nr. 137/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, astfel că despăgubirile solicitate de reclamantă nu se justifică.
Împotriva sentinței nr.134 din 29 ianuarie 2008, pronunțată de Tribunalul Vâlcea, în termen legal, reclamanta a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate, invocând prevederile 304 pct.9 și art.3041pr.civ.
Recurenta a susținut, prin primul motiv de recurs, că instanța a încălcat legislația și jurisprudența europeană, respectiv Protocolul nr.12 al CEDO, art.23 punctul 3 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, Convenția Cadru nr.11/1958 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitării profesiei, Convenția nr.122/1964 privind politica ocupării forței de muncă a OIM, art.3 din Convenția Internațională a, cauza C-96/80, Jenkins contra, care au devenit obligatorii pentru autoritățile române, de la integrarea României în UE, la data de 01.01.2007 și care interzic în mod expres și categoric orice formă de discriminare la locul de muncă, care prevalează dreptului intern.
În al doilea rând, recurenta a susținut că hotărârea este lipsită de temei legal, dispozițiile art. 2, 21 din OG nr. 137/2000, art.16 din Legea nr. 514/2003 privind organizarea și funcționarea profesiei de consilier juridic, art. 5, 6 din Codul muncii, art.16 și 41 din Constituția României, decizia nr. VI/2007 pronunțată de ÎCCJ, art. 25 alin. 2 din Hotărârea de Guvern nr.386/25.04.2007 privind organizarea și funcționarea Ministerului Economiei și Finanțelor, art. 25 și 26 din Legea nr. 188/1999, nefiind analizate de către instanța de fond, care nu a lămurit dacă este discriminată reclamanta prin neacordarea și acesteia a sporului de mobilitate și confidențialitate, în cuantum de 30% din indemnizația de încadrare, spre deosebire de ceilalți consilieri juridici din cadrul DGFP V - Serviciul Juridic.
Recurenta a mai arătat că este singulară această situație discriminatorie în cadrul Serviciului Juridic din cadrul MEF - DGFP V, fiind nejustificată legal, acordarea în mod diferențiat a celor două sporuri în cuantum de 30% din indemnizația de încadrare.
Prin decizia civilă nr. 930/RC/17.10.2007, Curtea de APEL PITEȘTI - Secția Comercială și de Contencios Administrativ și Fiscal a respins ca nefondat recursul reținând următoarele:
Prima instanță a constatat corect că în cauză nu există nici un motiv de discriminare din cele invocate de către reclamantă și nu poate fi primită susținerea că DGFP Vaa plicat un tratament juridic diferențiat față de ceilalți consilieri juridici, deoarece acordarea celor două sporuri a avut loc ca urmare a punerii în executare a sentinței nr. 365 din 30.05.2006 pronunțată de Tribunalul Vâlcea, în dosarul nr. 514/CAF/2006, rămasă irevocabilă.
Potrivit Deciziei ÎCCJ - Secțiile unite nr. LXXVIII/2007, pronunțată în dosarul nr.47/2007, prin care a fost admis recursul în interesul legii declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, consilierii juridici cu statut de funcționari publici, cum este și recurenta de față, nu pot negocia cu angajatorul prestații suplimentare în bani, reprezentând sporul de mobilitate și confidențialitate.
Față de aceste considerente, Curtea a reținut că în cauză nu există discriminare, așa cum a stabilit și prima instanță, astfel că nu sunt aplicabile prevederile art. 21 din OG nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, motiv pentru care, în baza art. 312 alin.1 pr.civ. a respins recursul ca nefondat.
Împotriva acestei decizii a formulat contestație în anulare, solicitând admiterea acesteia, anularea deciziei atacate, modificarea sentinței și pe fond admiterea acțiunii așa cum a fost formulată.
În motivare se arată că, instanța a omis din greșeală să cerceteze primul motiv de recurs invocat în temeiul art.304 pct. 9.pr.civ. relativ la încălcarea art. 2 din Legea nr. 175/2005 pentru ratificarea Tratatului dintre statele membre ale UE și art.1 lit.a și b, art.2 și 3 din Convenția, art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, cauza Jenkins contra a CEDO și art.29 din Legea nr.188/1999 coroborat cu art.16 din Legea nr.514/2003 și art.25 alin.2 din HG nr.386/2007.
De asemenea, se susține că instanța de recurs nu s-a pronunțat nici cu privire la art.14 din CEDO și Protocolului nr.12 la Convenție care interzic discriminarea. Toate aceste dispoziții au prioritate față de decizia ICCJ nr. LXXVIII/2007.
Se susține că omisiunea de a analiza motivele invocate se circumscrie dispozițiile art.318 alin.11teza a II-a pr.civ. care este de natură să încalce dreptul la un proces echitabil prevăzut de CEDO, care a reținut că instanțele sunt obligate să analizeze efectiv cererile și observațiile părților cu excepția aprecierii pertinenței.
S-a mai arătat că instanțele de judecată sunt independente urmând să aplice dispozițiile legislației prioritare internaționale față de legile interne.
În susținerea cererii au fost depuse la dosar concluzii scrise cauza Beian împotriva României, cererea de revizuire formulată de MEF în dosarul nr. 514/CAF/2006, cererea de executare a sentinței nr. 3474/2006, decizia nr. 162/6.09.2007, decizia nr. 13/2007 emise de ANAF - DGFP, județul V, decizia nr. 91/7.09.2005, Legea nr. 188/1999 - extras, decizia nr. 450/20.07.2007 a Curții de Apel Iași.
Analizând decizia atacată prin prisma dispozițiile art. 318.pr.civ. instanța constată că cererea de contestație în anulare este întemeiată.
Astfel, potrivit dispozițiilor art. 318 teza a II-a pr.civ. otărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.
Decizia nr. 930/2008 pronunțată de Curtea de APEL PITEȘTI, nu cuprinde în considerente răspunsurile la primul motiv de recurs invocat, referitor la discriminarea produsă prin intermediul hotărârii instanței de judecată în raport de dispozițiile Convenției OIM nr.122/1964, Declarația Universală a Drepturilor Omului cauza Jenkins contra a CEDO și art.29 din Legea nr.188/1999 coroborat cu art.16 din Legea nr.514/2003 și art.25 alin.2 din HG nr.386/2007. De asemenea, instanța nu a analizat, sub acest aspect, principiul invocat de recurentă relativ la prioritatea legislației internaționale față de reglementarea internă din care face parte și decizia ICCJ - Secțiile unite nr. LXXVIII/2007.
Ca atare, ipoteza dispozițiilor art. 318 teza a II-a pr.civ. se regăsește în cauză astfel că cererea de contestație în anulare va fi admisă, va fi anulată decizia atacată, instanța urmând să analizeze recursul formulat împotriva sentinței nr.134/29.01.2008 pronunțată de Tribunalul Vâlcea - Secția comercială și de contencios administrativ.
Analizând recursul formulat și sentința atacată prin prisma criticilor invocate, instanța constată că acesta este fondat pentru următoarele considerente:
În ceea ce privește prioritatea legislației internaționale în raport cu legislația internă în materia drepturilor omului, instanța reține că potrivit dispozițiilor art. 20 din Constituția României textele constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte, iar în cazul unei neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
Potrivit art. 2 din Tratatul de aderare a României la Uniunea Europeană, e la data aderării, dispozițiile tratatelor originare și actele adoptate de instituții înainte de aderare sunt obligatorii pentru România și se aplică în acest stat în condițiile stabilite prin aceste tratate.
Principiile fundamentale relative la protecția drepturilor omului izvorâte din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, reprezintă în același timp izvor în dreptul comunitar, chiar dacă acesta nu integrează convenția menționată dat fiind modul de adoptare al acesteia în cadrul consiliului Europei.
Totodată, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor omului ca și a Curții Europene de Justiție, interpretarea dată textelor Convenției și respectiv Tratatelor constitutive de către cele două curți este obligatorie pentru statele membre, tocmai pentru a evita aplicarea neunitară a dispozițiilor respective pe teritoriile statelor membre.
Ca atare, cele statuate de către instanțele supranaționale, în interpretarea textelor din Convenție și respectiv din Tratat sunt obligatorii pentru instanțele interne, care potrivit jurisprudenței celor două curți trebuie să țină seama de acestea în virtutea principiului consacrat și la nivel constituțional intern, referitor la prioritatea normei internaționale.
Așadar, prevederile convenției, ca și cele ale Constituției - art. 16 alin. 1, se impun a fi respectate, fără a se crea situații de inegalitate între persoane aflate în situații similare sau identice.
În speță, se constată că reclamanta se află într-o situație identică cu cea a colegilor săi care au obținut prin intermediul deciziei DGFP sporurile de confidențialitate și mobilitate, sporuri care le-au fost acordate în executarea sentinței nr. 365/2006 prin decizia nr. 166/30.10.2006 a MEF - V (46-48 dosar fond).
Reclamanta nu beneficiază însă de aceste sporuri, prin sentința nr. 904 din 19.12.2006 pronunțată de Tribunalul Vâlcea fiind admisă cererea, însă prin dec. nr. 330/R/C/23.03.2007 pronunțată de Curtea de APEL PITEȘTI, a fost admis recursul formulat de către DGFP V, fiind respinsă cererea cu privire la sporuri.
Ulterior acestei soluții a fost pronunțată decizia ICCJ - Secțiile unite nr. LXXVIII/2007, care a statuat că funcționarii publici nu pot să-și negocieze drepturile salariale, acestea urmând a fi stabilite numai prin lege.
Față de înscrisurile depuse la dosar se constată faptul că însăși autoritatea intimată a formulat apărări diferite în recursurile declarate pe de o parte împotriva sentinței nr. 365/30 mai 2006 pronunțată de Tribunalul Vâlcea - Secția Comercială și de Contencios Administrativ, în dosarul nr. 514/CAF/2006 și respectiv împotriva sentinței nr. 904/19.12.2006 pronunțată de Tribunalul Vâlcea - Secția Comercială și de Contencios Administrativ, în dosarul nr-, ambele anterioare deciziei ICCJ. In ce privește pe colegii din cadrul serviciului autoritatea a arătat că acordarea acestor sporuri are un temei general stabilit de Legea nr.188/1999 și Legea nr.514/2003 iar în ce privește pe contestatoare a arătat că sporul de mobilitate nu este reglementat de lege iar cel de confidențialitate este recunoscut numai unor categorii anume de funcționari.
Or, la data la care s-a creat situația de discriminare față de reclamantă, decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, susmenționată, nu fusese încă pronunțată, tocmai acest aspect fiind, printre altele, temeiul admiterii cererii formulate de către ceilalți consilieri juridici din cadrul aceluiași serviciu.
Faptul că în jurisprudența Curții Constituționale s-a reținut prin deciziile nr. 818 si 819/2008 imposibilitatea instanței de judecată de a anula ori refuza aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative nu împiedică aplicarea principiuluitempus regit actumrecunoscând efecte interpretării jurisprudențiale, în ipoteza lipsei unei norme la momentul interpretării. Prin urmare recunoașterea unei stări de discriminare, produsă anterior acestei noi jurisprudențe precum și anterior deciziei ICCJ nr. LXXVIII/2007 se relevă a fi posibilă, astfel că față de momentul la care s-a produs această inegalitate între persoane aflate în aceeași situație, nu se putea face aplicarea deciziei ICCJ sus menționată.
Așadar, chiar dacă nu s-ar da eficiență principiilor sus enunțate, derivate din reglementarea supranațională, care are caracter prioritar față de norma internă, în cauza de față, prin aplicarea reguliitempus regit actumeste posibilă constatarea unei situații inechitabile create în ceea ce o privește pe reclamantă, astfel că cererea sa va fi admisă.
Mai mult, se va reține că n cauza Beian împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a concluzionat că incertitudinea jurisprudențială a instanței supreme care a pronunțat decizii diametral opuse a avut drept efect privarea reclamantului de orice posibilitate de a obține beneficiul drepturilor legale și că nu era vorba de simplă divergență de jurisprudență, consecință inerentă a oricărui sistem bazat pe un ansamblu de instanțe de fond, ci de o abatere a Înaltei Curți de Justiție și Casație de la îndeplinirea rolului său de mediator al acestor conflicte.
În speță, Curtea constată că soluțiile obținute de reclamantă și de colegii săi din cadrul aceluiași serviciu, chiar dacă nu au fost pronunțate de instanța supremă, au fost pronunțate de aceeași instanță, care are competența de a soluționa în ultimă instanță astfel de litigii, ceea ce implică necesitatea unei jurisprudențe unitare, soluțiile pronunțate nemaifiind supuse vreunei căi de atac.
În mod constant Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că o diferență de tratament trebuie să se bazeze pe o justificare obiectivă și rezonabilă și să aibă un scop legitim, însă în speță instanța constată că această diferență de tratament nu se bazează pe nici o justificare obiectivă și rezonabilă.
În ce privește actualizarea cu indicele de inflație se constată că aceasta se justifică prin necesitatea realizării unei corelații între salariul real și salariul nominal de care reclamanta ar fi beneficiat la momentul în care se datorau drepturile bănești și momentul în care aceste sume de bani vor intra efectiv în patrimoniul beneficiarei.
Totodată se apreciază ca întemeiată cererea reclamantei privind acordarea acestor diferențe de spor și în continuare, întrucât salariul este o prestație periodică, art.110 alin.2 Cod procedură civilă permițând formularea cererii înainte de termen.
În privința datei de la care se cuvin aceste drepturi instanța, făcând aplicarea art. 3 din nr. 167/1958 va admite cererea ținând seama de data formulării cererii de față, astfel că va dispune acordarea sporurilor solicitate începând cu 05.07.2004.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 318 rap la art. 312.proc.civ. instanța va admite contestația în anulare, va anula decizia nr. 930/R-C/17.10.2008, va admite recursul, va modifica sentința în sensul ca va obliga pârâta DGFP la plata drepturilor bănești reprezentând sporul de mobilitate și de confidențialitate, 15% fiecare, începând cu 05 iulie 2004, actualizat cu indicele de inflație la data plății efective și pentru viitor.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite contestația în anulare formulată de contestatoarea, cu domiciliul ales pentru comunicarea actelor de procedură la DGFP, din Râmnicu V, str. G-ral nr.17, județul V, împotriva deciziei nr. 930/R-C din 17 octombrie 2008, pronunțată de Curtea de APEL PITEȘTI, în dosarul nr-, intimați fiind MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR, DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE V, CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII.
Anulează decizia nr.930/R-C/17.10.2008 a Curții de APEL PITEȘTI.
Admite recursul, declarat de împotriva sentinței nr.134/29.01.2008 pronunțată de Tribunalul Vâlcea, în dosarul nr-, modifică sentința în sensul că obligă pârâta DGFP V la plata drepturilor bănești reprezentând sporul de mobilitate și de confidențialitate, 15% fiecare, începând cu 5 iulie 2004 actualizat cu indicele de inflație la data plății efective și pentru viitor.
Menține în rest sentința.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 decembrie 2008, la Curtea de APEL PITEȘTI - Secția comercială și de contencios administrativ și fiscal.
Grefier,
Red.
2ex/05.01.2009
Președinte:Ioana MirițăJudecători:Ioana Miriță, Andreea Tabacu
