Litigiu privind funcționarii publici (legea nr.188/1999) . Decizia 122/2010. Curtea de Apel Craiova
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA contencios ADMINISTRATIV SI FISCAL
DECIZIE Nr. 122
Ședința publică de la 20 Ianuarie 2010
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Gabriel Viziru
JUDECĂTOR 2: Carmen Ilie
JUDECĂTOR 3: Lavinia Barbu
Grefier - -
xxxxxxxxxxxx
S-au luat în examinare recursurile declarate de pârâtele AGENȚIA DE PLĂȚI ȘI INTERVENȚIE PENTRU AGRICULTURĂ și CENTRUL JUDEȚEAN G AL AGENȚIEI DE PLĂȚI ȘI INTERVENȚIE PENTRU AGRICULTURĂ împotriva sentinței nr. 1729 din 24 iunie 2009 pronunțată de Tribunalul Gorj în dosarul nr- în contradictoriu cu intimații reclamanți, A,.
La apelul nominal făcut în ședința publică s-a prezentat avocat pentru intimații reclamanți, A, lipsind recurentele pârâte AGENȚIA DE PLĂȚI ȘI INTERVENȚIE PENTRU AGRICULTURĂ și CENTRUL JUDEȚEAN G AL AGENȚIEI DE PLĂȚI ȘI INTERVENȚIE PENTRU AGRICULTURĂ și intimatul reclamant
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care;
Curtea constatând cauza în stare de judecată a acordat cuvântul asupra recursurilor.
Apărătorul intimaților reclamanți, avocat pune concluzii de respingerea recursurilor ca nefondate fără cheltuieli de judecată.
CURTEA
Asupra recursurilor de față;
Prin sentința nr. 1729 din 24 iunie 2009 pronunțată de Tribunalul Gorj în dosarul nr- au fost respinse excepțiile inadmisibilității și lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâta B și admisă excepția prescripției dreptului la acțiune.
S-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții, A, în contradictoriu cu pârâții AGENȚIA DE PLĂȚI ȘI INTERVENȚIE PENTRU AGRICULTURĂ B, CENTRUL JUDEȚEAN G AL AGENȚIEI DE PLĂȚI ȘI INTERVENȚIE PENTRU AGRICULTURĂ.
Au fost obligate pârâtele la plata către reclamanți a sumelor de bani reprezentând suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare începând cu data de 04.06.2006 și în continuare pentru reclamanții, - și începând cu data de 17.07.2006 și în continuare pentru reclamanții, și, începând cu 28.08.2006 și în continuare pentru reclamanții și.
S-a constatat prescrisă acțiunea pentru perioada anterioară datei de 04.06.2006.
Pentru pronunțarea sentinței tribunalul a reținut că potrivit art. 31 din Legea nr. 188/1999, pentru activitatea desfășurată funcționarii publici au dreptul la un salariu compus din: salariul de bază, sporul pentru vechime în muncă, suplimentul postului și suplimentul gradului.
Acordarea ultimelor două drepturi salariale, suplimentul postului și suplimentul gradului, a fost suspendată succesiv, după cum urmează: pentru anul 2005 prin art.44 din nr.OUG92/2004 privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici, iar pentru anul 2006 prin art.48 din nr.OG2/2006 privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici.
Ori, având în vedere faptul că ulterior, pentru anii 2007-2008 suspendarea prevăzută de aceste două acte normative nu a mai fost menținută, iar potrivit art. 37 alin. 3 din nr.OG6/2007 privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici nu pot face obiectul vreunei limitări sau renunțări, s-a reținut că dreptul la aceste sporuri subzistă, iar după încetarea suspendării el devine actual, suspendarea neavând efectul încetării acestor drepturi.
Așadar, neplata celor două sporuri fiind o situație temporară, la acest moment se impune acordarea acestora retroactiv.
Cu toate acestea, instanța a constat că prin nici un act normativ ulterior Legii nr. 188/1999 nu este reglementat mecanismul de stabilire a componentelor salariale suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
Ori, în aceste condiții de vid de reglementare, cuantificarea de către instanța de judecată în raport de diverse criterii obiective sau prin aplicarea unor principii ce țin de dreptul procesual, ar echivala unei adăugări la lege, ceea ce nu este permis, determinând crearea unor norme juridice pe cale judiciară sau aplicarea unor acte normative care nu sunt incidente în cauză.
Din modul în care este stabilită vocația funcționarilor publici la plata acestor suplimente bănești prin legea cadru rezultă fără echivoc faptul că legislativul a avut în vedere să lase în seama administrației, ce are ca activitate fundamentală organizarea executării și executarea în concret a legii, stabilirea criteriilor de cuantificare a acestor suplimente bănești.
Așa fiind, în lipsa unui act normativ emis sau adoptat de administrație, prin care să fie stabilit cuantumul celor două suplimente solicitate prin acțiune, orice determinare de către instanța de judecată a întinderii acestor drepturi ar încălca principiul separației puterilor în stat, consacrat de art.1 alin.4 din Constituția României.
În același sens, pronunțându-se asupra excepției de neconstituționalitate a prevederilor art.1, art.2 alin.(3) și art.27 alin.(1) din Ordonanța Guvernului nr.137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare prin decizia nr.820 din 3 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial nr.537 din 16.07.2008, Curtea Constituțională a stabilit că "a conferi instanțelor judecătorești competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, este evident neconstituțional, întrucât încalcă principiul separației puterilor, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituție, ca și prevederile art. 61 alin. (1), în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării.
În virtutea textelor constituționale menționate, Parlamentul și, prin delegare legislativă, în condițiile art. 115 din Constituție, Guvernul au competența de a institui, modifica și abroga norme juridice de aplicare generală. Instanțele judecătorești nu au o asemenea competență, misiunea lor constituțională fiind aceea dea realiza justiția - art.126 alin.(1) din Legea fundamentală -, adică de a soluționa, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existența, întinderea și exercitarea drepturilor lor subiective".
De asemenea, în raport de caracterul acțiunii de față, ce are un obiect patrimonial și tinde la valorificarea unui drept de creanță pe care funcționarul public îl are față de instituția publică angajatoare, sunt incidente dispozițiile art.1 alin.1 și art.3 alin.1 din Decretul nr.167/1958, texte de lege care sancționează cu prescrierea în termenul general de 3 ani, în lipsa unui termen special, dreptul la acțiune.
Împotriva sentinței au declarat recurs pârâtele AGENȚIA DE PLĂȚI ȘI INTERVENȚIE PENTRU AGRICULTURĂ și CENTRUL JUDEȚEAN G AL AGENȚIEI DE PLĂȚI ȘI INTERVENȚIE PENTRU AGRICULTURĂ criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivele de recurs au arătata că instanța de fond în mod greșit a respins excepția prematurității introducerii acțiunii întrucât reclamanții nu au formulat contestație în legătura cu acordarea suplimentului postului și cel al treptei de salarizare, aceasta fiind o procedura prealabila sesizării instanței judecătorești În acest sens considerându-se acțiunea reclamanților ca prematur introdusă și pe cale de consecință solicitând respingerea acțiunii ca inadmisibilă.
De asemenea, instanța de fond în mod greșit, și fără nicio motivare, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a în raport cu centrele județene ale - instituții publice cu personalitate juridică ce pot reprezenta în instanță atât propriile interese cât și interesele centrelor locale aflate în subordinea sa.
Pe fondul cauzei pârâții au susținut că instanța a interpretat greșit faptul că acest spor de 25% trebuia acordat conform art.31 din Legea nr.188/1999 modificată, fără a ține cont că sumele necesare acordării acestor sporuri nu au fost prevăzute în buget, iar art.31 nu prevede cuantumul acestora, nefiind cuprinse nici în nr.OG6/2007 modificată, ce reprezintă legea de salarizare a funcționarilor publici.
S-a mai susținut că instanța nu a ținut cont că prevederile alin. 1 din art. 29 din 188/99 au fost suspendate în perioada 2004 -2006 prin OUG 92/2004, respectiv OG nr.2/2006.
Examinând recursurile formulat de pârâți, Curtea le găsește fondate, așa cum se va arăta în continuare.
Reclamanții au calitatea de funcționar public, fiind salarizați în raport de dispozițiile Legii nr. 188/1999 rep. prin Statutul funcționarilor publici, OUG 92/2004, OG 2/2006 și OG 6/2007 modificată prin OG 9/2008.
Dispozițiile art. 31 alin. 1 din 188/1999 rep. stabilesc în mod generic compunerea salariului la care este îndreptățit funcționarul public, arătând că acesta include salariul de bază, sporul de vechime în muncă, suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
În privința ultimelor două componente, prin art. 44 din OUG 92/2004 și art. 48 din OG 2/2006 s-a dispus suspendarea succesivă a acestora, suspendare ce a operat până la intrarea în vigoare a OG 6/2007 act normativ care nu a mai preluat dispozițiile legale anterioare ce privesc suspendarea suplimentului postului și suplimentului corespunzător treptei de salarizare.
În acest context legal, se pune problema aplicării dispozițiilor art. 31 alin. 1 din 188/1999 rep. la calculul salariului cuvenit funcționarilor publici.
Astfel, se apreciază că Statutul funcționarilor publici reglementează în mod generic funcția publică, evoluția carierei funcționarilor publici, drepturile și îndatoririle acestora, context în care definește structura salariului cuvenit funcționarilor fără să stabilească, în concret, modalitatea de calcul a acestuia.
Faptul că, alin. 3 al art. 31 din 188/1999 stabilește că salarizarea funcționarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilitatea sistemului unitar de salarizare pentru funcționarii publici, determină instanța să aprecieze că, în concret, modalitatea de stabilire a salariului funcționarilor se realizează prin lege organică în raport de cadrul legal general stabilit de Statut.
Mai mult decât atât, Statutul nu prevede criterii concrete de determinare a drepturilor bănești solicitate, procentul de 25% indicat de reclamanți în petitul cererii lor fiind fără susținere legală.
Aceste aspecte conduc la concluzia că Statutul funcționarilor publici, prin art. 31 alin. 1 stabilește cadrul general al salarizării funcționarilor publici, urmând ca determinarea concretă a drepturilor salariale să fie stabilită ulterior.
În atare situație, reclamanții sunt în imposibilitate de a realiza prin intermediul instanței o creanță al cărei cuantum nu este stabilit de lege pentru a putea fi determinat sau determinabil, iar recunoașterea vocației generale la acordarea drepturilor solicitate ar lipsi hotărârea judecătorească de scopul său final - punerea în executare, și pe de altă parte o eventuală cuantificare de către instanță în raport cu diverse criterii ar reprezenta o nesocotire a dispozițiilor art. 147 alin. 4 din Constituia României, conform căruia deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere pentru viitor, începând cu data publicării acestora.
În acest sens, prin Decizia nr. 820/3 iulie 2008 publicată în Of. 537/16.07.2008, Curtea Constituțională a arătat că dispozițiile art. 1, 2 (alin. 3) și art. 27 alin. 1 din OG 137/2000 R privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Nu poate fi reținută susținerea reclamanților din acțiune privind faptul că drepturile solicitate constituie "un bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Instanța Europeană a decis în jurisprudența sa că atât timp cât acțiunile reclamanților se află "pendinte" pe rolul jurisdicțiilor interne, acestea nu făceau să se nască nici un drept de creanță, ci numai eventualitatea dobândirii unei asemenea creanțe. Astfel, s-a stabilit cu valoare de principiu că "o creanță nu poate fi considerată "bun" în sensul art. 1 din Protocolul 1, decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (decizia din 18 octombrie 2002, - și alții contra Spaniei).
Prin urmare, creanța invocată de reclamanți nefiind constatată printr-o hotărâre irevocabilă, nu beneficiază de protecția art. 1 din Protocolul l la CEDO.
În același sens este și jurisprudența constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție ce asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești potrivit art. 18 alin. 2 din Legea 304/2004 (soluția de principiu pentru unificarea practicii adoptată la data de 6 aprilie 2009).
Astfel, deși jurisprudența Curții de Apel Craiova în această materie a fost contrară soluției adoptate în prezenta cauză, necesitatea schimbării acesteia s-a impus atât prin prisma dispozițiilor art. 18 alin. 2 din Legea 304/2004 cât și a jurisprudenței CEDO, care în Hotărârea din 6 decembrie 2007, pronunțată în cauza Beian împotriva României a statuat că "divergențele de jurisprudență constituie, prin natură, consecința inerentă a oricărui sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu de instanțe de fond având autoritate asupra competenței lor teritoriale. Cu toate acestea, rolul unei instanțe supreme este tocmai acela de a reglementa aceste contradicții ale jurisprudenței".
În raport de aspectele analizate, se apreciază că reclamanții nu a făcut dovada că drepturile solicitate constituie o creanță certă, lichidă și exigibilă împotriva pârâtei.
De altminteri, prin decizia nr. 20/2009 pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a admis recursul în interesul legii și s-a stabilit, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 31 alin. 1 lit. "c" și "d" din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici, republicată, că în lipsa unei cuantificări legale nu se pot acorda pe calea judecătorească drepturile salariale constând în suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
Pentru considerentele expuse anterior, Curtea, în baza art. 312 alin. 1. va admite recursurile formulate de pârâții AGENȚIA DE PLĂȚI ȘI INTERVENȚIE PENTRU AGRICULTURĂ și CENTRUL JUDEȚEAN G AL AGENȚIEI DE PLĂȚI ȘI INTERVENȚIE PENTRU AGRICULTURĂ și va modifica sentința în sensul că va respinge acțiunea.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declarate de pârâtele AGENȚIA DE PLĂȚI ȘI INTERVENȚIE PENTRU AGRICULTURĂ și CENTRUL JUDEȚEAN G AL AGENȚIEI DE PLĂȚI ȘI INTERVENȚIE PENTRU AGRICULTURĂ împotriva sentinței nr. 1729 din 24 iunie 2009 pronunțată de Tribunalul Gorj în dosarul nr-.
Modifică sentința în sensul că respinge acțiunea.
Decizie irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 20 Ianuarie 2010
Președinte, - - | Judecător, - - | Judecător, - - |
Grefier, - - |
Red. Jud.-
29 ianuarie 2010
Jud fond
Președinte:Gabriel ViziruJudecători:Gabriel Viziru, Carmen Ilie, Lavinia Barbu
